IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferința de la Ploiești (aprilie 2016) a Părintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci când simțim că nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci când simțim că suntem slăbiți, epuizați sub povara crucii, SA NE RIDICAM OCHII SPRE CERURI…”

Domnul, asa cum v-am spus, ne insoteste si uneori chiar ne poarta povara Crucii noastre. Aceasta Cruce ne-a fost pusa pe umeri in pedagogia divina, in purtarea de grija dumnezeiasca, in dragostea nemarginita fata de noi. De aceea, Sfantul Ierarh Nectarie de la Eghina [de fapt, se pare ca este un cuvant care apartine Parintelui Galeriu, n.n.] ne invata ca,

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce!”. Daca Hristos ti-a masurat curajul si ai primit binecuvantarea sa, “Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

Sfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt, care s-a nevoit in pustia Hozevei la inceputul sec. al XX-lea, ne spune ca un crestin cârtea inaintea lui Dumnezeu pentru crucea vietii, fiind ispitit sa se uite la crucile altora. Si permanent cârtea inaintea Domnului, reprosandu-I ca i-a dat o cruce prea grea, permanent nemultumit de crucea pe care o purta pe umerii sai. In cele din urma Domnul l-a trimis pe ingerul sau. I s-a aratat in vis si l-a chemat pe un deal cu felurite cruci sa-si aleaga crucea pe care o doreste. Ar fi dorit sa ridice crucile cele frumoase, insa erau foarte grele, nu le-a putut clinti din loc. A vazut si cruci mai simple si, in cele din urma, s-a apropiat de o cruce de lemn mai usoara, a pus-o pe umar si a coborat la vale. Ingerul Domnului l-a intampinat intrebandu-l: “esti multumit acum de crucea pe care ti-ai ales-o?”. “Da, sunt foarte multumit!”, “Bine, dar aceasta cruce sa stii ca ai purtat-o mereu. Este crucea pe care ti-a pus-o dintru inceput Domnul pe umar. Pentru aceasta cruce ai cartit tu. Dumnezeu ti-a oferit posibilitatea sa ti-o alegi, iar puterile tale n-au putut sa ridice crucile sfintilor, ale martirilor, ale marturisitorilor, ale pusnicilor, ale celor cu viata sfanta. Pana la urma ai ales crucea pe care ti-a dat-o Domnul dintru inceput, crucea vietii tale. Deci, nu mai carti de acum inainte”.

De multe ori in viata noastra cartim pentru crucea vietii. Credem ca e foarte grea si nu o putem duce. Intr-adevar, e grea, fiindca ne strivesc puterile noastre duhovnicesti, dar atunci cand este grea sa strigam din toata inima catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care ni s-a facut pilda in purtarea crucii. Si sa iubim Crucea Sa, fiindca Crucea lui Iisus ne invata sa ne iubim si propria noastra cruce. Daca privim adanc la Crucea lui Iisus, trebuie sa intelegem prin ceea ce ne spun spinii, piroanele si sangele varsat pe ea.

Mai intai de toate, coroana lui Iisus de spini, coroana suferintei a devenit coroana imparateasca. In icoana ortodoxa, niciodata nu-L vedem pe Hristos in agonie, ci este asezat pe cruce ca pe un tron. De altfel, in icoana nu este trecuta vina pe care i-au pus-o contemporanii, in frunte cu Pontiu Pilat: “Iisus Hristos Nazarineanul, Regele iudeilor“, ci este preamarit ca Imparat prin cuvintele: “Imparatul Slavei”. Hristos pe Cruce este asezat ca pe un tron, pe un tron al slavei, al biruintei, iar fruntea Sa nu este incununata de spini, ci este luminoasa, este blanda, este bucuroasa. Crucea, intotdeauna, ne arata bucurie. Nu este un semn al suferintei. Nu trebuie sa intelegem prin cruce suferinta, ci trebuie sa intelegem ca este semn al biruintei si al bucuriei. Este semnul biruintei, este bucurie nemarginita. Iar coroana de spini este transfigurata in coroana Imparateasca. Noi, arhiereii slujitori, purtam aceasta coroana, mitra, care simbolizeaza coroana de spini a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. La fiecare liturghie purtam coroana sau mitra arhiereasca care simbolizeaza coroana de spini, devenita coroana imparateasca, coroana stralucitoare, care transmite lumina harului lui Dumnezeu. De aceea, pe mitra episcopului sunt infatisati cei patru evanghelisti, aratandu-se ca episcopul propovaduieste cuvantul adevarului, cu timp si fara timp, conform invataturii primite de la cei patru evanghelisti, in Sfintele Evanghelii, deci Il propovaduieste pe Cuvantul cel intrupat, pe Hristos, Cel care S-a nascut, S-a rastignit si a inviat pentru mantuirea noastra, de dragul nostru si spre folosul nostru.

Mainile Mantuitorului Iisus Hristos sunt intinse pe cruce. El a dorit sa moara cu mainile intinse, fiindca numai asa putea imbratisa intreaga lume. Numai pe cruce se moare cu mainile intinse. Iar mainile au fost tintuite in piroane, dar nu piroanele L-au tintuit pe Hristos pe cruce, ci iubirea Sa nemarginita fata de faptura umana, nu piroanele l-au tinut acolo, ci iubirea Sa adanca fata de om. Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata ca daca oceanul are margini – cat de mare ar fi oceanul, are margini-, iubirea lui Dumnezeu nu are margini, este nemarginita. Iar iubirea Sa s-a aratat fata de noi si prin grija fata de un talhar, cel de-a dreapta sa – caruia Sfantul Ioan Gura de Aur ii dedica o omilie -, si a fost si el intins pe cruce pentru faradelegile care le facuse si a obtinut mantuirea in ultima clipa. Va aduceti aminte din Evanghelii ca talharul de-a dreapta, spre deosebire de cel din partea stanga, care n-a putut sa se impartaseasca din lumina si bucuria lui Hristos, cel din partea dreapta si-a cerut iertare, rugandu-L pe Hristos sa-l pomeneasca: “Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru Imparatia Ta!“. “Adevarat zic tie – i-a raspuns Domnul -, astazi vei fi cu mine in Rai”. Si, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: daca esti talhar, nu deznadajdui, poti fura, asemenea talharului de-a dreapta, Raiul. Deci, in ultima clipa a vietii noastre, in ultima secunda, nu trebuie sa deznadajduim, ci sa ne impartasim din iubirea milostiva a lui Dumnezeu, cerandu-I iertare pentru toate neputintele noastre. Adica, asemenea talharului de-a dreapta, sa ne vedem si noi cat de neputinciosi suntem in faradelegile noastre, sa ne vedem pe noi asa cum suntem. Nu ne cere Hristos altceva decat sa fim sinceri, asa cum este si El, si sa ne vedem asa cum suntem. Si, in taina pocaintei, in taina spovedaniei, si in comuniunea de rugaciune, si in toata viata noastra, sa fim inaintea Domnului deschisi, sa fim inaintea Lui nu cum am crede noi ca suntem, ci cum suntem in realitate. Iar cand ajungem in Taina Spovedaniei suntem inaintea Lui, suntem inaintea tronului Sau, inaintea scaunului Sau. De aceea, Taina Spovedaniei mai este numita si Scaunul Spovedaniei, iar spovedania nu mai este o lucrare in doi, adica intre savarsitorul vazut, care este slujitor al altarului, si penitent, ci este o lcurare care apartine doar unei singure persoane: penitentul, fiindca penitentul este inaintea lui Hristos sub obladuirea Lui, si se vede asa cum este el. Desigur, duhovnicul este randuit de marele Duhovnic, de marele Arhiereu, Iisus Hristos, sa ofere un diagnostic si sa ajute la vindecare, sa ofere o alternativa penitentului. Dar, Hristos Insusi imprumuta mainile duhovnicului, asa cum imprumuta mainile fiecarui om care poate sa lucreze binele in numele Sau. Iar, atunci cand Il regasim pe Hristos in inima noastra, Il regasim si in cel de langa noi.

Venind spre dumneavoastra, am facut un popas la Muzeul Satului, impreuna cu Parintele Anton, si am intrat in gospodariile traditionale pe portile foarte joase. Taranii le-au cosntruit asa, ca atunci cand trecem pragul casei noastre sa ne gandim ca nu avem casa statatoare, ci cautam in toata vremea casa Tatalui, casa Parintelui celui Vesnic, care, aici pe pamant, este Biserica, in care pregustam inca din aceasta viata bucuria cea vesnica pe care nadajduim sa o dobandim deplin in Imparatia Sa. Deci, atunci cand am trecut prin portile catorva case vechi, multe din sec. XVIII si XIX, a trebuit sa ne aplecam. Mai intai ca sa intelegem ca prin plecarea crestetului nostru aratam supunere si smerenie fata de Cel-Preainalt. In plan duhovnicesc, numai prin plecarea capului putem sa dobandim pace si bucurie, si putem sa-L primim pe Hristos in inima noastra. Desigur, trebuie sa avem demnitatea lui Hristos si sa spunem lucrurilor pe nume, asa cum a facut-o si Domnul in timpul patimirilor Sale, cand a fost palmuit.  […] A trebuit sa marturiseasca adevarul si sa-si arate demnitatea ca Fiu al Dumnezeului, dar si ca Fiu al Omului, intrebandu-l pe cel care L-a palmuit: “daca am vorbit rau, dovedeste-o, insa, daca am vorbit bine, de ce ma palmuiesti?“. Sigur, uneori trebuie sa marturisim, dar atat. Nu S-a razvratit Hristos, atunci cand a fost palmuit si scuipat, legat si biciuit, torturat, chinuit, si in cele din urma rastignit. Dar a trebuit sa marturiseasca adevarul, si sigur, trebuie sa marturiseasca adevarul in anumite momente, insa, pe plan duhovnicesc, atunci cand ne plecam capul lui Hristos, ne plecam si ochii mintii, si ochii inimii catre El, dobandindu-L in inima noastra, fiindca Hristos nu-si poate face salas decat intr-o inima smerita. El Insusi a avut inima smerita: “priviti la Mine ca sunt bland si smerit cu inima“, si veti primi pace si bucurie. La aceasta ne indeamna Hristos, la blandete si la smerenie. Prin blandete si prin smerenie au castigat si Hristos, si Preacurata Sa Maica, si toti sfintii, atatia oameni care nu puteau sa se impartaseasca din iubirea Sa.

Iar, cea mai mare lectie pe care ne-o da Dumnezeu in mod deosebit pe cruce, este atunci cand a rostit cuvintele: “iarta-le Doamne, ca nu stiu ce fac”. Si-a iertat proprii Sai calai. Si-a iertat toti dusmanii in mod neconditionat. Alexandru Macedon a intrebat un intelept: ce poate face omul pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu? “Omul poate sa faca ceea ce face Dumnezeu”. “Si ce poate  face Dumnezeu?“, “Dumnezeu poate să-și ierte vrăjmașii“. E mare aceasta taina. Nu este imposibil sa ne iertam dusmanii nostri. Numai asa vom putea sa iubim Crucea lui Hristos si sa ne iubim propria noastra cruce, iertandu-ne dusmanii, carora trebuie sa le multumim pentru ca pun pe creștetul nostru cununa de mare pret. Prin rautatea lor, prin loviturile lor nebune, pe crestetul nostru pun cununa.

Un Parinte duhovnicesc care a suferit foarte mult in perioada comunista, pierzandu-si in temnita fratele, dupa ani si ani, l-a intalnit pe calaul care l-a chinuit cumplit in temnita si l-a ucis pe fratele sau. Din prima clipa l-a recunoscut, insa acesta nu l-a mai recunoscut, si l-a însoțit în Taina Spovedaniei. Cu lacrimi de umilinta si de bucurie l-a insotit pe acest neputincios care si-a marturisit gravele sale pacate, si, in cele din urma a marturisit si uciderea unor oameni nevinovati, uciderea unor sfinti. Si, Parintele acela in cele din urma i-a spus:

“Dragul meu, am fost si eu chinuit. Te-am iertat din prima clipa. Fratele meu a fost ucis de tine, însă, din aceasta clipa, l-am recâștigat pe fratele meu prin tine. Te rog sa iei locul fratelui meu și sa devii din aceasta clipa fratele meu”.

Numai un sfant poate ajunge la aceasta masura, la aceasta masura dumnezeiasca.

Nu putem sa-L iubim pe Dumnezeu si sa-l uram pe cel de langa noi. Nu putem sa mulțumim lui Dumnezeu si sa nemultumim pe cel de langa noi. Cand aducem multumire lui Dumnezeu trebuie sa aducem multumire si celui de langa noi, chiar celui are ne face atata rau. Cand Il iubim pe Dumnezeu neconditionat, trebuie sa-l iubim si pe cel de langa noi. Veți spune ca e imposibil. Da, dar Dumnezeu a facut imposibilul posibil, nu a teoretizat invatatura Sa evanghelica, ci a trait-o si S-a facut pilda pentru noi. Iertandu-ne dusmanii, vom ajunge sa traim ceea ce a trait si Sfantul Apostol Pavel, marturisindu-ne ca nu mai traieste el, ci Hristos traieste in El, numai atunci viata lui Hristos poate sa devina si viata noastra, si mintea lui Hristos poate sa devina si mintea noastra – fiindca toti trebuie sa avem mintea lui Hristos, asa ne spune Sfantul Apostol Pavel, dar numai atunci cand dobandim aceasta masura a iubirii.

Parintii duhovnicesti, la unison, intr-o competitie sfanta, se intrec sa ne spuna ca mult mai important decat toate nevointele, decat toate rugaciunile, decat toate metaniile, decat toate ostenelile noastre duhovnicesti este taina iubirii, atunci cand ii iubim neconditionat pe toti, mai ales pe cei care ne urasc si ne asupresc. In aceasta stare, in aceasta traire vom putea sa ne ducem crucea cu toata demnitatea, fara a deznadajdui.

Parintele Arsenie Papacioc a fost intrebat daca in perioada chinurilor pe care le-a indurat in temnita, suferind pentru adevar, in perioada comunismului ateu, a deznadajduit vreo clipa. Parintele Arsenie i-a multumit interlocutorului pentru intrebare si pentru posibilitatea de a da marturie, raspunzand:

“Nu! Nici o clipa nu am deznadajduit. Nici o clipa nu mi-am pierdut credinta in Dumnezeu si iubirea fata de cel de langa mine. Nici o clipa, fiindca am fost constient ca sufar pentru Hristos, iar suferinta pentru Hristos si in Hristos inseamna iubire desavarsita”.

Mi s-a trimis in perioada in care eram preot in Anglia, cateva ilustratii pentru tineri, foarte pedagogice. Erau mai multi oameni care isi purtau crucea mare si grea, asa cum o vedem in icoana pe care a purtat-o si Hristos. Si, un crestin, fiind mai comod, a tot decupat din cruce. Ceilalti crestini o duceau rabdatori inainte, iar, la un moment dat au ajuns pe buza unei prapastii. Toti ceilalti crestini si-au pus crucea punte, ca sa treaca dincolo. O parte a crucii era pe buza aceasta, cealalta dincolo, si au trecut foarte usor de crucea lor si au mers mai departe. Crucea lui era atat de imputinata, ca tot a decupat-o, incat nu mai ajungea de partea cealalta a prapastiei.

Deci, sa-I multumim lui Dumnezeu pentru toate si sa-I cerem ajutorul in toata vremea, fiindca nu putem sa facem nimic, prin puterea noastra asa cum este, ci numai prin ajutorul si puterea nemarginita a Domnului. “Indrazniti, Eu am biruit lumea“ – ne spune Domnul nostru Iisus Hristos. A biruit Hristos lumea, insa nu o putem birui, lumea, si pacatele decat cu ajutorul Său.

[…]