Predica Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert si clevetirii, la DUMINICA SFANTUI IOAN SCARARUL: “Din cuvintele tale te vei osandi”
Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel:
Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6).
Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).
Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.
Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu.
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29).
Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:
Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis:
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).
Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan:
Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22).
Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?
Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău:
Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).
Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei:
O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16),
adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.
Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.
Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.
A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.
Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.
Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.
Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.
La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.
(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
Legaturi:
- Cuvantul Sfantului Teofan Zavoratul la DUMINICA A PATRA DIN POST (A SF. IOAN SCARARUL). Pentru infranarea si osteneala trupului si o vietuire mai aspra
- “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”. Duminica fiului lunatic si a Sfantului Ioan Scararul. Fericirile
***
- CU OCHII TINTA LA IISUS, PRIN MIJLOCUL MORTII
- SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
- Suflete al meu, pentru ce dormi? – Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii
- Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul
- Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (2) – Despre frica lasa si despre slava desarta
- INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP
***
- Omilia Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA FEMEII GARBOVE, despre fatarnicie si pacatul judecarii aproapelui si a arhiereilor
- Sf. Teofan Zavoratul – cuvinte duhovnicesti sau picaturi de untdelemn sfintit pe frunti bantuite de ganduri zgomotoase
- Parintele Arsenie ne invata cum sa stam impotriva curviei, a mandriei si a vorbariei
- Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “Sa nu socotim mica mancarimea de limba. Caci barfitorii si flecarii isi inchid lor insisi Imparatia cerurilor”
- Sf. Ioan de Kronstadt despre rautatea celor care otravesc Biserica cu ponegriri, banuieli si osandiri
- Parintele Calciu – cuvinte puternice, actuale si esentiale despre VORBIREA DE RAU IN BISERICA, LIMBAJ VULGAR SI MÂNIE: “Sa revenim la demnitatea limbajului!”
- MANGAIERI DUHOVNICESTI DE LA SFANTUL MAXIM. Despre fatarnicii si clevetitorii care Il rastignesc din nou pe Domnul
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Doamne ajuta!
…si atunci cum ramane cu simplele discutii in familie, cu sotul, copiii…cunostinte?
Practic eu vb numai in desert…
@ denisa:
🙂 Nici asa. Cred ca ne dam seama si singuri cand vorbirea noastra depaseste cadrele unui firesc si devine barfa, sa zicem, sau complet neserioasa.
@denisa
Ca mama de trei copii pot sa-ti spun ca si in familia foarte apropiata, cu “cunostiintele” apropiate, este important ce vorbim. Toti vorbim uneori in desert :-(, pentru ca nu ne-am despatimit inca. Dar daca vrem sa fim pe Cale, chiar daca suntem condamnati chiar in familie, trebuie sa ne straduim sa vorbim numai despre lucruri care pot sa ne zideasca spiritual.
Daca noi vorbim de rau pe altii in familie, mai ales in fata copiilor, nu este bine nici pentru evolutia familiei, nici pentru edcatia copiilor.
Niciodata nu vom fi iubiti de toti oamenii, dar noi trebuie sa incercam sa-i iubim pe toti, chiar si pe dusmanii nostri, cum Domnul Hristos ne-a invatat !
Nu-mi spune cat este de greu, stiuuuu :-), uneori aproape imposibil, si totusi cu rabdare si rugaciune putem ajunge ca si in familie, sau intre prieteni apropiati, sa fim atenti la ce vorbim.
Ce-ar fi sa le spunem prietenilor, decat sa vorbim aiurea mai bine sa citim impreuna un acatist, fiecare cate un icos si un condac ?
Da, nu se vor mai imbulzi “prietenii” pe la noi, ceea ce ne va ajuta foarte mult duhovniceste. Eu am incercat asta si nu mai am decat o singura familie de prieteni, dar stiu ca sunt intru Domnul.
Cred ca daca avem ceva contra cuiva, cel mai bine este sa discutam cu duhovnicul, nu in familie sau cu prietenii/vecinii.
Duhovnicul ne va spune daca gandul nostru este drept sau venit din mandrie, slava desarta, neatentie, etc.
Bucurie !
@ Remus (nepublicat):
Ce-a fost asta? Vrei sa verifici daca avem simtul umorului sau doar sa-ti bati joc?
Rugăciunea 1 către Atotţiitorul şi Iubitorul
de oameni Dumnezeu şi Părinte.
A celui întru Sfinţi Părintelui nostru Vasilie cel Mare.
Stăpâne, Dumnezeule al tuturor, Părinte Prea-bunule, Cela ce eşti de-a pururea şi petreci, Cela ce eşti prea fără de început mai-nainte de toţi vecii, şi de-a pururea asemenea ai pe a fi, nici începându-se, nici încetând; Cela ce cu fiinţa eşti cu totul neînţeles, şi cu mărimea necuprins, şi cu bunătatea nemăsurat; adâncul cel izvorâtor şi nepovestit al puterii şi al înţelepciunii, pe Tine bine Te cuvintez, că ai căutat cu milă şi cu îndurări spre a mea ticăloşie, şi m-ai izbăvit de tina şi de noroiul lumii acesteia rea şi deşartă, şi de cursele cele dintr-însa multe şi de multe feluri ale vicleanului stăpânitor al întunericului veacului acestuia. Pe Tine bine Te cuvintez, Doamne, că ai minunat spre mine, păcătosul, milele Tale. Şi întru toate prea-iubitor de oameni Te-ai făcut mie, şi hrănitor, şi ocârmuitor, şi păzitor, şi sprijinitor, şi scăpare, şi mântuitor, şi purtător de grijă al sufletului şi al trupului. Pe Tine bine Te cuvintez, Doamne, că ai arătat spre mine, nevrednicul, multă şi nemărginită iubirea Ta de oameni. Că în fiecare zi, din a mea lenevire, însumi de sine-mi vânzându-mă diavolului, mă păzeşti şi mă mântuieşti, şi din cursele lui mă răpeşti. Pe Tine bine Te cuvintez, Doamne, că mi-ai dăruit mie stăpânire de pocăinţă pentru păcatele mele, şi mi-ai arătat nenumărate pricini de întoarcere de la răutăţile mele. Pe Tine bine Te cuvintez, Doamne, că neputincios fiind, întăreşti slăbiciunea mea, şi nu mă laşi cu totul să caz: Ci îndată îmi întinzi de sus mână de ajutor, şi către sine-ţi mă întorci.
Ce voi răsplăti Ţie, Stăpâne prea-bunule, pentru toate bunătăţile, care ai făcut şi faci cu mine, păcătosul? Ce mulţumită îţi voi da Ţie? Deci din zi până în noapte, ca o rândurea, aşa voi glăsui; şi ca o privighetoare, aşa voi striga; şi nu voi înceta binecuvântându-Te în toate zilele vieţii mele, pe Tine făcătorul, şi de bine dătătorul, şi purtătorul meu de grijă. Eu, Doamne, nu sînt vrednic să grăiesc către Tine, pentru că sînt foarte păcătos. Mulţumesc Ţie, Doamne, că îndelung ai răbdat pentru greşalele mele, şi până acum nemuncit m-ai lăsat. Mulţumesc Ţie, Doamne, că nu voieşti moartea păcătosului, precum să se întoarcă şi să fie el viu. Că eu vrednic sînt multe a pătimi, şi a fi lepădat de la faţa Ta, Doamne; iară iubirea Ta de oameni cea nepomenitoare de rău, îndelung a răbdat pentru mine. Mulţumesc Ţie, Doamne, deşi nu sînt din destul către mulţumirea nepomenirii tale de rău. Miluieşte-mă, Doamne, şi îndreptează-mi calea sufletului meu, şi calea vieţii mele spre voia Ta, şi mă ocârmuieşte, precum ştie milostivirea Ta. Pentru mulţimea îndurărilor Tale, fă-mă desăvârşit spre tot lucrul bun al bunei plăcerii Tale, şi aşa mă slobozeşte din ticălosul meu trup. Că Ţie se cuvine a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeule. Şi Ţie Slavă, şi mulţumită, şi închinăciune înălţăm, împreună şi unuia-născut Fiului Tău, şi Prea-sfântului, şi Bunului, şi De-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvântul este o putere,
Cuvântul este un mister
Cuvântul este dar şi taină
Trimisă nouă de la cer.
Cuvântul poate-aduce lumii
Şi adevărul şi lumina
Cuvântul poate să înşele,
Şi să cultive-n el minciuna.
Cuvântul leagă şi dezleagă,
Învie omul şi-l sfinţeşte,
Cuvântul taie şi ucide,
Distruge, spurcă, şi sluţeşte.
Cuvântu’aduce mângâierea
Şi bucuria şi iubirea
Pătrunde-n inimi şi cultivă
Frumosul, sfântul, mântuirea.
Cuvântul poate’aduce-n suflet
Puteri malefice cumplite
Ce nasc şi cresc un om satanic
Şi rele nemaiauzite.
Cuvântul ne-a desprins de tină
Şi ne-a unit cu Dumnezeu
Ne-a arătat taina vieţii
Prin Iisus, Cuvântul său.
Cuvântul poartă-n el iubirea
Şi duce ruga noastră-n cer,
Cuvântu-i una cu fiinţa,
E gând, e viaţă, e mister.
Sfântul Ioan Evanghelistul
Ne’arată ce n-am cunoscut,
Şi ni-l prezintă pe Cuvântul,
Prin care toate s-au făcut.
La început a fost Cuvântul
Ce s-a născut din Dumnezeu,
Şi Dumnezeu era Cuvântul,
Şi noi l’avem din darul său.
Prin El sa făcut tot şi toate
Care cunosc un început,
Nimic din cele ce-s făcute
Fără de El nu sa făcut.
Cuvântul sfânt era lumina
Prin care lumea sa făcut,
În ea era din începuturi,
Dar lumea nu la cunoscut.
El plin de har şi de iubire,
Într-ale sale a venit,
(Iisus Mântitorul lumii)
Însă ai săi nu l-au primit.
Iar cei care-au primit lumina,
Şi cred în El sunt oameni vii
Şi El le-adat darul vieţii,
Lui Dumnezeu să-i facă fii.
Că nu din carne şi din sânge,
Că nu din poftă s-au făcut,
Ci de la cer prin taină sacră,
Prin Dumnezeu toţi s-au născut.
Din plinătatea Lui noi, oameni,
Har peste har din cer primim,
Prin El cunoaştem Adevărul.
Pe Dumnezeu prin El îl ştim.
În el se află însăşi viaţa,
Şi-n El tot omul pe pământ,
Cunoaşte, creşte şi cultivă,
Tot ce primeşte, prin cuvânt.
În libertatea lui divină,
Ajungem sfinţi şi iubitori,
Sau slugi netrebnice şi Iude,
De Dumnezeu răstignitori.
Cuvântul nostru poartă-n lume,
Valoarea ce i-o dăruim,
Prin el primim pe veci osânda,
Sau harul (să ne mântuim).
Dă-m viaţă-n fiecare clipă,
La milioane de cuvinte.
Dar câte-s rele şi spurcate,
Şi câte-s vrednice şi sfinte ?
Din limba vechilor cazanii,
Ne-am făurit un grai ceresc,
Dar mai e sfânt curat şi dulce
Azi graiul nostru românesc ?
Din inima fără prihană
Curg vorbe sfinte şi curate,
Ce-aduc lumină şi iubire,
Valori şi gânduri minunate .
Dar din adâncul de gunoaie
Din scîrna faptelor stricate
Ţâşnesc cuvintele ruşinii
Ce nasc doar poftă de păcate.
Cuvântul nostru este liber,
Şi dându-i viaţă în mulţime
Ne arată cum trăim, ce gânduri
Şi cine suntem noi pe lume.
Cuvântul nostru poate duce
Prin el valorile cereşti,
Şi frumuseţea şi iubirea,
Şi forţa minţii omeneşti.
Şi poate duce duhul morţii,
Şi-al scîrnăviilor cumplite,
Prutând pe veci de veci întrnsul
Doar mărturii nelegiuite .
VA MULTUMIM PENTRU ACEST SITE,PTR CA NE AMINTINTITI DE TATAL NOSTRU EU NU AM PREA MULTE CUVINTE DE SPUS DAr vreau sa va spun ca acum in post trebuie sa fim mai credinciosi maine abia astept canonul de maine.Eu am 12 ani si tin post nu vreau sa ma laud dar sa stiti ca e foarte usor. Va rog daca pute-ti sa va rugati si ptr mine ca si eu sunt om si am pacate.