Parintele Nectarie Mulatsiotis despre CURATIREA SUFLETULUI si ISPITELE pe care vrajmasul le aduce CRESTINULUI CASATORIT si MONAHULUI: “Nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre”

16-12-2014 Sublinieri

gerontas-nektarios-moulatsiotis-omilia-gia-ton-neo-papa

***

gerontasnektarios03

„LUMEA, DIAVOLUL ŞI EU”

(fragment)

Omilia parintelui la adunarea monahilor si laicilor, care a avut loc pe data de 9 Octombrie 2007 la Manastirea Sfintilor Augustin si Serafim de Sarov din Trikorfos-Fokida

“Iubitii mei parinti si frati,

Am vorbit si am facut referire in special la faptul ca telul vietii noastre este acela de a deveni lumina. Omul da o lupta continua ca sa devina lumina. Conform cu cele spuse de Sfintii Parinti, trei sunt nivelele la care omul trebuie sa ajunga in vederea uni­rii cu Dumnezeu: curatire, luminare si indumnezeire.

Curatirea este primul nivel al drumului mantuirii

Curatirea inseamna sa ne curatam de patimile noastre, de gandurile noastre, de neputintele noastre, de defectele caracterului nostru. Aceasta este o continua lupta duhovniceasca si numai atunci cand cineva se lupta, poate sa inteleaga ce este curatirea.

Spre exemplu, atunci cand luam in primire un spatiu si trebuie sa-l curatim, numai atunci putem sa ne dam seama de greutatea acestei lucrari, din moment ce acel loc trebuie sa fie curatat pretutindeni; de la dusu­mea pana la tavan si ziduri. Şi mai rau este atunci cand ni se incredinteaza sa curatam un staul. Fiindca din nefericire sufletul nostru, cu toate patimile si pa­catele noastre, cele mici si cele mari, este un staul murdar. Acestui staul trebuie sa-i curatam dusumeaua, zidurile, tavanul, de orice fel de murdarie are acesta inauntrul sau, pana ce se va curata bine.

Daca ne gandim de cat efort este nevoie sa fie cu­ratat un staul, imaginati-va de cat efort este nevoie pentru curatirea sufletului. Curatenia inseamna ca pe toate sa le cureti cu de-amanuntul pana ce acestea vor straluci. Numai atunci ai curatat bine, cand abia dupa ce ai facut curatenie, toate stralucesc. Oricare loc il cureti, ca sa straluceasca, trebuie sa ai grija de el intr-un mod special, peretii sa-i zugravesti, usile, ferestrele… La fel, pentru ca si sufletul sa straluceasca, trebuie ca omul sa se trudeasca ca sa-si atinga scopul.

Deci cel care se gaseste la acest stadiu al curatirii are mult de munca cu sufletul sau. Atunci cand sta­diul de curatire ia sfarsit, atunci isi va da seama ca staulul cel imputit al sufletului sau, straluceste si este luminat de curatenie. Atunci cand sufletul nostru ajunge in situatia sa straluceasca si sa lumineze, atunci omul se gaseste deja la cel de-al doilea stadiu al luptei du­hovnicesti, stadiul luminarii. Dupa stadiul luminarii, urmeaza stadiul unirii noastre cu Dumnezeu. Astfel ajungem la indumnezeire.

Asadar, trei sunt stadiile sfinteniei noastre: 1. Curatirea. 2. Luminarea. 3. Indumnezeirea.

Primul stadiu este mai obositor si mai greu. Este acela pentru care ne luptam si trebuie sa o facem in toata viata noastra. Trebuie sa ne curatim. Nu este greu ca omul sa se curateasca de neputintele sale, sa se elibereze de patimile sale. Insa nu este usor sa rastoarne propriul caracter. Este groaznic! Pe toate inauntrul tau sa le rastorni, fiecare amanunt dinauntrul tau sa-l cureti. Ganditi-va ce cautare interioara trebuie sa faca omul in adancul sufletului sau! La ce adancime trebuie sa ajunga, fiindca sufletul omului este fara sfarsit, este un abis!

Linistea manastirii si „zgomotul” lumii

Toate cele la care fac referire nu sunt valabile numai pentru monahi sau monahii. Stadiile mantuirii sunt exact aceleasi si pentru laici, asa cum spun si Sfintii Parinti. Monahul sau monahia doar isi dau seama ca este mai greu sa ajungi pe stadiile mantuirii tale cand te gasesti in lume. Fiindca pentru omul care se gaseste in lume, din cauza mediului inconjurator in care traieste, este mai greu, lupta sa duhovniceasca si problemele vietii fiind mult mai grele si mult mai multe, de multe ori chiar insuportabile.

Monahul, in linistea manastirii si in mediul incon­jurator duhovnicesc in care traieste cu slujbele sale, rugaciunile sale, metaniile sale, metaniile de mana si toate exercitiile duhovnicesti pe care le face in fiecare zi, mult mai usor reuseste sa ajunga in adancul sufletului si sa-si caute patimile si neputintele sale. Şi dupa ce le descopera, cere de la Mantuitorul Hristos sa vina sa-l mantuiasca, fiindca singur ii este cu neputinta sa se conduca spre mantuire. Aceasta este o diferenta esentiala a crestinismului cu toate religiile rasaritului sau filosofiile care-l indeamna pe om la auto-mantuire. Linistea manastirii daruieste orbului toate sansele de a reusi in cele trei stadii ale mantuirii sale, cele care nu apar cu usurinta in viata lumeasca cu diferitele griji.

Spre exemplu, daca locuinta ta se afla langa o ca­riera de piatra, iar tu te chinuiesti in fiecare zi sa o cureti de praf, totusi cariera odata cu productia de piatrava face praf in continuu si astfel intelegi cat de greu se face curatenie in casa ta si cate masuri trebuie sa iei pentru a curata de praf ca sa nu miroasa.

Deci sufletul omului care traieste in lume se ga­seste langa o cariera de piatra, in care, asa cum este firesc, se gaseste murdarie si praf, adica patimile, ne­putintele, provocarile si pacatele din fiecare zi, care il ating mult mai direct si mult mai usor. Lupta duhov­niceasca in aceasta situatie este mult mai intensa si mult mai obositoare.

Cat de grea este aceasta lupta pentru acele per­soane care traiesc in lume, iar mediul lor inconjurator este neprielnic pentru mantuirea sufletului lor! Cat de greu ii este unui artist, cantaret sau actor sa traiasca curatenia, luminarea si indumnezeirea in mediul in care in fiecare zi traieste, si care este „cariera de piatra” care in continuu si neincetat scoate praf duhovnicesc!

Cat de grea este mantuirea pentru cei bogati, la care impreuna cu bogatia lor, se gaseste si pacatul!

Cat de grea este mantuirea pentru aceia care lu­creaza in spatii unde este usor sa te imbratiseze pacatul si sa devii una cu acesta, precum este un „bar”, cluburile de noapte, mass-media, cazinourile si multe ale lucrari lumesti!

Cat de binecuvantati suntem noi, monahii, care am ales ca trebuie sa plecam din lumea aceasta si sa mergem undeva sa traim, acolo unde raul este mult mai restrans! Sa plecam din aceasta lume a pacatului, care nu ne ajuta sa lucram in stadiul curatirii. Cata dreptate are Sfantul Ioan Gura de Aur despre motivele care au condus pe oameni la ridicarea sfintelor manastiri si a obstilor crestine…

Deci omul care pleaca se indeparteaza de lumea pacatului si se retrage la o manastire, pe care din orice unghi ai privi-o, in esenta se protejeaza pe sine. Acesta intra intr-un spatiu in care este protejat si se afla in primejdie mult mai putin fata de lumea cea din afara, asa incat sa poata, fara sa i se distraga atentia, sa se lupte pentru curatirea sa. Insa nu inseamna ca la manastirea la care vine, nu exista „praf”, iar acesta nu se „prafuieste”. Insa are mult mai multe posibilitati in acest spatiu, sa-si atinga telul, de a se curati in interior, decat de a sta langa cariera de piatra si, in consecinta, casa sufle­tului sa ramana in continuu prafuita si murdara. In manastire, omul ajuns monah, are exclusiv posibili­tatea, daca vrea si incearca, sa reuseasca curatirea sufletului sau. Dupa ce omul se curateste, dupa aceea se lumineaza si se scalda in Harul Sfantului Duh! Stra­luceste! Tot ceea ce se curateste, straluceste. Un obiect de argint, atunci cand il lustruim, daca este negru si il frecam, dupa aceea va straluci. Chiar si un obiect de aur, care s-a matuit datorita trecerii timpului, atunci cand ii dai luciu, acesta va straluci din nou. Deci, cu mult mai mult sufletul nostru, atunci cand este cura­tat, straluceste!

Deci pericolul ca sufletul nostru sa ramana nein­dreptat si murdar, este mult mai mare in lume, decat intr-o manastire, fiindca ispitele lumii sunt mult mai mari, gandurile zadarnice sunt si mai multe, stancile si provocarile sau grijile care pot sa te conduca la pierderea sufletului sunt mai multe… Piedicile sunt foarte multe…

De partea cealalta, atunci cand esti la manastire, ai posibilitatea sa ai grija de tine. Fireste, daca vrei! Fiindca poti sa fii la manastire, iar diavolul sa te insele iar mintea ta sa se perinde prin afara manastirii si intr-o zi sa te gasesti pe-afara, chiar si trupeste, adica sa fie un nau­fragiu la tarm. Cand mintea ta este prin afara manas­tirii si nu ai grija de aceasta, nu ti-o aduni, atunci esti in pericol, esti amenintat de pericol, iar trupeste si duhovniceste te gasesti pe dinafara. Asa incat te intorci din nefericire acolo unde ai fost mai inainte, ca laic, in praf si iarasi in cariera de scos „piatra” a pacatului…

De aceea Parintii spun ca nu te sfinteste locul, ci modul de viata.

Sa-l inchidem pe diavol in vaile duhovnicesti ale sufletului nostru

Parinti si frati, este foarte usor ca diavolul sa ne insele. Lupul, atunci cand vede oile inchise intr-un staul, cauta sa vada cum poate sa scoata pe vreuna afara, ca sa o manance. Pentru lup nu este usor sa intre in turma, de aceea se uita daca poate sa faca vreo gaura, prin care sa scoata afara vreo oaie! Daca noi neglijam gandurile noastre si deschidem gauri duhovnicesti pentru a intra diavolul, atunci ii lasam usite si ferestre si ii facem o mie si unul de culoare [pe unde sa patrunda]. Acest lucru trebuie sa-l avem in fiecare zi in vedere, asa incat sa avem grija in multe feluri… Noi, cei din manastire, trebuie sa fim atenti, nu cumva din neatentie ne lepadam de aceasta, fiindca ea are toate avantajele si suporturile pentru a ne conduce sufletul la cele trei stadii ale mantuirii.

Acesta este unul dintre motivele pentru care multe ma­nastiri nu au mai primit pelerini mireni. Fiindca pri­mind lume acolo la manastire, daca nu esti cu mintea concentrata la Dumnezeu, ii vei face diavolului treca­toare si pe acolo sa te scoata afara din manastire si sa te despice pe din doua.

Sa dam un exemplu. Daca la o manastire de femei, unde sunt calugarite tinere, vine un tanar si incepe o discutie cu o monahie, chiar daca referitor la subiecte duhovnicesti, iar monahia nu este atenta, datorita ti­neretii sale, atunci demonul poate sa-i creeze caluga­ritei o problema sentimentala, avand ca rezultat ca aceasta sa paraseasca manastirea.

La fel se poate intampla unui monah tanar. Ar putea o doamna sau o fata sa mearga, pentru a discuta subiecte duhovnicesti cu monahul si fiindca este de sex opus, ar putea sa se produca o „relatie” intre cei doi. Sau chiar mai rau, sa-si lase mintea sa se gandeasca viclean. Din momentul in care am sa-mi las mintea sa se gan­deasca viclean si sa devieze, sau sa ajung la o familia­ritate [desarta], sa incep a face glume, sa incep sa zambesc, una, alta, automat cu acest comportament, ii deschid o fereastra diavolului, sau mai bine, o in­treaga usa ca sa ma despice pe din doua demonul. De aceea parintii egumeni si maicile egumenite, vor trebui sa aiba grija, mai ales la manastirile care nu sunt cu restrictie, ca sa nu-i expuna pe monahi la astfel de ispite. Este bine ca tinerii monahi sa nu primeasca ascultare de arhondar, de duhovnic etc.

Familiaritatea ca inaintemergator al pacatului

Trebuie sa va spun ca cele de mai sus nu fac refe­rire numai la monahi sau la monahii. Aceste lucruri sunt valabile si pentru tinerele perechi.

Daca-i intrebam pe parintii induhovniciti si pe marturisitori, o sa ne dam seama ca, atunci cand unul dintre soti il insala pe celalalt, nu-l insala fiindca barbatul a vazut o femeie pe drum si i-a placut, sau invers. Nu, nu asa se intampla. Barbatul nu vede asa pur si simplu o fata si se ia dupa ea, incercand sa-i vorbeasca dulce. Cel casatorit nu are obiceiul sa faca asa. Diavolul face ca raul sa mearga incet-incet, la birou, cu colegul de langa el. Astfel directorul se va culca cu secretara care intra si iese in continuu din biroul sau.

Toate aceste lucruri se intampla fiindca se creeaza o familiaritate a lucrurilor, care la inceput debuteaza cu gesturi si glume, incep sa se atinga din intam­plare unul pe altul si are loc aceasta obisnuinta, astfel incat, incet-incet, lucrurile scapa de sub control.

Iar dupa aceea auzi ca sotia sa a divortat de el si acesta s-a logodit cu secretara, sau invers! La fel se poate intampla unei prietene sau unui prieten de-al sotului care vine deseori in casa tinerei perechi de soti. Dumnezeule, cate familii nu s-au destramat, fiindca prietenele unei tinere sotii sau prietenii sotului vin in familia lor si in casele tinerelor perechi? In casa tine­relor perechi este foarte periculos sa se perinde des prietene ale sotiei si sa nu-si dea seama cum sunt imbracate sau cum stau si, in general, la comportamentul lor fata de sotul acesteia.

Deci cand incepe familiarizarea cu prietenii nostri sau cu prietenele noastre, iar dupa aceea vine divortul in familie, atunci sotia se intreaba: „Dar cum este cu putinta ca cea mai buna prietena a mea sa-mi ia bar­batul?. Da, este cu putinta, fiindca, nu ai avut grija la comportamentul prieteniei tale, pe care cu usurinta ai bagat-o in casa, in timp ce stiai ca ai un barbat tanar. Acest lucru este valabil si pentru tinerii barbati care aduc in casa lor pe prietenii lor.

Intrebati-i pe duhovnicii vostri ca sa vedeti ce mo­tive duc la adulter si din ce motive avem cele mai multe divorturi in familiile de astazi. Sa fiti siguri ca raspunsurile duhovnicilor or sa fie de aceeasi parere cu mine.

Aceasta familiaritate dintre tineri ii conduce la desfranare, la adulter sau la lene. Daca se mai intampla ca sotii sa mai fie si putin „certati” sau relatia lor s-a racit datorita unor divergente, atunci lucrurile sunt si mai primejdioase! Atunci colega care lucreaza la birou alaturi de sotul dumneavoastra si cunoaste com­portamentul lui din fiecare zi isi va da seama imediat ca sotul dumneavoastra are o problema si astfel il va intreba:

Domnule Costa, ce aveti? Buna dimineata! Astazi nu sunteti bine...”

Si astfel incepe discutia, de doua, de trei, de patru ori, de zece ori si incet-incet colega lui incepe sa intre in problemele personale ale sotului dumneavoastra. Atunci cand intra in viata lui personala, se deschide ferestruica si domnul Costa in­cepe sa se gandeasca:

Ia uite cat de mult ma intelege si ma compatimeste colega mea, in timp ce sotia mea, nu face acest lucru… Aceasta s-a aratat interesata de problema mea si a fost intelegatoare, lucru pe care sotia mea nu l-a facut, dimpotriva, mi-a spus urmatoarele referitor la problema mea: «Alta treaba nu ai de facut? Mai lasa-ma in pace»”.

Astfel, intervine cea de a treia persoana in viata unei perechi, dupa care diavolul incepe sa-si faca treaba…

Parinti si frati, la fel face diavolul si monahilor. Atunci cand monahul incepe sa spuna: „iata cum parintele staret nu ma intelege si incepe sa mearga sa vorbeasca cu fatarnicie, atunci acesta nu va intarzia sa se lege de cealalta persoana cu care intra in contact, care foarte repede il va conduce in afara familiei duhovnicesti. Daca aceasta persoana este de sex opus si se ataseaza emotional de ea, atunci monahul a des­chis usi si ferestre multor demoni, pentru a-i distruge sufletul. De aceea monahul isi deschide inima numai staretului sau. Monahul isi spune toate gandurile sale, toata durerea sa si toate necazurile parintelui sau duhovnic. Parintele staret se face partas celor mai mici ganduri ale monahului. Monahul este legat duhovniceste cu parintele egumen si niciodata nu se afla in pericol de a-si pierde sufletul.

Ca monah, acesta trebuie sa fie in continua prive­ghere, si in general este necesar sa fiu atent cu toti, in special cu mirenii, asa incat sa nu fiu familiar cu ei, fie ca sunt barbati, fie ca sunt femei, fiindca prea multa familiaritate o sa ma conduca la ruperea de obstea mea si vai mie, daca se intampla acest lucru! Dupa ruperea de obste, auzim ca monahul cutare, care a fost la manastirea nu stiu care, „a lepadat rasa” si s-a casatorit… Ce inseamna acest lucru? A dezertat din oastea lui Hristos! O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu…

Monahul, atunci cand progreseaza duhovniceste, are posibilitatea sa-i intreaca in slava chiar si pe ingeri dar si in stralucire, ajungand la indumnezeire. Dar atunci cand monahul cade in pacat si dezerteaza, tre­buie sa stim ca ajunge sa fie mai rau chiar si decat demonii. Fiecare manastire de pe pamant este o uni­tate militara, cu o armata gata de razboi, o oaste a lui Hristos care se lupta si da continuu batalii impotriva diavolului si a uneltirilor sale. In unitatea militara in­totdeauna au existat si dezertori. Adica aceia care o rup la fuga si pleaca in timpul razboiului, asa cum in­totdeauna au existat tradatorii.

Fratilor si parintilor, ca sa nu ajungem vreodata la dezertare si sa-L negam pe Hristos, precum Iuda, ucenicul sau, care L-a negat si ca sa nu tradam si noi ca Iuda pe dascalul nostru – sa nu se intample acest lucru!, – trebuie ca in continuu sa ne pazim mintea, sa fim in priveghere cu gandurile si sentimentele noastre. Aceste sfaturi ne dau sfintii nostri.

Adica, asa cum cineva isi pazeste casa atunci cand se fac lucrari pe-afara si, ca sa nu intre inauntru praf, inchide, nu numai usile si ferestrele, dar si cea mai neinsemnata crapatura, fiecare deschizatura, asa trebuie sa avem grija si noi. Ati vazut mai devreme cum ne-a avertizat parintele Augustin, care ardea lemne, sa in­chidem usile si ferestrele ca sa nu intre fum in ma­nastire? Deci trebuie sa inchidem si usile, dar si feres­trele sufletului. Asa este, putin daca lasi deschisa fe­reastra si a intrat tot mirosul de fum inauntru. Ajunge si o mica despartitura sa fie deschisa diavolului, ca acesta sa intre in salasul sufletului tau.

De aceea si sfintii Parinti ne spun ca trebuie ca simturile noastre sa fie ca niste temnite, sa ne pazim mintea. Trebuie sa priveghem in continuu ca sa nu intre praful si fumul diavolului ca sa ne intineze sufletul! Deci sa ne ingrijim, sa ne pazim simturile, sa avem grija la ceea ce spunem, la ceea ce vedem, la ce auzim, atentie cu cine vorbim, ce subiecte aducem in discutie si cat de mult ne deschidem sufletul catre cei cu care discutam.

Din acelasi motiv, parintii cei mai vechi dau canon monahilor sa vorbeasca putin si sa fie cu totul foarte scurti cu laicii, zicand numai „binecuvantati” si sa mearga mai departe fara sa inceapa a discuta cu pele­rinii. La manastiri, doi oameni sunt insarcinati sa vorbeasca cu laicii: arhondarii si duhovnicii. Acest lucru il randuiesc sfintii, fiindca exista extrem de multe exemple cand un oarecare monah neglijent sau monahie nu a fost atent si a lasat un mic spatiu in suflet si asa a intrat acolo diavolul.

Aveti idee cata apa poate intra pe un vas, printr-o mica spartura? Daca nu este atent capitanul, incet-incet vaporul se umple de apa, incat in cele din urma ajunge sa se scufunde…

Acum intelegem foarte bine acest lucru, fiindca Sfantul Nectarie – asa cum citim la trapeza – daduse ascultari monahilor sai, chiar si cand vedeau un tanar laic, sa cada cu fata la pamant, pana trecea acel om, ca sa nu vada cine este! De aceea nu permitea ca in bise­rica, la slujba, calugaritele sa stea alaturi de barbati! In bisericuta lor nu era permis sa intre barbatii. Din ce motiv facea acest lucru Sfantul Nectarie? Exact pentru faptul ca stia de la spovedanii, dar si din expe­rienta sa, precum si ca citise din Paterice sau alte carti ale sfintilor nostri asceti cate poate pati omul din cauza celui rau.

Este nevoie de mare grija, fratilor si parintilor, fiindca praful duhovnicesc si imputiciunea ar putea sa intre de pretutindeni. Diavolul ar putea sa se napus­teasca prin cea mai mica greseala, ajunge doar sa ga­seasca modalitatea prin care sa intre in sufletul nostru. Acesta este planul celui viclean: ca niciodata sa nu te lase sa cureti sufletul tau! Acesta iti doreste mereu su­fletul sa fie murdar si prafuit. In consecinta, un suflet murdar nu va putea vreodata sa ajunga la stadiul de luminare, fiindca nu a trecut nivelul curatirii [=katharsis] sale. Rezultatul este acela de a nu ajunge vreodata sa te unesti cu lumina care este Hristos si sa nu traiesti indumnezeirea omului. Acesta este telul atotvicleanului diavol: nu il lasa pe om sa-si atinga scopul, adica indumnezeirea sa. Mai mult decat atat, nu vrea ca acest lucru sa i se intample vreunui monah sau monahie.

Deci este necesar sa lucram curatia. Cu cat praf avem mai putin, cu cat ne vom curati pe cat avem grija ca praful sa nu intre in salasul sufletului nostru, pe atat de bine este pentru noi…

Sa dam un alt exemplu, tot atat de simplu: Ganditi-va cat de greu ii este unui bucatar sau bucatarese, sa nu guste din ceea ce gateste! Acesta tine cura de slabire si de multe ori spune, „nu vreau sa mananc sau nu trebuie sa mananc acest lucru“; dar pentru ca este in continuare acolo, in aceea ispita, in cele din urma gusta! Astfel, prin acest mic exemplu, puteti vedea cat de puternica este ispita!

Ganditi-va, la mireni, care traiesc in lume, la ce ispite sunt expusi in continuu… Sa spunem ca vreunul dintre ei, s-ar putea opune, o data, de doua sau de trei ori… Dar dupa aceea, ce se va intampla? Cata putere ar trebui sa aiba acest om, ca sa se poata opune ispitei, atunci cand traieste in oras, in durerea ispitelor si cand se afla in continuu in locuri ale pacatelor?

A sta departe de ispite

Revin totusi la viata noastra. Ati vazut ce ne spune Hristos? Nu voi, ci Eu v-am ales, asa cum suntem, ca sa ne luptam si sa nu Il tradam… Vai de noi, fiilor! Atentie sa nu tradam ceea ce am promis in ziua si in ceasul in care am purtat rasa, atunci cand i-am promis Hristosului nostru ca vom duce propria noastra lupta duhovniceasca, care in esenta este, am putea spune, o a doua adeverire, ca aceea pe care am dat-o la primul nostru botez: „ma lepad de satana si ma unesc cu Hristos“.

Asta sta scris in slujba tunderii in monahism: Astazi primesti cel de-al doilea botez. Ii promiti din nou lui Dumnezeu, asa cum i-ai promis si atunci in ziua bo­tezului tau. La tunderea in monahism, se repeta aceleasi lucruri, asemanatoare Tainei Sfantului Botez.

Asadar laicul, care traieste continuu in oras in ispite, ca bucatarul care se afla in continuu deasupra oalei cu mancare, chiar daca ii spui: „nu trebuie sa gusti fiindca iti vei strica sanatatea…”, acela se va opune ispitei o data, de doua sau de trei ori, insa in cele din urma intinde mana si gusta din mancare. Tot asa, si laicii sunt in continuu expusi la foarte multe pericole la mari si serioase ispite care izvorasc din imputiciunea lumii… Iata, asa cum am spus mai inainte legat de soti, atunci cand soacra, socrul, prietenul sau prietena se perinda in continuu prin casa lor, si in cele din urma vine odata cu ei si ispita si destrama familia.

Din nefericire, exemplele de mai sus pot sa se in­tample si la o manastire, atunci cand mirenii care poarta imputiciunea lumii… Şi multi dintre Sfintii Parinti, care obisnuiau sa transforme manastirile lor in locuri de nepatruns, nu au fost oameni ciudati, ci dorind sa-i pazeasca pe monahi, randuiau ca manastirile lor sa fie locuri in care nu calcau femeile sau, dupa caz, barbatii. Spuneau doar ca: Trebuie sa ne pazim pe noi si unii pe altii, asadar, inchideti-va ferestrele, asa cum le in­chidem iarna ca sa nu intre frigul, ca sa nu intre fumul sau praful, adica pentru ca sufletul nostru sa nu miroasa de imputiciunea diavolului.

Parintii nostri au plecat si s-au dus departe, in pustiuri si in munti, fiindca voiau sa se pazeasca. Din acelasi motiv, si astazi, monahul sau ieromonahul trebuie sa plece departe de orase. Nu ca sa traiasca insingurat, ci pentru ca sa se fereasca de ispita de a ajunge usor in orase.

Exista totusi vreo nevoie pentru ca monahul sa ajunga in oras? Voi, mirenii, ati vazut vreodata cum merg monahi in oras? Merg cu capul plecat… Probabil ca ati ramas mirati, fiindca merg cu capul plecat… Va intrebati probabil: „Bine, dar atat de ascunsi stau monahii?“. Eh, fratilor, monahii nu stau ascunsi, doar ca acesta cunoaste pericolele si este cu bagare de seama. Cel care merge in oras, se fereste mai mult de ispite. Monahul cel bun nu cauta motiv sa iasa din manas­tirea sa pentru a merge la oras. Invers se intampla cu monahul cel bun, cauta sa vada cum va scapa de oras! Cauta sa vada cum se va feri de laici. Se fereste de discutia cu mirenii, spre folosul sufletului sau. Fiindca stie ca se afla in primejdie daca nu va fi atent catusi de putin!

In special se afla in primejdie cand monahul este tanar si nu este sigur pe el. Insusi monahul, cel care se simte neputincios, trebuie sa se gandeasca la faptul ca este cel mai nepotrivit ca sa iasa din manastire. Trebuie sa-si spuna singur in sinea lui:

Daca ma ispitesc de la vreo vorba sau de la vreo discutie cu vreun mirean, la iesirea sau la intrarea mea in manastire, chiar si pentru putin, in orasul pacatului?

Avand acest gand bun, monahul se pazeste pe sine de atacurile diavolului si astfel se mantuieste.

Altfel, daca lucreaza diferit, se expune pe el insusi la mari primejdii duhovnicesti. Crestinul care alege sa devina monah sau ieromonah, traind la manastirea sa de metanie, in realitate se asigura pe sine si isi asigura limanul sufletului sau.

Odata am intrebat doi tineri care venisera sa dis­cutam despre monahism:

Care sunt cei mai multi sfinti ai Bisericii noastre? De unde vin? Ce scriu sinaxarele? Sunt sau nu sunt din spatiul monahismului?“.

Ce sunt monahii? Sunt acei oameni, care au decis sa fie cu bagare de seama si sa se pazeasca pe sine de sagetile diavolului. Sunt acei oameni care au vrut sa puna Evanghelia in practica:

Fiindca nu putem sa traim cu usurinta dupa evanghelie in lume si de aceea trebuie sa ne departam de lume si sa urmam ceata monahilor, fiindca acolo se aplica evanghelia iar cuvantul lui Dumnezeu se pune mai usor in practica si exista mai multa traire“.

[…]

Materialismul este o piedica in curatirea sufletelor noastre

Fratilor si parintilor, la acest capitol am sa va amintesc de Lambrini care era chinuita de demon. In timpul exorcismelor, Lambrini cadea in coma si numai atunci lucra in ea diavolul. Cand isi revenea, imi spunea in­tamplari pe care le-a auzit si le-a vazut.

Odata imi spune:

Parinte, am vazut cum se desfa­soara intreaga Sfanta Liturghie…

si o intreb:

„ia spune-mi, copila, ce ai vazut?”.

Astfel mi-a descris in­treaga Taina, asa cum o descrie Sfantul Vasile cel Mare si altii! Toate cate se petrec in realitate in Sfanta Liturghie, Lambrini le-a vazut. L-a vazut pe Insusi Hristos care jertfeste si Se jertfeste. A vazut multe lucruri. Ceea ce m-a ingrozit, stiti care lucru a fost? Mi-a spus ca oamenii care luau parte la Sfanta Liturghie in biserica, erau imbracati in negru. Erau aproximativ 300 de oameni si in jurul lor doar zece dintre ei erau imbracati in haine mov si vreo doi imbracati in alb.

Din intreaga aceea multime din biserica, vreo doi erau imbracati in alb!

De ce pe toti ceilalti ii vedea imbracati in negru si mov? Consider ca vedea starea sufleteasca a oamenilor. Raposata Lambrini, vedea ca putini dintre oameni ajunsesera la stadiul de luminare. Cei mai multi dintre ei erau imbracati in negru si mov. Cufundati in patimi si pacate si in intunericul iadului. Aproximativ zece dintre ei, se luptau pentru curatire, de aceea si culoarea aceea neagra se transformase in mov.

Cumva descria gresit situatia? Fratilor si parintilor, nu cred! Diavolul, asa cum a spus si Hristos,umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5,8). Demonul a demolat ca masina de pavat, totul! Pretutindeni este necaz, murdarie, vagabondaj, rau, nedreptatea predomina in lume, cum sa-i fac rau celuilalt ca sa castig eu, cum am sa fur ca sa am eu. In lume predomina desfraul, placerea si satisfactia carnala a omului, fara limite. Ceea ce il intereseaza pe omul contemporan este cum sa se satisfaca pe sine si dorin­tele lui cele mai josnice.

Toate se invart in jurul trupului si a materiei! Ei, cum va sta omul drept duhovniceste? Pe care scandura paseste? Deschide televizorul? Va vedea murdarie. Deschide aparatul de radio? Acelasi gust au toate. Vrea sa intre in discutie cu cineva? Dar care sunt lu­crurile interesante ale lumii? Masinile, femeile, fot­balul, politica, sau treaba. Care sunt discutiile zilnice ale omului? In jurul caror lucruri se invarte interesul sau? Fireste ca in jurul celor de mai sus amintite, in jurul materiei si al desfatarilor acesteia. Deci, vorbim despre un om, dincolo de toate, materialist. Un om pe care il preocupa numai materia. Nu il intereseaza cele duhovnicesti.

Iata de ce erau aproape toti imbracati in negru la biserica, cativa in mov si foarte putini in alb!

Cu adevarat, cum vom putea sa traim intr-o asemenea lume, fara sa fim in primejdie sa devenim si noi una cu aceasta lume, adica materialisti si iubitori de trup? Sa-I multumim si sa-L slavim in fiecare zi pe Dumnezeu care ne-a ales si ne-a scos din aceasta lume, aratandu-ne drumul mantuirii noastre, aratandu-ne drumul curatirii, al luminarii si al indumnezeirii.

Acum este timpul pe care l-am asteptat…

Trebuie sa stim faptul ca timpul vietii noastre alearga cu viteza luminii si repede poti ajunge la moarte. Din nefericire nu suntem nimic. Am mai vorbit despre acest lucru si in alta adunare a noastra, si anume ca viata se opreste, asa cum se opreste un aparat de aer conditionat scos din priza. Nu stim daca la anul vom trai toti si daca vom mai fi cu toti aici. Stim noi, daca vom trai? Stiti voi daca eu o sa vin la inmormantarea voastra sau voi la mine? Nimeni nu stie acest lucru!

Ati vazut cat de repede si pe neasteptate a plecat dintre noi Arhiepiscopul Hristodulos? Avea o nadejde… dar a pierdut-o, dupa una si alta. Nimeni nu stie ce i se va intampla in viata, dar nici nu isi inchipuie ce i s-ar putea intampla.

Ati vazut cum s-a inecat alaltaieri tanarul de 29 de ani in mare? S-a scufundat si s-a inecat. A coborat prea adanc, peste limita rezistentei organismului sau, l-a apucat ameteala, creiereul sau nu a suportat presiunea prea mare a apei si din nefericire nu a mai apucat sa-si revina, astfel ramanand fara oxigen si murind.

Cine stie in care clipa plecam din aceasta viata si care este cel din urma ceas al vietii noastre? Deci, de ce nu am grija de cele duhovnicesti ale mele?

Cum sa am grija, cand traiesc in lume, ca simplu crestin, ca monah sau ca ieromonah?

Nu vedeti cat de mult ne luptam noi, cei care suntem in manastire, ca sa acoperim deschiderile si crapaturile sufletului nostru, asa incat sa nu intre murdarie? Ne luptam in continuu! Fratilor si parin­tilor, ia ganditi-va la toti acesti oameni care traiesc acolo afara in lume, ce lupta trebuie sa duca? Cati oare dintre ei au parasit lupta si s-au lasat in mainile diavolului?

Trebuie sa avem foarte mare grija sa nu cadem in capcanele diavolului, diavolul care [aduce] ispita; acesta are o mare experienta de mii de ani, care din nefericire noi nu o avem, stie foarte bine cum poate sa ne intinda capcanele pentru a ne prinde si a ne face prizonierii sai. Sa nu credem ca putem sa ne punem cu usurinta cu diavolul… in fata experientei sale suntem fara experienta si stie in ce fel sa ne ispiteasca pe fiecare dintre noi. Ştie ce mijloace va folosi, fiindca stie caracterul nostru, al fiecaruia dintre noi, si astfel, prin mainile lui Lucifer au trecut fel si fel de caractere de-a lungul atator mii de ani!

Imaginati-va un om corpolent, dar neantrenat, ce sta in fata unui alt om slab, insa care cunoaste lupta. Cine dintre cei doi va castiga? Cel mare la trup sau cel care stie sa se lupte, chiar daca cel din urma este neputincios la trup? Fireste ca cel de-al doilea, fiindca stie arta de a se lupta. Va face doua miscari si il va pune pe omul corpolent la pamant. Nu ati vazut toreadorii, cum ii prinde de coarne pe tauri si prin doua miscari rapide, pun jos acel animal imens? Fiindca stiu foarte bine ce miscari trebuie sa faca cu ei.

Sa nu ma descurajez si sa incep a ma odihni, deoarece cu experienta pe care o are, diavolul poate sa ne distruga, daca nu am grija si ii deschid usi, ferestre sau deschizaturi. De aceea nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre. Am grija deci ca acestea sa fie ferecate, sa-mi curat in fiecare zi sufletul si sa nu las focare de imputiciune si de intinare inauntrul meu.

Spovedanie curata si cu atentie

[…] Vin multi [la spovedanie] care au facut vreun pacat, dupa care cer numai o rugaciune de iertare. Aceasta spovedanie nu este corecta. Nu ai avut ganduri? Unde ti-au plecat gandurile? In tot acest timp nu te-au chinuit gandurile tale? Nu ai avut vreun gand care sa te chinuiasca? Nu ai spus nici macar cateva minciuni? Nu este nevoie sa fi injurat pe careva, ci chiar daca te-ai [maniat] tot pacat este.

Prin cele ce spun, vreau sa accentuez faptul ca pacatele nu sunt numai cele grave si de moarte, de care vorbesc sfintii nostri. Ci mai sunt si pacatele mici, tot la fel de grave, acele crapaturi prin care poate sa patrunda diavolul in sufletul nostru. De aceea insist sa ne spovedim cu atentie si curat, pana la ganduri.

Stiti ceva? Eu cred ca nu facem o buna curatire. Daca sunteti atenti, casa sufletului nostru nu o curatim bine. Asa cum gospodina cea buna, sterge bine praful din casa ei, tot asa si noi trebuie sa curatim foarte bine sufletul nostru. Ce m-am gandit, ce am vazut, ce am facut, ce am poftit, ce am auzit si ce am spus. Orice fel de fapta a noastra, trebuie marturisita parintelui nostru duhovnic. De aceea le vorbesc laicilor care probabil nu stiu acest lucru – la manastiri, indeosebi in obstile mici, monahii se spovedesc foarte des de ganduri, de idei, de pofte, fiindca se lupta ca salasul sufletului lor sa fie mereu curat. Lucru care nu este usor sa-l faca laicii.

Nu trebuie sa lasam praful ca sa umple casa sufle­tului nostru, pana sus! De aceea le spun fiilor mei duhovnicesti, cei care au nevoie de spovedanie, sa-mi spuna de indata: „Parinte, am nevoie de spovedanie“. Nu este nevoie sa cad in vreun pacat greu ca sa ma spovedesc. Gandurile si ideile care mi-au trecut prin cap, sunt indeajuns pentru a-mi intina sufletul. Deci sa nu spunem: „nu a fost ceva deosebit“, deoarece creierul impinge gandurile in subconstient, asa cum praful, care este invizibil atunci cand nu putem res­pira, si pentru ca diavolul sa le reinvie, sa tulbure aerul sufletului cu praful pacatului care pluteste in aer, la momentul pe care acela il va considera potrivit pentru a-i trimite o mare ispita.

Deci curatirea sufletului este un subiect esential pentru mantuirea noastra. Nu numai pentru noi, mo­nahii, dar si pentru toti crestinii botezati, care am aprobat invitatia Sa, aceea de a Cina impreuna cu El in Imparatia Lui. Nu este cu putinta sa intram in Imparatia Lui, in camara de nunta a Sa, fara vesminte imparatesti. Nu este cu putinta sa intram in Imparatia Sa si sa cinam alaturi de Imparatul Hristos, daca nu ne curatim mai intai sufletul si il facem sa straluceasca.

Este necesar a ne obisnui cu voia lui Dumnezeu

Asa cum am spus si in alte omilii ale noastre, ru­perea de propria voie prin ascultarea de parintele du­hovnic este inceputul curatirii si vietii noastre in Hristos. Monahul sau crestinul, care are propria sa voie, nu poate dobandi mantuire. Punerea in aplicare a voii lui Hristos este ruperea de propria noastra voie, este acel gest care atrage harul lui Dumnezeu si face ca Preasfantul Duh sa salasluiasca in sufletul nostru.

Asa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, nu virtutile postului, sau ale privegherii de toata noaptea, sau ale dormitului pe jos si nici ale rugaciunii mintii sau ale altor fapte de asceza conduc la mantuire. Aceste virtuti sunt mijloace si instrumente prin care ajungem la ceea ce ravnim, la Hristos. Ceea ce mantuieste este punerea in aplicare a voii lui Dumnezeu in viata noastra. Sa nu credeti ca este usor ca omul sa puna in aplicare voia lui Dumnezeu. Se imbraca astazi omul asa cum vrea Dumnezeu? Mai vorbeste omul si mai discuta asa cum vrea Dumnezeu? Comportamentul sau in general si infatisarea sa exterioara este oare asa cum doreste Dumnezeu? Maica Domnului precum si altii, sfintii nostri, s-ar fi imbracat asa cum se imbraca omul contemporan? Nu numai infatisarea exterioara a omului are importanta, dar si cea interioara. Desigur ca fenomenele exterioare, marturisesc despre starea interioara a sufletului nostru.

Am intrebat odata o doamna, care considera ca a dus o viata crestina si a pus in aplicare voia lui Dum­nezeu; cum se cheama? Mi-a raspuns ca o cheama Ecaterina. Ecaterina, te intreb, Sfanta Ecaterina si-ar fi vopsit vreodata parul ei, asa cum l-ai vopsit tu pe al tau? Şi-ar fi pensat sprancenele si si-ar fi vopsit ochii, asa cum faci dumneata? Nu, mi-a raspuns aceea. Ceea ce porti tu acum, ar fi purtat si aceea? Nu, imi ras­punde aceasta. De ce, copila mea faci asa, lucru pe care nu l-ar face sfanta ta? Sfanta aceea care a avut-o ca model pe Maica Domnului, tu de ce faci ceva ceea ce sfanta Ecaterina nu ar fi facut? Atunci, sa-ti dai seama cat de greu este traiesti dupa placul lui Dum­nezeu, ceea ce inseamna sa traiesti asa cum au trait sfintii. Deci, traim noi oare in fiecare zi la fel ca sfintii? Fireste ca nu! Atunci, cum spunem ca punem in aplicare voia lui Dumnezeu? Fiindca mergem doar la bi­serica, ne spovedim si ne impartasim regulat, credem ca punem in aplicare voia lui Dumnezeu in viata noastra de zi cu zi?

Voia lui Dumnezeu in viata noastra se judeca in functii de pazirea poruncilor Lui in viata noastra de zi cu zi.

Repet, nu este vorba numai de infatisarea exte­rioara, ci si de cea interioara a sufletului nostru, pati­mile si pacatele noastre. In cateva cuvinte, sunt toate amanuntele care alcatuiesc modul de viata al nostru. Deci sfintii ar fi trait asa cum traim noi? Ar fi facut ceea ce facem noi? Ar fi gandit asa cum gandim noi? Cum credem noi ca traim dupa voia lui Dumnezeu? Iata de ce Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune ca omul nu se mantuieste numai cu posturile, priveghe­rile, ingenuncherile etc, ci se mantuieste, aplicand in fiecare zi voia lui Dumnezeu. Ca sa ne mantuim, o conditie de baza este aceea de a refuza propria noastra voie, si in locul aceleia sa asezam voia lui Dumnezeu.

Acest lucru inseamna ca ne curatam casa sufletului nostru de ceea ce ne apartine si nu este al lui Dum­nezeu. Aceasta inseamna curatirea sufletului.

Cand omul se curata mai intai, dupa aceea inaun­trul sau vine Preasfantul Duh si salasluieste in el. „Fericiti cei curati cu inima, ca acestia vor vedea pe Dum­nezeu“. Aceasta fraza scripturistica, trebuie in continuu sa rasune, sa „sune” in mintea noastra. Ca sa-L vad pe Dumnezeu in viata cealalta si sa fiu cu El vesnic, sa-L vad si sa am parte de vederea Chipului Sau, trebuie ca inima mea sa fie curata.

Am eu oare inima curata? Imi pazesc eu oare inima? Am eu constiinta pazei mintii si a simturilor? Am grija, atunci cand plec de la manastire? Am grija la ceea ce aud, ce spun, ce discut, ce citesc si cum ma comport in fiecare zi? Sau cand plec de la manastire, daca sunt monah, sau daca plec de acasa, daca sunt laic si deschid aparatul de radio si ascult prostii, cantece etc? Acest lucru depinde de mine si de modul de viata zilnic, daca se potriveste cu voia lui Dumnezeu. Nu este vorba numai de momentul cand plec de la ma­nastire, dar si atunci cand sunt in manastire ca monah, cum traiesc si cum imi petrec viata mea de zi cu zi. La fel se intampla si cu laicii. Traiesc eu, asa cum au trait sfintii, inauntrul si in afara casei mele? Daca nu, atunci sigur nu traiesc asa cum este voia lui Dumnezeu.

[…]

Ce ne atrage mai mult, Hristos sau lumea?

Ieri, parintele Augustin a tinut o frumoasa lectie tinerilor si tinerelor, zicandu-le: „Carei lumi vreti sa apartineti? Le-a prezentat doua lumi intr-un frumos video-film. Pe de o parte arata, masini, piscine, dan­suri, insula Mikonos, vacante, avioane, calatorii, femei, o viata lumeasca nebuna, iar pe de alta parte cealalta viata, cea duhovniceasca, departe de pacat si alaturi de Tainele cele dumnezeiesti. Şi le zice: „La ce va ganditi, carei vieti vreti sa apartineti?” Acesta a fost subiectul discutiei de la adunarea tinerilor de la ma­nastirea noastra.

Amintiti-va ce spune Hristos:Acolo unde este inima voastra, acolo este si [comoara voastra]“. Tot ceea ce mintea voastra gandeste, acolo sunteti si voi. Care este subiectul discutiei voastre de fiecare data? Acest lucru marturiseste si locul in care se afla sufletul vostru. Imi aduc aminte de raposatul meu tata, cand venea vanzatorul de albine la el pe la orele 6 dupa amiaza si pleca la 1 noaptea. Ce obositor imi parea, sase sau sapte ore sa vorbeasca despre acelasi subiect si anume despre albine! Cum merg albinele de colo-colo etc. Alti oameni discuta in continuu despre fotbal. Ar putea sa stea ore la infinit si sa discute despre minge! Altii discuta despre masini.

Deci din discutiile oamenilor putem sa distingem unde le este mintea si sufletul fiecaruia. Nicaieri nu vezi vreo discutie despre Dumnezeu. Nicaieri nu auzi vreo discutie despre curatie si indumnezeire. Cum ar putea ca aceasta lume sa devina lumina, daca interesul inimii lui este intunericul pacatului, toate lucrurile efemere si stricacioase si nimic din cele ce plac lui Dumnezeu.

Daca ma lepad de voia mea, merg in rai!

Frati si parinti, cum am pierdut noi raiul? Cum de am pierdut noi tara luminii? L-am pierdut, fiindca in rai, am facut ceea ce noi am vrut si nu ceea ce a vrut Dumnezeu. De fiecare data cand fac de capul meu, trebuie sa stiu ca ma indepartez de rai, ma indepartez de Dumnezeu.

Cat de importanta este pentru mantuirea noastra, indepartarea de propria noastra voie si punerea in aplicare a voii lui Dumnezeu, se vede din Rugaciunea Domneasca pe care ne-a invatat-o Domnul nostru.

In rugaciunea „Tatal nostru”, in fiecare zi spunem „faca-se Doamne voia Ta, precum in cer asa si pe pamant…“. Facem acest lucru? Traim conform voii Sale sau zicem numai din gura, traind si punand in fiecare zi in aplicare voia noastra?

Am pierdut raiul, fiindca in acesta am facut propria noastra voie. Deci, daca vrem sa intram iarasi in acesta, trebuie sa ne lepadam de propria noastra voie si sa punem in aplicare voia lui Dumnezeu. Pentru ca omul sa se lepede de propria sa voie, este un lucru dureros. Trebuie sa-si plece capul in pamant, iar gura sa muste din tarana. Trebuie sa inceteze a mai avea ceva al sau si sa se expuna pe sine.

Intr-adevar, este o infrangere a inimii si anume a calca propria ta voie, dar trebuie sa stim, ca alta re­zolvare nu exista, fiindca aceasta este porunca lui Dumnezeu. Cel care vrea, sa-Mi urmeze Mie“. Daca vreti sa ma urmati, urmati-ma, insa lepadati-va de voi insiva, a spus Hristos. Gata omule, cu voia Ta! Deci, de acolo incepe temelia mantuirii noastre. Negarea propriei vointe o sa ma conduca la mantuire. Cu nimic si niciodata nu trebuie sa fac ceea ce vreau eu.

Va rog deci, spuneti-mi acum, cati oameni din lume fac ceea ce vor ei si nu fac voia lui Dumnezeu? Ce o sa se intample cu toti acesti mireni care traiesc asa cum le place lor?

[…]

(din: Arhimandrit Nectarie Mulațiotis, Sfaturi duhovnicești pentru omul contemporan. vol. 1, Editura Bunavestire, 2014)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De acelasi parinte:

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Nectarie Mulatiotis, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Parintele Nectarie Mulatsiotis despre CURATIREA SUFLETULUI si ISPITELE pe care vrajmasul le aduce CRESTINULUI CASATORIT si MONAHULUI: “Nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre”

  1. Imi pare ca acest Parinte vede relatiile dintre oameni doar de la nivel psihologic in jos. Nu este vorba ca marea majoritate dintre noi suntem oameni foarte duhovnicesti si nu avem exprimari psihologice sau de alta natura, dar felul in care sunt expuse lucrurile nu prea ma lasa sa vad unde mai este lucrarea harului. De altfel titlul este: “lumea, diavolul si eu”. Dumnezeu nu stiu pe unde o mai fi. Ori, lucrurile sunt atat de complexe incat nu putem simplifica, scotand din “ecuatie” tocmai pe Dumnezeu.

    Daca ma duc la servici si ma gandesc ca sunt eu, colega/colegul si diavolul atunci cred ca relatiile se vor inchide din ce in ce mai mult, intr-o lume si asa destul de dezbinata. Daca insa ma gandesc ca Dumnezeu este mereu prezent, ca omul din fata mea, asa cum este el, cu pacatele lui, este totusi purtator al chipului lui Dumnezeu, altfel ma raportez si la cel de langa mine. Eu as opta pentru a avea mereu constiinta prezentei lui Dumnezeu.

  2. Pe langa categoriile de crestin casatorit si monah mai exista si categoria de crestin necasatorit, categorie care e din ce in ce mai numeroasa.

  3. @ Corina:

    Cred ca sunt putin cam nedrepte aceste aprecieri, mai ales daca vedem cu atentie cu ce incepe si cu ce se incheie fragmentul din aceasta omilie. Insa, dincolo de asta, este nevoie uneori, pentru constientizarea si trezirea noastra, si de accentuarea acestei dimensiuni, a razboiului nevazut, a stratagemelor viclene ale diavolului – care totusi nu este una de nivel psihologic, ci tot duhovnicesc. Si cum exista parinti care inclina mai mult pe dimensiunea pozitiva sau pe prezenta si lucrarea lui Dumnezeu, exista si parinti care pun accentul mai mult pe descrierea lucrarii celui-rau, a curselor sale tot mai subtile, pentru a ne face mai constienti (fiindca adesea nu vedem sau subestimam anumite ispite), mai vigilenti si mai mobilizati pentru lupta, adica pentru a ne face si noi partea noastra. Si cele doua aspecte trebuie luate impreuna. Dar lucrarea harului este tocmai aceea care ne poate ajuta sa ne pazim mintea, fiindca este limpede ca singur, doar prin propria vointa, nimeni nu poate face asa ceva. Noi am incercat, pe site, sa oferim mereu ambele perspective.

  4. @ Raluca:

    Desigur. In predica insa sunt exemplificate mai ales anumite ispite care pot aparea pentru cei casatoriti, insa in mare masura sunt valabile si pentru ceilalti.

  5. As putea spune foarte multe despre ceea ce ne-a transmis binecuvantatul Parinte Nectarie, acest razboinic al lui Hristos. Vigilenta lui in razboiul nevazut imi aduce aminte mult de Parintele Efrem Filoteitul din Arizona.

    Cand spunea Parintele ca nu e cu putinta sa intram in Imparatia lui Dumnezeu, fara vesminte imparatesti, mi-au venit in minte instant cuvintele Monahului Serafim de la Putna, care a murit anul acesta parca, dupa vreo 20 de ani timp in care a fost imobilizat total la pat. Pe patul de moarte vorbea cu Mantuitorul, spunandu-i ca e pregatit cu hainele de nunta…

    Monahul autentic il vezi aproape imediat. Merge atent printre lume, incercand sa fie cat mai neobservat, nu intra in discutii decat daca e obligat in vreun fel si atunci cuvintele ii sunt masurate. Este ca un atlet de performanta cu muschii incordati la maxim. Sunt foarte rari acesti monahi.

    Cred ca in trei lucruri se observa (si ne observam noi insine) daca crestinul este autentic incadrat in lupta sau nu: in smerenie, in judecarea aproapelui si in mila.

    Sunt ample lucrari despre pazirea intrarilor si iesirilor, a simturilor. Sfantul Nicodim Aghioritul este cel mai cunoscut. Minunat este ca nectarul Sfintilor Parinti a razbatut si pana in zilele noastre prin acesti parinti, cum e Pr Nectarie. Ca sufletul nostru e flamand de modele si de indrumatori adevarati, contemporani cu noi.
    Era mai demult o controversa (printre altele asemenea) intre noi, pe acest site, referitor la ce muzica sa ascultam, la ce carti sa citim, la ce emisiuni/canale sa ne uitam, sau daca sa ne uitam la tv sau nu, daca sa mai stam la taifas cu prietenii despre vrute si nevrute. Raspunsul ar fi individual pentru fiecare, depinde unde vrei sa fii cu lupta launtrica: pe front ca un ostas sau la cald prin niste camarute ale bisericii, mangaindu-te ca esti inauntru cladirii. Sau, preluand din cuvintele parintelui, cine vrea sa fie o gospodina a sufletului, sa-I aduca Mirelui ofrande calde si rumene din curatenia si harnicia sufletului ei, dupa ce a dereticat o zi (cat o viata) intreaga, atunci sa se lepede de Sine si sa-I urmeze Domnului.

    Lupta e tare tare grea. Trebuie sa musti din tarana, asa cum zice parintele. Si nu o data, ci de multe multe ori, pana vine usurarea…
    Noi suntem nebunii acestei lumi. Nebunii lui Hristos! Luptatori cu mainile goale…

  6. Ma cutremura imaginea crestinilor de la Sf Liturghie, imbracati in negru. Ma cutremura, insa asa este. Prea multi dintre noi ne imbracam cu haina comoditatii de a fi crestin de duminica si de sarbatori, de a fi spovedit si impartasit in cel putin cele 4 posturi, de cititori de carti duhovnicesti. Ne consideram indreptatiti sa aratam (sa judecam) cu degetul spre altii, sa barfim, sa fim nemilostivi. Ca doar noi suntem deja printre cei drepti. Cine oare mai ascunde cu haina sa pacatul aproapelui sau, acoperindu-l cu dragostea si cu rabdarea sa? Crestinii de azi, trambita in toate partile pacatele semenilor, cu ravna “indreptarii”pacatosului. De parca daca il arati cu degetul in vazul lumii, il scoti din mocirla. Pai nu, doar te afunzi langa el.

    Cred in spovedania facuta cu descoperirea gandurilor, aproape cum se face la monahi. Nu avem scapare altfel. Nu curatim nimic asa, daca nu ne descoperim gandurile cele ascunse in fata duhovnicului. Nu numai gandurile, si vorbele si contextul in care le-ai spus. Trebuie mult discernamant in ceea ce spovedesti, astfel incat nici sa-l incarci inutil pe duhovnic, dar nici sa acoperi sau sa treci cu vederea patimi ascunse ale sufletului, vadite prin ganduri si vorbe si poate chiar prin fapte.

    Cine nu vrea sa fie langa Hristos? Cine nu vrea sa zica la sfarsitul vietii sale: Doamne, lupta cea buna m-am luptat. Primeste-ma pe mine, nepocaitul, lipsitul de smerenie si de fapte bune, pentru mare mila Ta!
    Sf Ioan Maximovici mergea prin biserica sa si se oprea in fata fiecarui sfant pictat. Le stia vietile pe de rost, ii iubea, le vorbea. Erau prietenii lui….
    Un nebun si el. Un nebun fericit. Fericiti cei ce… asculta de Domnul, ca Domnul pe toate le da lor.

  7. Da, observatiile parintelui apropo de ruperea familiilor de tineri(si nu numai tineri) din cauza aruncarii ispitei, ca sa zic asa, in fata sotului sau a sotiei, sint pur si simplu fapte din viata de zi cu zi. Si nici nu e nevoie sa fii duhovnic ca sa observi frecventa unor astfel de lucruri. Atit mama cit si bunica spuneua exact aceleasi lucru: nu ai nevoie de “prietene” acasa. Daca vrei sa te intilnesti cu prietenele, fa-o in alta parte, nu in casa ta, nu cu sotul tau…ca nu poti sa ai incredere in nimeni.

    Pe de alta parte, tind sa fiu de acord si cu ce spune Corina. Genul asta de cuvantare este de fapt foarte dur. pare sa transforme totul intr-o lume sufocanta in care la fiecare pas trebuie sa fii suspicios fata de aproapele si in care doar calugaria poate sa fie o optiune acceptabila in timp ce restul lumii pare sa fie condamnat, damnat si terminat. Si de fapt lucrurile nu stau chiar asa. In fond, si stiu din proprie exeperienta, Duhul Sfant lucreaza foarte mult si pentru noi astia din lume, care, evident, ca avem multe ispite, dar care tocmai de aceea primim si ajutor mai mult. Si, da, sint foarte multe caderi dar am observat si destule cazuri de oameni care si-au pastrat sa zicem, castitatea, in casatorie sau in afara ei, in lume fiind, si avind contacte zilnice cu persoane de sex opus, etc.

    pe de alta parte ma gindesc, ca parintele pune problema atit de dur pentru o trezire sau o biciuire a constiintei. Desi, uneori rezultatul s-ar putea sa fie tocmai pe invers fata de o astfel de abordare care aduce (fara a fi insa) a mizantropie. Si eu am unele retineri fata de stilul asta care nu prea mai lasa loc de….speranta, de speranta ca te mai ajuta si Dumnezeu daca tot ii ceri.

  8. Personal, cred ca aceasta cuvantare a avut un public-tinta. Situatiile de acest gen abunda in prezent, si a-ti mentine intacta curatia sufletului nu e un lucru tocmai usor.

    Parintele a atras atentia asupra unor capcane aparent inofensive carora sunt supusi oamenii care traiesc in lume – si nu in orice lume, ci intr-o lume ca cea de azi, care e fenomenal de diferita de lumea de acum 50 de ani. Pt ca revolutia sexuala a produs o schimbare de paradigma mentala efectiv devastatoare.

    In ce priveste tinutul prietenelor la distanta…hmm. Sigur, e un adevar aici, dar pana la urma nu poti sa tii omul nici in lant nici legat la ochi. Daca sufletul nu este decis sa isi mentina curatia, masurile de precautie exterioare nu cred ca pot folosi f mult, sunt simple paleative.

    Eu una cred sincer ca fara decizia ferma de a sta lipit de Dumnezeu, e f greu sa mentii o casatorie in parametri firesti. Iar prin ‘parametri firesti’ inteleg nu doar fidelitatea, ci si iubirea reciproca autentica, respectul, gentiletea, empatia, dorinta reala de a sprjini si a intelege autentic omul de langa tine!

  9. Pingback: ALERGAND DUPA AMBALAJE STRALUCITOARE sau ALEGAND FRUMUSETEA MODESTIEI? “Tu haina fa‑ti din simplitate si din mila, fara teama, chiar daca nu‑s la moda si nu‑s bagate‑n seama…” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: CUVINTE DE LA BATRANII greci si athoniti contemporani despre ISPITELE DE LA DIAVOL si LUPTA DUHOVNICEASCA: “Nu vei lasa actiunea si framantarea de-o parte pentru a te ocupa putin de propria ta curatire?” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: LUPUL CU CHIP DE MIEL si… CEI DUPA CHIPUL SAU: “Pe cand la exterior par neprimejdiosi, in interior te rod prin rautatea lor, prin invidie, ura si osandire” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea dureroasa a cons
  13. Pingback: PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI
  14. Pingback: PILDA SEMANATORULUI – Omilia Arhimandritului Nectarie Mulațiotis. SPINII PLACERILOR SI AI GRIJILOR LUMESTI INABUSA SAMANTA HARULUI SI IMPIEDICA SPORIREA DUHOVNICEASCA: “Ah, fratilor! In ce hal am ajuns! Vedeti cat timp pierdem pe zi pentru ce
  15. Pingback: RAZBOIUL NECONTENIT CU “STAPANITORUL ACESTEI LUMI”: “De partea cui sunt, intr-adevar: a lui Hristos ori a diavolului?” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: GHERONDA IOSIF VATOPEDINUL: “Să fim atenți, păzindu-ne mintea! Nu pierdeți timpul în zadar!”. NĂVĂLIRILE ISPITELOR – PRILEJURI DE MĂRTURISIRE. Cum poate fi zdrobit diavolul? (VIDEO cu subtitrare în limba română) | Cuvântul Or
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate