Eu, eu, eu…

31-03-2011 Sublinieri

FANTOMELE DIN CEAȚĂ

(Matei 18, 23-35)

 

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.

Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte.

Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…

Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism,vedetism.

Dacă însă izbutim să ne aşezăm (şi percepem) în adevărata noastră situaţie de infimă unitate a unui imens ansamblu de semeni, operăm o schimbare de perspectivă de însemnătate majoră: dăm realitate şi celorlalţi încetăm de a-i înregistra ca pe o masă amorfa de fantasme pierdute în ceaţă, aburi şi clarobscur.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili.

În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă.

Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.

Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.

Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său.

Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.

Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism.

Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Creştinătatea, iată realismul!

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia,  2006

sursa online

Legaturi:


Categorii

Egoismul, voia proprie, Parintele Nicolae Steinhardt, Pilda datornicului nemilostiv

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Eu, eu, eu…

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Steinhardt și Fantomele din ceață » Alex Rădescu Blog
  2. E nevoie de mare putere pentru a iesi (cat se poate) din subiectivitatea noastra, pentru a ne privi la rece, fara mila si indreptatire. Mie mi se pare chiar un dar, de care ma bucur foarte mult cand am CURAJUL sa il primesc. Zic asa pentru ca deseori cer smerenie si putere de autocunoastere, dar cand primesc un cuvant de indreptare… tare mult sufera orgoliul (aratand ce drum lung mai este pana la vindecare!)

    Tocmai ieri citeam un cuvant profund: “Nimeni nu are sufletul mai gol decat cel plin de sine.” Daca am putea noi crede cu adevarat ca numai goliti de noi insine Il putem primi pe Hristos in sufletele noastre! Maaare lupta… Doamne, ajuta!

  3. Foarte frumos trăiţi şi propovăduiţi ortodoxia pe acest blog! Tocmai mă întorc scîrbit de pe un alt blog, unde dau peste un părinte duhovnic care spune despre patriarhul său “domnul care e acum patriarh”, peste nişte neisprăviţi care-l înregistrează pe ascuns şi care rîd la poanta cu “preafericitul”, în timp ce un alt neisprăvit, fost puşcăriaş scos din anonimat şi lansat de un fost yoghin calendarist, titrează “patriarhul satanic” (de parcă el n-ar fi în legătură euharistică cu acesta), şi nişte jalnici troglodiţi anonimi (printre care şi intruşi, desigur) îi ţin isonul şi numără zilele pînă la sfîrşitul lumii… Trist colţ de lume! De-a lungul vremii Biserica noastră a trecut prin multe încercări şi scăderi, dar parcă niciodată atîta adunătură sectară nu s-a silit să-i cînte prohodul. De aceea cuvintele părintelui Nicolae vin ca o întărire tocmai pentru această vreme, în care ispita cea mai mare este a te rupe de ascultarea şi unitatea Bisericii.

  4. Ioan Florin:

    Frate, lasa deoparte laudele chiar asa de mari, ca nu ne fac niciunuia bine. Maine o sa fii dezamagit si de noi, asa se intampla. Toti oameni suntem…

    Nu stim la ce te referi concret (si nici nu vrem sa stim), pt.ca nu dorim sa mai urmarim alte bloguri, macar in perioada asta de post. Asa ca nu stim de ce te ispitesti singur intrand in locuri de unde sa iesi scarbit, asa cum zici. Si pacatuim si noi daca ne apucam, neprovocati, sa-i disecam si clevetim asa. Nu e mult mai bine sa fugim de prilejurile de tulburare, pe cat putem? Cum zicea un frate, decat sa ne plangem de intuneric si sa-l blestemam, nu mai bine sa aprindem o lumanare? Fiecare va da seama in fata unui singur Judecator pentru ce face si ce are in inima. Asa ca… noi sa stim ce alegem si sa avem grija sa nu cadem, parandu-ne ca stam mai bine ca altii. Iarta-ne!

    Post cu folos!

  5. Parintii din Pateric, marii nostri duhovnici plecati la Domnul sau cei inca in viata de aici, ne dau cea mai simpla reteta pentru “uciderea” eu-lui : sa zicem “eu sunt cel/cea mai pacatos/pacatoasa” !
    Mergi pe strada si iti vine sa critici ce vezi la unii, atunci zici : da dar ei poate nu au facut pacatele mele.
    Mergi la biserica si-ti vine sa bombani ca cineva te deranjeaza sau nu e imbracat cuviincios zici la fel : dar uite cum sunt eu. Si asa mai departe.
    Mi se pare foarte linistitor acest gand ca de cate ori aghiuta ne pune sa ne ocupam de ceea ce ne deranjeaza la altii, sa zicem : da, dar eu sunt mai rau, mai bine sa ma ocup de ale mele.
    Si cand zici asa odata iti vine o frica constructiva 🙂 care te indeamna sa te gandesti la ce este rau la “eu” nu la ceilalti. E mai bun “egoismul” acesta.

    Bucurie !

  6. Va multumesc
    Iar ne-ati dat o supra doza
    Nici nu mai indraznesc sa respir
    As spune mai multe dar ma duc ca imi plage un bebe de 6 saptamani.
    La 47 de ani sunt a tria oara tata, si Dumnezeu l-a blagoslovit pe asta mic cu o boala care se cheama Fenilcetonurie , adica toata viata lui nu va putea manca carene oua branza lapte, nici macar soia ca inlocuitor.
    Va fi Luca postitorul si poate ca tine post pentru ai nostri care n-au tinut toata viata lor
    Nici nu ma mai intrb de ce
    Stie EL mai bine de ce
    Nimic nu se misca fara stirea Tatalui nici macar uu fir de par
    Post luminat

  7. Spovedanie

    Iisuse foarte greu greşesc
    Şi mii de suflete smintesc,
    Cu faptele şi cu gândirea,
    Cu inima şi cu simţirea,
    Că fac în toate voia mea,
    Şi-ncalc cu ştirea voia Ta.

    Că sunt din fire iubitor,
    De desfătări şi trai uşor,
    Iubesc cu patimă plăcerea,
    N’accept nici vina, nici durerea
    Nu vreau şi nu rabd umilinţa,
    Şi-n “ego”-mi fac și pocăinţa.

    Sunt un trufaş în chip ascuns
    Şi mint, dar cred că-s bun Iisus.
    Cred că-s sporit când scriu sau spun
    Ceia ce ştiu că este bun,
    Dar când ocara mă loveşte,
    Adâncul mi se răscoleşte
    Şi în cârtire şi-n mânie,
    Î-mi arde inima pustie.

    Şi sunt şi lacom şi avar,
    Sunt în adâncul meu curvar,
    Când ochii vor neâncetat,
    Imagini ce aduc păcat
    Când gîndul meu şi cugetarea
    Trzesc şi întreţin pierzarea
    Şi-n locul gândului curat,
    Trăiesc cu voia în păcat.

    Dar cum să-ţi spun cât mă iubesc,
    Şi cu ce grijă mă păzesc
    Să nu-mi rănească cineva,
    Măcar c-o vorbă cinstea mea,
    Cum şi în faptă şi-n cuvânt
    M-arăt la oameni ca şi-un sfânt.

    Nu-i grija pentru legea Ta
    Ci dragostea de cinstea mea,
    Deaceia sar ca ars în sus,
    Şi-o apăr aprig o Iisus,
    Şi nu accept nici o mustrare,
    Şi nici cuvânt de îndreptare.

    Şi mila o am pentru mine,
    Deaceia-n ruga către Tine,
    Î-Ţi cer şi trai bun, pământesc,
    Şi Raiul Tău duhovnicesc,
    Şi vreau în lume, de la Tine,
    Că-n orice fel să-mi fie bine.

    Să rabde alţii răul meu,
    Să nu trudesc nici mult nici greu,
    Să dau puţin şi să iau mult,
    Şi când cu voia nu ascult
    De legea şi cuvântul Tău,
    Tu să mă ierţi mereu, mereu.

    Fără o aspră pocăinţă,
    Fără canon şi umilinţă,
    Fără s-accept totul cinstit
    Că eu sunt cel care a greşit,
    Şi fără să trudesc din greu,
    Să nu fac iarăşi acest rău.

    Cât Ţi-am promis ? Cît am făcut ?
    Şi oare cât m-am cunoscut,
    În confruntarea cu păcatul ??
    Am izgonit din mine iadul,
    Trăiesc eu sincer pe pământ,
    În adevăr şi-n Duhul Sfânt ??
    Sunt sincer Doamne şi-n iubire
    Trăiesc şi lupt spre mântuire ??

    O , nu. Eu caut pe pământ
    Doar o imagine de sfânt.?
    Să fiu aşa e foarte greu,
    Că-n viaţa şi în gîndul meu
    E doar trăire omenească
    Prin gând şi faptă pur trupească.

    Mândria mi sa rafinat
    Şi nu păzirea de păcat,
    Şi văd cum strâng doar cunoştinţă
    Şi nu trăire în credinţă
    Cum nu mai simt că-s vinovat,
    Cum aduc scuză la păcat
    Cum mă grăbesc să dovedesc
    Că nu din vina mea greşesc.

    Şi că această lume rea
    E cauza şi scuza mea.
    Dar nu-i aşa Doamne Iisus
    Că eu o caut –cum ai spus-
    Că rău-n inima îl port
    Şi sfleteşte-s ca şi mort.

    Nu lumea mă duce la rău,
    Ci voia mea, şi traiu-mi rău
    Iubirea-mi egoista’ar vrea
    Doar desfătări şi-n pofta rea,
    Mă duc şi-o caut, c-o voiesc
    Şi n-am să pot să Te iubesc.

    Cât milă Doamne eu nu fac,
    Cu cel bolnav, cu cel sărac,
    Cât voi trăi de dragul meu,
    Voi fi străin de harul Tău
    Cât voi râvni doar cinstea mea,
    Voi fi străin de calea Ta.

    Cât poftele cele trupeşti,
    Vor stinge cele sufleteşti,
    N-am să cunosc ce mi-ai adus,
    Şi-n suflet câţi –talanţi- mi-ai pus
    Abţinerea şi lupta grea
    De nu le-accept, nu voi vedea.

    Am să mă-nşel că am credinţă
    De n-am să-mi iau din suferinţă,
    Vederea în adâncul meu
    Şi dragostea de Dumnezeu,
    Şi nici comorile de sus,
    N-am să le-adun Doamne Iisus.

    Iată ce sunt şi ce iubesc
    Iată Iisus de ce trăiesc,
    Nu’mpart la semeni nici iubire
    N-am nici dovadă de trăire
    În dragoste şi-n Duhul Sfânt
    Şi-s un nevrednic, pe pământ.

    Acesta sunt. Şi-mi dovedesc.
    Cum pentru “ego” ostenesc
    Şi cum consum tot ce mi-ai dat
    Ca în final s’adun păcat.
    Le recunosc şi î-mi asum,
    Iisuse toate câte-ţi spun.

    De tot şi toate-s vinovat.
    Eu le-am dorit. Eu le-m lucrat.
    Şi toate acum î-mi dovedesc,
    Că mint câd spun că Te iubesc.
    Că sunt un egoist şi-un rău
    Şi că n-ascult de Dumnezeu.

  8. @Hrisanti: Intr-adevar, bun “egoism” 🙂

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
  10. @ Danz

    M-a impresionat mesajul tău. Eşti fericit că nu ţi-ai pierdut credinţa în faţa încercărilor. Într-adevăr, cine altul decît Dumnezeu ştie ce rost au toate cîte se petrec cu noi. Cum spune Scriptura: “totul este în ascuns”. Nu înţelegem sensul unor astfel de suferinţe, pentru că, acum, “este ascuns”. Dar va veni şi vremea cînd totul se va da pe faţă. Mult curaj şi credinţă!

  11. danz,
    se poate sa fie si asa:
    “Si trecand Iisus, a vazut pe un om orb din nastere.
    Si l-au intrebat pe El ucenicii Lui, zicand: Rabi, cine a gresit? Acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?
    Raspuns-a Iisus: Nici acesta a gresit, nici parintii lui; ci CA SA SE ARATE LUCRARILE LUI DUMNEZEU INTRU EL.” (Ioan,cap.9:1-3)

    Oamenii credinciosi nasc copii si in vremuri de criza. Fina mea este insarcinata cu al 6-lea copilas. Slava lui Dumnezeu pentru ca mai sunt astfel de familii!

  12. Nicolae Mirean
    subscriu la “spovednia”dvs.

    ioana
    Dumnezeu sa-ti dea inca sase fini,baieti daca se poate,ca pentru acesti prunci nascuti in anii astia de criza ,nu numai materiala,dar si umanitara,cred ca ne mai rabda Bunul Dumnezeu!
    Doamne ajuta!

  13. A 7-a Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos.

    Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, ajută-mi mie. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, sădeşte frica Ta în inima mea. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, pătrunde cu frica Ta cărnurile mele.
    Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul Tău. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, acoperă-mă despre toată bântuiala cea rea şi vicleană a împotrivnicului. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, acoperă-mă dinspre întunecarea vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi care fac rău. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, goneşte gândurile cele rele şi viclene şi urâte şi hulitoare şi cârtirile de la ticălosul şi ticăloşitul meu suflet. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, goneşte de la mine pe tot vrăjmaşul şi împotrivnicul, văzut şi nevăzut. Doamne Iisuse Hristoase, fă cu mine ceea ce îmi este de folos. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, ajută-mi mie. Iisuse, Numele cel mântuitor, mântuieşte-mă. Iisuse, Mântuirea mea, întăreşte-mă pe mine întru frica Ta. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, curăţeşte-mă de toată necurăţia şi fărădelegea. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, învaţă-mă să fac voia Ta cea sfântă şi să păzesc poruncile Tale. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, acoperă-mă dinspre limba mea. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu celui viu, păzeşte-mă în ziua aceasta, şi noaptea, fără de păcat, fără de sminteală şi nesupărat de toată bântuiala cea rea şi vicleană a urâtorului de bine şi stricătorului de suflet diavol. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, slobozeşte-mă de toate patimile.
    Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-mă de necunoştinţă şi de uitare. Doamne Iisuse Hristoase, fereşte-mă de toată ispita şi de mai-nainte prinderea în minte. Doamne Iisuse Hristoase, dă plâns şi smerenie în inima mea. Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi suspin neîncetat, şi umilinţă, şi aducere aminte de moarte. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, deschide ochii inimii mele, ca să văd folosul rugăciunii şi al citirii. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, învaţă-mă cum se cade să mă rog şi să chem numele Tău cel sfânt. Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu şi Dumnezeule prea-dulce, Cela ce pentru mine cu trupul Cruce şi moarte ai răbdat, cum ştii şi cum voieşti miluieşte-mă pe mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Dumnezeule Mântuitorul meu, Dulceaţa cea negrăită, Numele cel mântuitor, dăruieşte-mi mie, nevrednicului robului Tău, umilinţă şi luminare inimii, ca luminat fiind, să vărs cu dulceaţă lacrimi întru rugăciune curată, ca prin puţine lacrimi să ştergi zapisul cel mare al păcatelor mele, şi prin puţină suspinare, să stingi focul cel ce arde. Că de îmi vei da să plâng aicea, Stăpâne, mă voi izbăvi de focul acela nestins.
    Şi ştiu cu adevărat, ştiu, îndelung-răbdătorule Doamne, că în fiecare zi şi ceas peste măsură Te întărât şi Te mânii pe Tine; ci bunătatea şi îndelungă-răbdarea Ta biruiască răutatea şi amărăciunea mea. Că dacă maica necinstindu-se de copilul său, nu sufere să-l treacă pe el cu vederea, de ale sale milostiviri biruindu-se, cu cât mai vârtos bunătatea Ta, de ale Tale nemărginite îndurări mişcându-se, poate să biruiască răutatea mea. Aşa, Dumnezeule al milei şi al îndurărilor, izbăveşte-mă de meşteşugirile cele rele şi viclene ale spurcatului şi cumplitului războinic, care în fieştece ceas ţine şi necăjeşte sufletul meu în gânduri rele şi viclene şi urâte. Puterea Ta cea negrăită, Hristoase, care a certat valurile mării, să-l certe pe dânsul, şi nelucrător să-l facă, şi departe de la mine, robul Tău, să-l arunce. Că în fiecare zi îşi înnoieşte asupra mea măiestriile lui, şi se sârguieşte să stăpânească cugetul meu cel slab, şi să mă despartă de la Tine şi de la Dumnezeieştile Tale porunci; ci trimite, Stăpâne mult-milostive, degrab ajutorul Tău, şi goneşte de la mine, netrebnicul robul Tău, pe balaurul cel mare, împreună cu toate gândurile lui cele viclene şi spurcate; ca curat să Te laud şi să Te slăvesc pe Tine, împreună cu cel fără de început al Tău Părinte, şi cu De-viaţă-făcătorul Tău Duh, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » PICATURI DE HAR DE LA STARETUL DIONISIE (2): “Astazi nu mai este dra­goste pentru ca nu mai este sinceritate”, “EGOISMUL este arma atomica a Satanei”
  16. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 99 de ani de la nastere: "Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate"
  17. Pingback: PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE -
  18. Pingback: Parintele Steinhardt profetic: INVAZIA DERBEDEILOR, DOMNIA SMECHERILOR, FLAGELUL BANUIELII. “Atunci multi se vor sminti si se vor uri unii pe altii…” -
  19. Pingback: EVANGHELIA PARASITA: “Nu stiti ce cereti… INTRE VOI NU TREBUIE SA FIE ASA”. Despre intaietate, ierarhii, competitie, interese vs. slujirea smerita si supusa -
  20. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio) -
  21. Pingback: Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca… -
  22. Pingback: Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU OBRAZNICIE drepturi si rasplati -
  23. Pingback: SLUGA SUTASULUI. Predica audio importanta despre DISCRETIA CREDINTEI, INIMA MILOSTIVA versus “GENERATIA EU” SI PACATUL SUPERIORITATII CARE OSANDESTE. Cum pot ortodocsii, “noul Israel”, sa repete caderile “poporului ales”
  24. Pingback: PROFETICUL STEINHARDT DESPRE OMUL INDOBITOCIT DE AZI, Europa, recursul ipocrit la scuze: “Stati si va uitati cu totii si nu stiti ce va asteapta!” -
  25. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – Filme documentare, reportaje, marturii despre JURNALUL VIETII UNUI OM FERICIT (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: CENTENAR STEINHARDT. IPS Bartolomeu Anania, Pr. Gheorghe Holbea, Pr. Mihail Milea si George Ardeleanu despre Parintele Nicolae de la Rohia (VIDEO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  27. Pingback: PILDA LUCRATORILOR VIEI IN ACTUALITATE. Meditatie duhovniceasca si predici audio de la Man. Putna si Sihastria Putnei. MOSTENIREA DE CARE NE BATEM JOC SE VA LUA SI DE LA NOI! -
  28. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre DUHUL SEMET AL EPOCII NOASTRE si OBRAZNICIE CA DEMONIZARE. Demonii fug numai de SMERENIE -
  29. Pingback: EGOISMUL CRESTINULUI - "MORTUL" CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII "NOI"/ Neomenia "ortodoxa” sau Cum fentam "BANALA" MORALA in Biserica?/ De ce nu facem auzit oamenilor GLASUL VIU AL LUI HRISTOS? (Recomandari duh
  30. Pingback: Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa vezi si a nu vrea sa iubesti -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate