Din corespondenta Sfantului Teofan cu o tanara ravnitoare DESPRE VIATA LUMEASCA SI VIATA DUHOVNICEASCA

“E multa agitatie, dar viata nu e deloc. Ca masina mea de cusut: face atata zgomot, dar viata nu are“.

“Şi iată ce mai văd: aici toţi se înghesuie unul pe altul, se persecuta si se stapanesc unii pe altii, nimeni nu este slobod să facă ce vrea. Sa nu indraznesti sa te îmbraci cum iti place, nici să te porti cum iti e felul, sa vorbesti – de asemenea: nimic n-ai voie sa faci cum doresti. Totul se supune la ei unei legi scrise nu se stie de cine; pe toti ii incurca, dar nimeni nu indrazneste să o înlăture. In schimb, fiecare devine tiranul celuilalt. Indrăzneste sa nu dai ascultare cuiva – va fi o tragedie!“

Extras din: “Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?” (versiunea Editurii Anastasia, traducere de Elena Dulgheru, 1997):

1

După ce, înaintea plecării dumneavoastră la Moscova, am convenit si continuam discuţia in scris, desigur că am aşteptat să-mi daţi un semn de viaţă îndată ce vă veţi fi instalat. Am asteptat si încă mai astept, dar iată ca nu se întâmplă nimic. Oare sunteţi sănătoasă? Să vă aibă Maica Domnului în paza sa! Sau v-aţi schimbat intentia? Se mai întâmpla. De asta vă scriu acum, ca nu cumva sa vă gândiţi ca îmi sunteţi o povară – scoateţi-vă asta din cap! Scrisorile către dumneavoastră nu vor fi o greutate pentru mine, dimpotrivă, îmi vor procura nu puţină plăcere, aducând o oarecare diversitate în preocupările mele obişnuite. Vă mai spun că, de nu se va împlini ceea ce am hotărat împreună, voi simţi că am suferit o pierdere. Asa că, în loc de sfaturi, vă fac o singura rugăminte: scrieţi!

Caci atunci când nu ne iese ceva în viaţă, asta se întâmplă aproape întotdeauna nu atât din pricina slăbiciunii minţii sau a inimii noastre, cât din lipsa sarguintei si a ravnei depuse in atingerea scopului. Scrieţi deci!

2

Mă pierdusem in presupuneri: ce s-a putut întampla? Dar iata, aflu ca bunica dumneavoastră a fost bolnava. Ce să-i faci, cuvântul „bunica” ramâne biruitor. Pentru nepoti, nu-i loc mai călduros, ca la bunica; nici pentru bunici nu există fiinţe mai dragi ca nepoţii. Şi pentru aceasta trebuie să mulţumim lui Dumnezeu. Iar dumneavoastră alinaţi-o mai des şi ascultaţi-i vorbele. Bătrânele sunt pline de înţelepciune adunata din truda şi din experienţa vieţii. Adesea, ca din întâmplare, ele pot aduce atata înţelepciune de viaţă, spusă în cuvinte simple, cat nici în cărti nu vei găsi.

Promiteti sa fiti sincera. Prea bine! Sinceritatea este prima cerinta in corespondenţa, altfel nici nu mai are rost să fie începută. Să scrieţi totdeauna direct, tot ce aveti pe suflet si mai ales să formulaţi mai pe larg întrebările care vi se zămislesc in minte si incep stăruitor sa îşi ceara răspunsul. Atunci şi hotararile vor fi luate mai usor, dupa cum pământul insetat isi primeşte apa. Acesta este modul cel mai potrivit de fixare în suflet a noţiunilor despre ceasul lucrurilor a căror vedere cu ochii mintii ne este indispensabilă. Ce sens ar avea sa va scriu despre una, in timp ce sufletul dumneavoastră ar fi preocupat de alta? Ar fi numai vorbire deşartă. Parcă ne-am hotărât că nu ne vom risipi în planuri şi teorii, ci vom vorbi după cum ne îndeamnă întâmplările curente ale vieţii. Aşadar să continuăm.

Scrieti ca vi se înceţoşează ochii.

„De vreo doua zile — scrieţi — mi s-a întâmplat sa particip la distractiile lumeşti obişnuite pe-aici: ba am fost la teatru, ba m-am plimbat, ba am fost la o serată. Şi ce mai forfota, ce cuvinte alese, ce judecăţi întortocheate, ce maniere! Toate acestea îmi sunt străine, si agitatia ma impiedica sa imi adun gandurile”.

Asa vi s-a părut la inceput, dar mai încolo veţi judeca mai profund. Impresia pe care aţi trăit-o dupa o viaţă liniştită de familie, la ţară, este cu totul fireasca. Eu va mai spun: cumpăniţi unde este adevarul vietii si unde-i minciuna, dar nu stiu ce v-a ramas în suflet din cele întâmplare. Căci se poate ca la suprafata sa nu incuviintati astfel de obiceiuri, dar in profunzime sa le simpatizati si sa le doriti repetarea. Viata pe care aţi gustat-o are o însuşire naucitoare: deşi se vede că nu-i bună, totuşi lumea se simte atrasă de ea, precum cel ce prizează opium si ştie că va arata ca un nebun, se droghează totusi; sau poate că tocmai de aceea se si droghează.

Asadar, cum vă simţiţi? Vă mai trage inima intr-acolo? Doriţi să vă petreceti astfel viaţa? Rogu-va, descrieti-mi amănunţit despre aceasta – si cu sinceritate.

3

Cum m-aţi bucurat cu răspunsul dumneavoastră!

„Nu mă atrage, din contră, mă scârbeşte. Nu o singura zi dupa aceea am fost asa de distrusa,  sufletul imi plângea şi nu îmi găseam liniştea. Cu mare greutate mi-am revenit”.

De ce nu mi-aţi scris asta de la început? Aşa mi s-a părut şi mie, ca pastrand tacerea despre aceasta, tainuiti o pasiune sau o rana sufleteasca. Sa dea Dumnezeu ca acest sentiment de respingere faţă de viaţa lumeasca şi distracţiile ei sa îl păstraţi pentru totdeauna. Dar si sa prindeţi gustul acelei vieţi este cu putinţa. Se vede dar ca nu aveţi voie să va atingeţi de acest fel de viaţă. A doua oara nu va mai fi atât de smintitor si de distrugator, a treia oara – si mai putin, iar apoi… ca beţivul cu vodca: primul pahar de nevoie, al doilea de voie, iar apoi nu se mai opreşte.

Ce păţesc cei care intra pentru prima dată într-o fabrică de tutun? Ii mănâncă şi ochii, şi nasul, nici nu pot să respire. Iar lucrătorii nu au probleme, sunt obisnuiti. Dar si cei proaspăt intraţi, după un timp nu se mai strâmbă, nu mai tusesc, nici ochii nu le mai lăcrimează. Vedeti să nu vi se întâmple la fel în privinţa problemelor care vă tulbura.

Parcă mi-aţi fi ghicit gândul! Răspundeţi:

„Nu cred că m-as împăca vreodată cu un astfel de trai. Mă uit mai bine si văd că asta nu este viaţă. Nu pot să explic, dar mă conving tot mai tare de aceasta. E multă agitatie, dar viata nu e deloc. Ca masina mea de cusut: face atata zgomot, dar viată nu are“.

Ce cuget minunat a născut capusorul dumneavoastră bălai! Acum pot considera că aveţi o situaţie mult mai stabilă. Singur simţământul nu este de ajuns: el se poate schimba. Dar când acesta este sustinut de o idee temeinică, atunci el prinde putere si, la randul sau, întăreşte ideea. Impreuna, acestea doua sunt ca o cetate. Dar pentru ca această cetate să se intareasca, trebuie să înţelegeţi de ce acea viaţă nu are viaţă. Dacă discuţiile noastre vor continua, problema se va lămuri cu timpul. Acum vă spun numai atat: de aceea este lipsit de viaţă acel mod de viaţă, pentru ca el nu hraneste si nu acoperă toate aspectele fiintei omenesti, ci numai pe unele, si inca pe cele mai puţin importante sau, mai precis, pe cele aflate pe ultimul loc – adica la marginea vietii, fara sa se atinga de miezul ei.

Viata omeneasca este mult mai complicată şi are multe aspecte. Exista partea trupească, există partea sufleteasca si partea duhovniceasca. Fiecare îşi are propriile forţe si necesitaţi, propriile metode şi procedee, precum si propriile satisfacţii. Numai atunci când toate forţele noastre sunt în mişcare si toate necesităţile ne sunt satisfacute, se poate spune că omul trăieşte. Dar cand în om este în mişcare numai o părticică din forţele lui şi numai o parte din necesităţi îi este satisfacuta, o astfel de viaţă nu este viaţă. Ca si la acea masina de cusut: mişcarea de trebuinţă este atunci cand toate părţile ei sunt puse la lucru. Când se opreste una din părţi, atunci şi maşina se opreşte: nu mai trăieşte. Nici omul nu trăieste omeneşte daca in el totul nu este în mişcare. Numai că oprirea vieţii maşinii – adică mişcarea – se vede cu ochii cei trupeşti; pe când la om, nefuncţionarea vietii sale în întregime, în timp ce unele părţi totuşi lucrează şi sunt satisfăcute – aceasta nu se vede, cu toate că este adevărată, la fel de adevărată ca nemiscarea masinuţei noastre. Aceasta este legea vieţii omenesti! Sa o aplicam situatiei noastre. Ce forte sunt ocupate acolo si ce necesitati sunt satisfacute? Sunt ocupate mainile, picioarele, limba, ochii, urechile, mirosul, pipaitul, memoria, imaginatia, istetimea – toate la un loc: partea cea mai de jos a omului, pe care o au si animalele. Si este satisfacuta o singura necesitate a vietii animalice sau, mai bine zis jocul acestei vieti, acela care actioneaza si in tinerii berbeci si oite, cand sunt lasati liberi pe campul inverzit. In afara acestor forte, mai sunt in om inca doua-trei niveluri si un centru principal.

Judecaţi acum dacă poate fi numită viaţă o astfel de viaţă? Simţurile v-au spus corect că nu este viaţa aici. Iar eu vă voi arăta motivul principal pentru care este aşa. Trebuie să trăim asa cum ne-a creat Dumnezeu, iar când cineva nu trăieşte astfel, putem spune cu siguranţă că acela nu trăieşte deloc. Vă rog să vă mulţumiţi deocamdată cu atât.

4

Data trecută nu v-am răspuns la tot ce mi-aţi scris. Continuu acum. Spuneţi:

„Iată încă ce vad: toţi se grăbesc, aleargă care încotro să prindă ceva si nimeni nu apucă niciodată să prindă nimic. Odată mi s-a întîmplat să traversez o stradă aglomerată – ce zăpăceală şi ce deşertăciune! Dar observ apoi că în case e acelaşi lucru şi, probabil, şi în sufletele oamenilor. Nu reuşesc să mă dumiresc: oare se poate trăi asa? Şi iată ce mai văd: aici toţi se înghesuie unul pe altul, se persecuta si se stapanesc unii pe altii, nimeni nu este slobod să facă ce vrea. Sa nu indraznesti sa te îmbraci cum iti place, nici să te porti cum iti e felul, sa vorbesti – de asemenea: nimic n-ai voie sa faci cum doresti. Totul se supune la ei unei legi scrise nu se stie de cine; pe toti ii incurca, dar nimeni nu indrazneste să o înlăture. In schimb, fiecare devine tiranul celuilalt. Indrăzneste sa nu dai ascultare cuiva – va fi o tragedie! Mie, de pilda, uneori îmi place să cânt. E ca în rai: îmi face placere şi mie, si celor care ascultă. Dar aici, vrei, nu vrei, trebuie să canţi. Ţi se propune foarte politicos, dar este considerat împotriva legii să refuzi. Şi canti. Este un chin de nesuportat, mai să-mi crape pieptul, dar mi-l umflu, ca să arăt că o fac din suflet. Am văzut asta şi la alţii. Poftim libertate! Privind din afară, sunt un om liber. Un om liber legat de maini si de picioare.

De aceea am început să observ, dacă din suflet fac ei tot ceea ce fac. Şi ce să vezi? Poate mă înşel, dar nu am găsit nimic făcut din suflet. Dezmierdări prefacute, bunăvoinţa – falsa, respectul faţă de ceilalti – tot aşa. Totul este prefăcătorie. In spatele unei aparenţe liniştite si atrăgătoare se ascunde un cu totul altfel de suflet, pe care, dacă l-am scoate afara, nimeni nu l-ar găsi nici măcar suportabil, daramite atrăgător. In concluzie, atunci cand ne întalnim, nu formăm decât o adunătură de comedianti. Ce mai spectacol! Şi iată ce mă uimeşte: toţi îţi transmit o răceală cumplită. Cum este cu putinţă? Căci toti sunt prieteni la cataramă, ai crede ca sunt gata să-şi dea şi viaţa, iar frigul iti intră în oase!“

Aveti perfecta dreptate. Nu mai am nimic de adăugat. Toate acestea sunt de multă vreme cunoscute si s-a atras atenţia asupra lor. Iata cum închipuia Sfântul Macarie cel Mare agitaţia şi nebunia descrise de dumneavoastră:

„Fiii veacului acestuia se aseamănă cu grâul pus în ciur şi sunt cernuţi de cugetele nestatornice ale lumii, în neîntreruptul vârtej al lucrurilor pământeşti, al poftelor şi al complicatelor probleme materiale. Diavolul scutură si cerne sufletele prin ciur, adică prin lucrurile pământeşti. Tot neamul păcătos al oamenilor, de la căderea lui Adam, care a călcat porunca, se află sub stăpânirea începătorului răutăţii. Deci, luându-i în stăpânire pe fiii acestui veac, îi agită şi îi cerne în sita lumii cu cugete necontenite de înşelăciune şi rătăcire.

După cum grâul este izbit în ciur de către cel ce îl cerne şi este aruncat şi întors necontenit, aşa şi înşelătorul îi stăpâneşte pe toţi oamenii cu lucruri pământeşti, îi face să se îndoiască, să se poticnească şi să se tulbure prin toate gândurile cele deşarte, prin poftele cele urâte şi prin toate legăturile lumeşti si pământeşti, robind neîncetat tot neamul cel păcătos al lui Adam.

Şi Domnul a prezis Apostolilor ridicarea celui rău împotriva lor: „V-a cerut satana să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat Tatălui Meu, ca să nu se piardă credinţa voastră” (Lc. 22, 31-32).

Iar cuvantul şi sentinţa pe care Creatorul a rostit-o împotriva lui Cain: Gemând, tremurând şi clatinandu-te vei fi pe pământ – (Fac. 4, 12), se referă in chip tainic – după chip şi asemănare – la toţi pacatoşii. Pentru că, încălcând Adam porunca lui Dumnezeu, tot neamul său a devenit păcătos şi a preluat într-ascuns chipul său (al lui Cain).

Oamenii trec prin mai multe stări: starea de teama sau cea de groază sunt numai două exemple, nu mai pomenim poftele ruşinoase şi dezmierdarile. Stăpânul lumii acesteia răscoleşte tot sufletul care nu s-a născut de la Dumnezeu. După cum graul este neincetat agitat in ciur, tot aşa sunt rascolite si cugetele oamenilor, cu amăgiri trecătoare ale trupului, cu frică şi cu tulburare” (Omilia 5, 1.2).

Iata si o completare la observaţiile dumneavoastra. Lucrurile pe care le-aţi remarcat au existat dintotdeuna. Sfântul Macarie le-a indicat atât cauza cat si consecinţele directe. Nu puteţi discuta aceasta cu cei din preajma dumneavoastră, deoarece ei văd altfel lucrurile. Vă rog, în schimb, pe dumneavoastra, sa va însuşiţi acest punct de vedere şi să îl păstrati tot timpul în minte. El exprimă adevărul lucrurilor şi, o dată întipărit, vă va apăra în faţa vieţii lumesti. Ca să cugetaţi mai mult şi să vă deprindeti cu aceste gânduri, încercaţi sa citiţi întreaga omilie a Sfantului Macarie.

Din partea mea adaug ca goana după desertăciuni si veşnica nemulţumire se explică prin ceea ce v-am scris data trecută: trăind o astfel de viaţă, nu toată fiinţa omenească este hrănită şi nu toate nevoile ei sunt satisfăcute. Partea nesatisfacuta, flămanzind si însetând, işi cere hrana şi băutura pentru a-si potoli foamea şi setea si il impinge pe om sa le caute. Omul pleacă in cautarea lor, dar invartindu-se in acelasi cerc care nu are puterea sa i le ofere, el nu va găsi satisfactie, foamea si setea vor continua şi, odată cu ele, şi alergătura. Ele nu vor înceta niciodată pentru cei ce traiesc dupa duhul acestei lumi. Dusmanul îi orbeşte, aşa ca bietele suflete nu văd că au rătăcit cărarea şi ca se îndreapta spre o ţinta greşită. In aşa hal i-a zăpăcit vrăjmaşul, încât nu trebuie nici măcar să îndrăzneşti a le pomeni greşelile, căci vor începe să ţipe ca nişte fiare sălbatice. Nu este acesta răgetul leului aceluia care rage pretutindeni, căutând pe cine să înghită?

In ceea ce priveşte alte aspecte ale vieţii lumeşti pe care le-aţi observat, va voi spune că altfel nici nu se poate întâmpla. Pentru că o astfel de viaţă este viaţa omenirii căzute, a cărei principală trăsătură este orgoliul sau egoismul si care se pune pe sine ca scop, iar pe toti ceilalţi, ca mijloc. Aici se află cauza tiraniei — cum foarte bine aţi numit-o -, prin care fiecare vrea să îl supună pe altul propriei sale vointe, exploatându-l în folosul său. Căci oricum ar încerca cineva să îşi înfrumuseţeze dorinţele, în spatele lor pândeşte egoismul, care tinde să le întoarca pe toate după voia sa. De aici vine şi prefăcătoria, a cărei esenţă este încercarea de a ne ascunde defectele, prin toate mijloacele, fără a ni le indrepta; căci altfel s-ar întrerupe influenţa noastra asupra celorlalţi, aşadar şi posibilitatea de a-i exploata. De aceea de la toti adie răceala, pentru că fiecare este închis in sine si nu vede razele calde de viata din jurul său.

Este adevărat că întâlnim şi unele persoane cu o alcatuire sufleteasca plăcută: ne merg imediat la inima. Este o ramasita a sentimentului de frăţie faţă de semeni, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu; dar si aceasta este pusă în slujba egoismului şi a intereselor personale. Cunosc o asemenea persoană. Este de preferat un egoist declarat, decât astfel de simpatici făţarnici. La aceia măcar le poti observa intentiile, pe când pe ceilalţi rar reuşeşte cineva să ii descopere.

Desigur că persoanele din jur vă fac deseori servicii, dar numai pentru ca apoi să vă înhame la altele, in interesul lor. Vă veţi mira: „Cum aşa?! Aici cuvantul “cinste” este pe buzele tuturor, si a te arăta necinstit in orice privinţă înseamnă a te autocondamna”. Aveţi dreptate, dar această cinste nu este decat masca egoismului; totul este să nu te compromiti, iar pentru aceasta se accepta cele mai necinstite metode, dacă pot fi ascunse de ochii lumii. Poate aţi auzit deja acuzaţii ca: „egoistul”! Să nu credeţi că cei care le aruncă nu sunt la fel. Nu, sentinta se referă la cei care nu permit să fie jucati pe degete sau să fie întorşi după bunul plac al altora, care apoi ii acuză. Astfel se demască egoismul celor din urma. Am auzit pe unii care chiar pe monahi îi acuza de egoism: că ar trăi numai pentru el înşişi. Bietii călugări! Fără somn, fără odihnă, fără mâncare si băutură, zi si noapte la ascultări, lipsiţi de dorinţi si de voie proprie – iată unde erau egoistii!

Revăzând cele scrise, observ că am judecat foarte aspru viaţa lumească, dar nu îmi retrag cuvintele. Poate că nici nu as fi scris toate aceste daca n-ati fi băgat de seama chiar dumneavoastra „petele care întunecau soarele”, dar atunci si eu m-am înfierbântat să cânt în aceeaşi strună, ceea nu cred că v-a nemulţumit în vreun fel. Dar aştept întrebarea: „Ce-i de făcut?“. Este ceea ce vom incerca ca să lămurim pe parcursul corespondentei noastre. Deocamdată va spun numai că nu este cu putinta sa va indepartati cu totul de lume, dar, pe cat posibil, împotriviţi-vă să intraţi în cercul vietii lumesti, iar când totuşi v-au atras fara voie, ţineti-va ca si cum nu aţi fi acolo: vazand sa nu vedeţi, si auzind sa nu auziţi! Din afară arataţi-vă veselă ca şi ceilalti, dar pastraţi-vă inima departe de pasiuni si de simpatii. Aceasta este cel mai important: aveţi grijă de inimă; sa fiţi acolo numai cu trupul, iar nu cu sufletul, împlinind cuvântul Apostolului: si vor fi „cei se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea” (I Cor. 7,31). Veţi avea nevoie de lume, adică veţi dori să intraţi în legătură cu viata mondena; dar când va veţi tine inima departe de ea, va fi ca şi cum nu aţi dori lumea aceasta, adica nu de voie si din simpatie veţi participa la ea, ci de nevoie, constrânsă fiind de situaţia în care vă aflaţi.

Iertaţi-mă că v-am obosit cu vorbăria mea, m-am văzut nevoit s-o fac. Vă rog să citiţi cu atentie cele ce v-am scris, mai ales ultimele rânduri. (…)”

(cartea se gaseste reeditata de Editura Egumenita si se poate comanda de aici)

*