“Dumnezeu ne slujeşte nouă. E incredibil. E altceva! E ceva din alta lume! Hristos este opusul high-life-ului lumii actuale”. BADARANIE sau SENSIBILITATE SLUJITOARE? Omul intre IMPARATIA PUTERII si IMPARATIA IUBIRII SMERITE

16-04-2016 Sublinieri

spalarea picioarelor

[…]

Şi Evanghelia ne spune că doi dintre ucenici, Ioan şi Iacov, cei doi fraţi – în altă Evanghelie ni se spune că a venit și mama lor cu ei – şi ei se gândeau că acum se apropie un fel de sfârşit, ceva extraordinar, nu-şi puteau imagina că El chiar aşa va pătimi, chiar aşa va muri, şi Îi cer ca unul să stea de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Lui. El era Cel pentru Care lăsaseră tot, pe Care Îl urmaseră, ce puteau face acum, să se întoarcă la a fi pescari…? După ce auziseră cuvinte şi vestirea unei Împărăţii despre care nimeni nu vorbise înainte aşa, ce să facă, să muncească pământul și să se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Nu, ei nu puteau face aşa ceva. Şi totuşi, aceşti oameni, care fuseseră capabili să lase tot, imediat după ce aud de vestirea Pătimirilor, cer să fie aşezaţi unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Adică ei nu se gândeau la suferința şi umilirea Lui. Şi nu se îndoiau, pentru că întotdeauna ceea ce spusese El a fost adevărat. Şi chiar şi nouă, de ne-ar spune un om că va păţi ceva grav, nu ne vine să îl întrebăm pe noi cui ne lasă, şi să cerem dregătorii şi scaune înalte. Aşa ni se pare nouă, că nu ne-am gândi aşa, dar să ştiţi că mândria, şi egoismul, şi individualismul, şi iubirea noastră de sine este mare, mai mare decât a apostolilor, într-un fel sau altul. Noi credem că noi n-am face aşa ceva, dar cred că Dumnezeu nu ne-a trecut prin asemenea ispite. Iar ei visau posibilitatea de a fi alături de un Împărat nemuritor, Care nu are potrivnic, deci nu ceva de ici, de colo, ceva infinit de mare, şi asta ne vădeşte şi nouă urâciunea sufletului nostru, că şi noi poate am fi făcut la fel într-o asemenea situaţie.

arrogance-clipart-polls_man_sitting_clip_art_silhouette_5951_995985_answer_4_xlarge-e1379463632847Ştiţi, aţi văzut cât de uşor se schimbă oamenii când li se dau funcții mari, când li se dă puterea în mână, când oamenii li se supun; atunci oamenii devin de nerecunoscut. Şi nu numai comportamentul se schimbă, dar și glasul se ridică, ochii se înalţă, nu te mai vede, te ia de sus, te ia tare, orice cuvânt este, de fapt, un sfat sau o morală. Şi acestea se întâmplă pentru că omul este prins, este măcinat, nu prea poate asimila puterea; când are putere asupra celorlalţi, când are stăpânire, duhul acesta al stăpânirii şi al puterii îl distruge, nu e în stare să poarte povara aceasta. De aceea auziţi la Maslu:

pe noi, cei ce purtăm povara patimilor”.

Și ni se pare că nu e chiar aşa, că nu e o povară, ci e chiar dulce câteodată. Nu, e o povară şi noi nu suntem în stare s-o purtăm. Și printre acestea este și dorinţa aceasta de stăpânire, iubirea de stăpânire despre care spune şi Sf. Efrem Sirul în rugăciunea lui. Această dorinţă de stăpânire îţi schimbă sufletul, și asta a schimbat şi sufletul lui Adam şi al Evei în rai. Când li s-au aprins lor luminiţele? Când li s-a spus: Dacă veţi mânca din copac, veţi fi asemenea lui Dumnezeu! Vă daţi seama? Asemenea lui Dumnezeu! Dintr-o dată nu mai conta ce a zis Dumnezeu, asta a fost ceea ce le-a aprins mințile şi inimile spre rău, care i-a făcut să nu mai asculte.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu apostolii: dorinţa de stăpânire, dar o stăpânire în sensul lumesc al cuvântului. Noi, oamenii, înţelegem întotdeauna a stăpâni, a fi mai mare în sensul acesta de a fi stăpânitor, de a nu comenta nimeni în faţa noastră, de a diminua şi a ştirbi libertatea celorlalţi. Aşa, cumva, este pentru noi a fi mai mare. Or, la Dumnezeu nu este aşa. Dumnezeu le vorbeşte de o altă realitate şi le zice: Nu ştiţi cărui duh slujiţi sau le zice: Voi, oamenii, dacă sunt stăpânitori, pe aceştia îi numiţi binefăcătorii voştri, pe aceştia care sunt aspri, care vor rânduieli, care ceartă şi bat, pe aceştia voi îi numiţi binefăcătorii voştri şi vă închinaţi lor, dar în Împărăţia Cerurilor nu este aşa. Acestora le spune, celor doisprezece, inclusiv celor doi care îşi doreau scaune şi stăpâniri şi putere. Auziţi, le vorbeşte despre o realitate a Împărăţiei Cerurilor care e cu totul altfel.

Și noi avem greşeala aceasta în mintea noastră. Și de multe ori nici nu ne dorim să fie aşa Împărăţia Cerurilor la care ne cheamă, pentru că noi o asemănăm cu o împărăţie omenească, în care Îl vedem pe Dumnezeu Stăpân mare pe un tron înalt, stăpânind, ca un mare Big Brother de care nu ai nicio şansă să scapi şi nu poţi să faci nici cel mai mic gest împotrivitor, că ne vede – deși cumva ni se pare că aici ne mai putem eschiva, dar acolo gata – şi ni se pare plictisitor, la un moment dat ne vom plictisi acolo. Dar nu este aşa! Dumnezeu ne vorbeşte de o Împărăţie cu totul şi cu totul altfel. Şi ne zice:

Dar Împărăţia Cerurilor nu este aşa! Ci tot cel ce vrea să fie mai mare peste ceilalţi să le fie tuturor slugă.

Auziţi! Aici e vorba şi despre Dumnezeu! Adică Dumnezeu ne slujeşte nouă. El ne vorbeşte despre slujirea pe care o va face El nouă în Împărăţia Cerurilor, când noi vom sta la masă şi El ne va sluji. El, Domnul şi Stăpânul, nu va sta undeva pe un tron înalt şi ne va zice să-I aducem să mănânce, ci El este Cel Ce slujeşte tuturor. Este o dragoste slujitoare. Este altceva. Mintea omului parcă se taie, pentru că nu există comparaţie cu ceva omenesc. Şi zice:

Cel ce vrea să fie peste ceilalţi să le fie tuturor slugă şi cel ce vrea să fie stăpân să fie mai mic decât toţi.

icoane-ortodoxe-spalarea-picioarelor-detaliu--1Auziţi, că acolo aşa este. E incredibil. E altceva, altceva! E ceva din alta lume! Nimeni nu poate inventa aşa ceva pe pământ, niciun sistem omenesc de acest fel nu este posibil, ci se simte clar că e ceva dumnezeiesc, care depăşeşte şi “taie” mintea omului şi spre care omul nu e prea dispus să meargă. Omul vrea o stăpânire exterioară, să aibă putere asupra celorlalţi, în care celălalt recunoaşte aşa, scrâşnind din dinţi, că “a fost tare”, dar într-un asemenea fel de stăpânire nu se prea strecoară dragostea, o asemenea împărăţie n-ar fi niciodată a lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a dragostei fără seamăn, nu există asemenea supuneri că trebuie, că n-ai ce face, că asta este.

Ştiţi, noi ne închipuim sfârşitul veacurilor şi venirea lui Dumnezeu ca pe o descoperire a Lui în sfârşit aşa cum este, la măreţia Lui și acum, vrând-nevrând, că trebuie, că nu trebuie, ne supunem, pentru că Îi ştim puterea, acum, că L-am văzut, nu mai avem ce face. Nu e aşa, Dumnezeu nu vrea o asemenea împărăţie, El nu stăpâneşte aşa peste suflete, nu supune libertatea sufletului la asemenea lucruri. Ci acolo este altceva, o dragoste smerită, nu o dragoste geloasă, ca celălalt să fie în posesia LuiTe iubesc, eşti al meu, nu te mai dăruieşti nimănui, nu mai priveşti pe nimeni. Nu, Dumnezeu nu este gelos în felul ăsta.

Întorcându-ne la Evanghelie, Hristos le spune că vor merge în Ierusalim şi ce va fi, iar apostolii vin să ceară locuri de-a dreapta şi de-a stânga Lui. Nici poveste să îi doară inima, să se întristeze, să-I spună:

<Faţa Ta dumnezeiască, la care nu ne putem uita când cuvântezi, mâinile Tale care au tămăduit mii de oameni şi ai stat nopţi întregi fără să te odihneşti şi fără să mănânci, atingând oamenii, mâinile Tale să fie pironite pe cruce? Nu se poate aşa ceva!>

Şi zic Părinţii: Câtă bădărănie…! Bădărănia sufletului omenesc, în primul rând faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de celălalt. Şi ăsta e un specific al sufletului omenesc căzut: suntem bădărani, nepăsători, în tot, în rugăciune, în tot, în tot. Nu contează, mie să-mi fie bine. Nu contează celălalt pe unde e, cum îi e, mie să-mi fie bine, Doamne, Te rog, ai grijă de mine. Şi, în general, ai grijă de mine în sensul trupesc al cuvântului. Asta-i bădărănia la nivelul legăturii cu ceilalţi. Ce să mai zicem de celelalte legături cu ei, în care de multe ori, când îţi spune necazul lui sau îl auzi de la alţii, nu ştii cum să ieşi mai repede de acolo şi să-ţi speli mintea ca să revii mai repede la liniştea ta. Cred că toţi am trecut prin asta, într-un spital, unde vezi suferinţă multă şi nu ştii cum să-ţi speli mintea, ca să uiţi mai repede şi să revii la liniştea ta… Bine, într-un fel e şi o apărare a minţii, că nu poate duce povara asta neîncetat, dar este și o bădărănie, pentru că nu ştii cum să uiţi ca să-ţi vezi de ale tale, de fapt. Ca şi cum ai trece sub tăcere şi ţi-ai zice că nu există suferinţa altora. Ei, Dumnezeu nu este aşa! El nu te uită nici pe tine, nici pe celălalt, se bucură cu tine când te bucuri, dar se întristează la fel de mult și cu cel ce se întristează. Este diferit de noi ca de la cer la pământ ca realitate, ca viaţă, ca fire. Noi suntem nepăsători, bădărani şi în sensul legăturii noastre cu Dumnezeu.

[…]

03605466cc8b3e82f7f067d403262708El şi acum face la fel! El în toate ne stă alături. Îl vorbim de rău, Îl judecăm, Îl bârfim, suntem nepăsători de cele mai multe ori, dar El nu ne tratează cu răutate, nu e răutăcios. Are smerenia aceea a slujirii, a iubirii. Şi aduceţi-vă aminte, de multe ori când aţi vorbit de rău, aţi pierdut nădejdea, nu v-aţi mai rugat, poate atunci vi s-au împlinit mari doruri şi bucurii. N-a fost Dumnezeu răutăcios să nu-ţi mai dea nimic pentru că ai uitat de El. Ba poate că atunci ţi-a dat. El nu are răutăţi din acestea omenești, cum avem noi.

Această iubire slujitoare a lui Dumnezeu este neîncetată, neîncetată. El nu Se opreşte. El zice:

Faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, că vă spun vouă că şi Tatăl vostru Cel din ceruri aduce ploaie şi peste cei buni, şi peste cei răi.

Adică nu se uită. Aşadar, cei care stau în credinţă şi se întăresc să rămână în Biserică nu de frică de a nu fi trăsniţi de Dumnezeu, că Dumnezeu nu-i trăsneşte. Îi lasă în pace, puteţi să faceţi ce vreţi, nu veţi păţi nimic. Dar veţi simţi un gol imens, imens în suflet, pe care nu-l va putea umple niciodată nimeni și care va ajunge la măsuri înspăimântătoare când vom trece dincolo şi care nu va putea fi acoperit niciodată. Amin”.

***

“… Rămâne cumva în mintea noastră tristeţea Mântuitorului că ei [Apostolii] n-au înţeles, totuşi, nimic. Sau au înţeles foarte, foarte puţin. Şi Mântuitorul continuă şi le spune [parafraza dupa Luca 22:25 si Matei 20:25, n.n.]: Stăpânitorii lumii acesteia stăpânesc peste neamuri cu mână tare şi cu asprime şi oamenii îi preţuiesc pe aceştia – deci îi preţuiesc pe cei care duc lucrurile unde trebuie duse indiferent cu ce preţ, îi laudă şi se simt liniştiţi că e cineva stăpân mare care îi conduce dar în Împărăţia Cerurilor nu este aşa. Deci în Împărăţia Cerurilor nu cei care sunt mai mari, mai puternici în braţ și în hotărâre, în hotărârea aceasta lumească, vremelnică, care ştiu să-şi impună punctul de vedere, nu aceştia vor fi cei dintâi. Ci cei care sunt mai pe urmă, cei care slujesc tuturor, aceştia sunt în frunte, deci e invers. Ca să vă puteţi imagina, închipuiţi-vă tot poporul evreu stând ca la coadă să intre în Împărăţia Cerurilor. Şi în frunte, bineînțeles, regele Irod, apoi demnitarii, mai-marii preoţilor, fariseii, clasa de mijloc cu toţi şi, la sfârşit, toată clasa săracă, prăpădiţii, văduva din Sarepta Sidonului, toţi amărâţii, necăjiţii, nebăgaţii în seamă, văduva care a aruncat doi bani în cutia Templului și iese Hristos afară şi zice: <Intrarea e invers, de la capătul cozii. Întâi săracii şi apoi ceilalţi>. Aşa de tulburătoare e ordinea valorilor pe care ne-o înfăţişează Mântuitorul în această Evanghelie.

Deci în Împărăţia Cerurilor nu este aşa, nu cel ce este mai puternic, nu cel ce are mai multă notorietate, nu cel ce ştie să-şi impună punctul de vedere, nu aceştia sunt mari înaintea lui Dumnezeu, ci sunt mari cei care se smeresc, care nu-și scot în evidenţă numele, nu se laudă, nu se trufesc, ci mai mult cei care duc ei păcatele şi greutăţile celorlalţi, se fac ei slugă celorlalţi şi se supun ei şi îşi pierd ei viaţa şi timpul pentru ceilalţi, se smeresc, până la urmă. Aceia sunt mai mari, zice Dumnezeu, şi Mântuitorul chiar asta a făcut. El şi Apostolii erau într-o margine a societăţii iudaice, erau nişte pescari, cei mai de pe urmă, Mântuitorul era un om sărac, tatăl său lumesc era bătrân şi avea copii din prima căsătorie care moşteniseră toată averea, părinţii mamei Lui muriseră de mult, când ea avea, probabil, 5-6 ani şi era la Templu şi n-avea nimic pământesc să-I dea, cu o casă care probabil nu era a Lui unde stătea în Capernaum, dar nu s-a auzit vreodată să fi rămas vreo casă care era a Lui, ci a stat undeva într-o casă amărâtă în Capernaum. Deci nici Hristos, nici Apostolii nu aveau nimic în faţa lumii, nici măcar slava că ar fi studiat la marile şcoli ale vremii, că ar fi călătorit în jurul Mării Mediterane şi ar fi cunoscut toate marile taine şi filosofii ale vremii, deci n-aveau nici notorietatea asta, nu se aude despre El că ar fi fost cel mai puternic fizic, nici că era neasemănat de frumos sau altceva de genul ăsta, deci El Se ascunsese după un trup normal, iar Iuda, în noaptea Joii celei Mari, a trebuit să se ducă să-L sărute ca să le arate celor care veniseră să-L prindă care dintre ei este Acela. Deci nu vă închipuiţi că strălucea şi avea nişte haine strălucitoare, de mătase, iar Apostolii erau prăpădiţi, sărăcăcioşi. Era și El la fel, în nişte haine foarte, foarte simple.

Hristos este opusul high-life-ului lumii actuale. El Însuşi, Mântuitorul, a mers pe o altă cale, nu pe cea a lumii. Lumea merge după alte valori. Dureros este că duhul lumii este atât de puternic încât această învăţătură a Mântuitorului este foarte greu de aplicat şi aproape că rarisim se aplică în istoria mântuirii, rarisim se lucrează în istoria creştinismului, practic. Ce ar însemna atunci să fim creştini, după învăţătura Mântuitorului?

Cum să ne cerem nouă să facem asta, noi, personal, în viaţa noastră? Ce ne-ar face pe noi să nu mai căutăm slava şi cinstea lumii, să nu mai căutăm puterea, să nu mai căutăm ca ceilalţi să ne respecte, să ne invidieze, să ni se supună, să ne numească binefăcătorii lor? Cum să faci să renunţi la aceste lucruri care sunt foarte ispititoare, cine nu-şi doreşte asta? Omeneşte toţi îşi doresc asta, dar, totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă spre o altă cale. Atunci ce ne oferă El atât de deosebit încât să fii capabil să renunţi la acel plăcut sentiment al puterii, al recunoaşterii, al fricii celorlalţi de tine? Toate se transformă prin păcat dacă prin ceea ce faci urmăreşti să impui respect. Şi atunci ce ne oferă în schimb Mântuitorul ca să putem renunţa la asta? Când zice Dumnezeu: Dar în Împărăţia lui Dumnezeu nu este aşa. Ci “cel ce vrea să fie mai mare să fi tuturor slugă” – zic Părinţii că Împărăţia lui Dumnezeu este lucrătoare încă de acum. Dumnezeu ne spune: Împărăţia Cerurilor este în inima voastră, o zice la prezent, este. Dacă vrem să o primim, dacă vrem să o avem, dacă vrem să o lucrăm. Atunci zic Părinţii: ce înseamnă că în Împărăţia Cerurilor nu este aşa? Dacă omul nu caută cinstea lui, ci iubirea faţă de aproapele, să-i ducă poverile, să-l ajute, exact cum zice Sf. Ap. Pavel despre dragoste: Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte…, adică ea se uită pe sine, până la urmă. În locul stăpânirii, mândriei, se pune dragostea. Dacă ai dragoste faci ceea ce spune Mântuitorul, te faci slugă tuturor. Este vorba de dragoste faţă de toată lumea, de aproapele.

Căci zice Mântuitorul:

“Şi Eu M-am făcut slugă tuturor”, Mă vedeţi slujindu-vă!

spalarea-picioarelor-1Dumnezeu i-a slujit pe Apostoli, le-a vorbit, a călătorit cu ei, a făcut toate cele ce trebuia să facă, le slujea. Ultimul Său gest înainte de a pleca de pe pământ a fost unul de slujire, adică în noaptea Cinei celei de taină El le-a slujit, El i-a pus la masă, El le-a spălat picioarele, a fost slujitor. Ceea ce făcuse până atunci tot timpul duhovniceşte, la vedere mai puţin pentru că ar fi fost peste măsură de smintitor şi nu s-ar fi putut impune nicicum în faţa lor atâta timp cât ei nu erau deloc schimbaţi, deloc transformaţi. Dacă ar fi început doar prin gesturi de supunere, doar prin gesturi de slujire, ei n-ar fi putut înţelege şi nu ştiu dacă L-ar fi urmat. Dar aşa, încetul cu încetul, i-a purtat până la această măsură a Cinei celei de taină în care, de fapt, le-a arătat adevărata realitate, că El le slujeşte neîncetat și că El, în Împărăţia Cerurilor, ne va sluji pe noi, păcătoşii şi prăpădiţii şi că ne slujeşte neîncetat şi acum și o ştim bine, că întotdeauna apelăm la El şi strigăm la El să ne ajute şi e ca un slujitor care aşteaptă să ne ajute şi să ne îndrepte şi să ne întărească şi să ne scoată din necazuri. Și acum ne slujeşte!

[…]

Lucrurile acestea se întâmplă şi cu noi, oamenii. Orice lucru făcut cu smerenie, cu dragoste, chiar dacă e făcut în ascuns, chiar dacă e nebăgat în seamă de nimeni, Dumnezeu îl cunoaşte; Dumnezeu scoate în faţă, Dumnezeu ridică. Cum era un avva mare din pustia Egiptului care neîncetat spunea: <Dumnezeule, nu mă cinsti pe mine pe pământ! Nu mă cinsti pe mine pe pământ!> Şi când zicea aşa, i se lumina faţa ca soarele, încât toţi voiau să stea lângă el, toţi veneau după el. Cu cât se smerea mai mult, Dumnezeu îl cinstea mai mult. Asta dă Dumnezeu în schimb!

Or, cinstea lui Dumnezeu e infinit mai mare decât cinstea oamenilor. Cinstea şi încrederea şi credinţa oamenilor în noi şi dragostea lor e atât de trecătoare! Astăzi oamenii te laudă, mâine te bârfesc, te judecă cu o uşurinţă incredibilă! În ziua Floriilor L-au primit și L-au cinstit cu ramuri şi și-au pus hainele în faţa Lui şi peste cinci zile au strigat: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Aceştia sunt oamenii, toţi suntem aşa. Şi știți bine, azi zicem: <Cel mai bun prieten al meu!>, iar mâine afli ceva despre el sau doar zvonuri şi zici: <Îl urăsc. Nu-l mai suport.> Aşa suntem. Or, cum pot oamenii, zice Mântuitorul într-un loc – parafrazez – cum pot oamenii să caute cinstea oamenilor, care este trecătoare şi mincinoasă şi cinstea lui Dumnezeu nu? Păi cinstea lui Dumnezeu este netrecătoare şi nemincinoasă, Dumnezeu nu Se joacă cu cuvintele, nu Se grăbeşte să te judece, El răsplăteşte înmiit la puţinul dat de tine! Oamenii abia dacă-ţi răsplătesc la aceeaşi măsură; cei care dau mai mult decât le-ai dat într-un gest de bunătate sunt oameni rari. Şi tu lepezi cinstea şi dragostea lui Dumnezeu pentru cinstea oamenilor și cauţi această dragoste mincinoasă, pentru că, prin dorinţa noastră de a căuta cinstirea şi laudele oamenilor, dăm peste dragoste mincinoasă sau cel puţin semi-mincinoasă, cu jumătăţi de adevăruri.

Aşa că cine are curaj – este un mare curaj să faci asta – să urmeze cuvântul lui Hristos, să-l urmeze! Cel ce vrea să fie mai mare să le fie tuturor slugă. Să ştie de durerea fiecăruia, să-l aştepte pe fiecare, să-l îngăduie, să-l rabde, să uite de sine, să se lepede de sine şi să caute durerea şi necazul altuia, măcar în parte. Dacă eşti în mijlocul unei dureri şi cineva vine la tine cu o altă durere, uită în parte de durerea ta ca să-l asculţi şi să-l ajuţi cât poţi. Să facem fiecare la măsura noastră, dar cu cât aurul pe care-l vei lucra ascultând de porunca lui Dumnezeu este mai valoros, cu atât este mai netrecător. Şi este valoare de schimb veşnică şi pe pământ şi dincolo. Amin”.

de428624a3ad69ad636df8668b660dc1

Cititi si:


Categorii

Cererea fiilor lui Zevedeu, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Spalarea picioarelor

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la ““Dumnezeu ne slujeşte nouă. E incredibil. E altceva! E ceva din alta lume! Hristos este opusul high-life-ului lumii actuale”. BADARANIE sau SENSIBILITATE SLUJITOARE? Omul intre IMPARATIA PUTERII si IMPARATIA IUBIRII SMERITE

  1. Pingback: CONFESIUNILE SI INVATATURILE PARINTELUI PANTELIMON (II). Raspunsuri despre Catedrala, refugiati, politicieni, preotii din inchisorile comuniste, patriotism si AMAGIRILE MINTII. Minciuna din noi si DEMASCAREA GANDURILOR DEGHIZATE | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DEMNITATE sau MANDRIE? SMERENIE sau NAIVITATE? Un raspuns al Parintelui Pantelimon din conferinta de la Bucuresti | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemandu-ne catre “SCHIMBAREA LA FATA” A MODULUI DE VIATA:
  4. Pingback: Cea mai insemnata PROVOCARE a Evangheliei: SA AM O RELATIE PERSONALA, COTIDIANA, CU HRISTOS: “Mantuitorul nu vine sa vorbeasca cu o masa de oameni, cu o turma mare de oameni. Vrea sa vorbeasca cu fiecare dintre noi, personal”. CUVANT AL PR. CL
  5. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  6. Pingback: CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate