Crezul lui Mircea Vulcanescu: “NU SUNT FANATIC, NICI EXCLUSIVIST, si pozitia mea crestineasca m-a facut sa consider politica drept o activitate de mana a doua”. IDEALISMUL si JUSTITIARISMUL – “patronii tuturor ipocriziilor”

29-10-2014 Sublinieri

559x840xMircea-Vulcanescu-la-hipodrom.jpg.pagespeed.ic._MInexa4a9

Vedeti si:

***

Mircea-Vulcanescu-Autoportret

“[…]  Nu sunt un om de partid. Am fost, personal, şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat foarte la dreapta politică şi relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat şi am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligaţie – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.

De aceea, socotesc burghezia care-şi face din „respectul pentru persoane şi pentru proprietate“ un cult – nu ca pe un lucru bun în sine, ci ca pe un bun condiţionat de rodul ei – putând deveni uneori, când le preface fetişizat, în prejudecăţi opresive, o adevărată primejdie spirituală (ce e „filistinismul“ altceva decât burghezia în această ipostază a ei sinistră?).

Format într-o vreme care credea în libertăţi, dar care le-a călcat singură-n picioare, proclamând în primul ceas greu legea marţială (eram de 13 ani când înfiinţarea „stării de asediu“, m-a trezit din vis, lăsându-mă pentru întâia oară perplex în faţa minciunii pioase a doctrinei celor care mă crescuseră!) – am ajuns să privesc realist (cu Hobbes) temeiurile adevărate ale convieţuirii umane şi autoritar (cu Bonald, Maurras şi Joseph de Maistre) fundamentele aşezării de stat. Şi tot aşa, am ajuns să judec, cu un surâs, alături de Nietzsche, pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.

Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic.

Am devenit, cu alte cuvinte, realist şi mi-am rezervat aşteptarea „cerului şi pământului nou“ de la prefacerea lăuntrică întru cele de dincolo, mulţumindu-mă să mă trudesc să faci aici „putinţel bine“ fără certitudinea de a izbuti.

Unii din prietenii tăi, pe care-i văd astăzi manifestând credinţe filo-democratice (nu vorbesc de Mircea Durma care a fost totdeauna democrat) îmi amintesc desigur, încă, încercările noastre de acum cinci şase ani de a întemeia împreună – Rene Râmniceanu, Dan Botta, Valentin Georgescu, Victor Papacostea, Ştefan Băbeanu şi alţii – o grupare orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor. Crede-mă că plănuind-o nici nu m-am jucat şi nici n-am cedat unor sugestii oportuniste, aşa cum s-o fi uitat odată cu întoarcerea roţii lumii.

Nu sunt însă nici fanatic, nici exclusivist, şi poziţia mea spirituală creştinească m-a făcut să consider totdeauna politica drept o activitate de mâna a doua – fapt care m-a despărţit de spiritul partizan şi m-a făcut să prefer valoarea unui suflet omenesc etichetei cu care se prezintă.

Aşa am înţeles totalitarismul, ca Maurras, în sensul de „Tout ce qui est national est notre“, iar nu ca veleitate a părţii de a se substitui totului. Consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii.

Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!

Sunt tradiţionalist, în sensul că mi-e drag şi mă simt la larg în felul de a fi al neamului meu pe care-l consider, într-un fel, un absolut şi faţă de care m-am socotit totdeauna mai puţin un pedagog în stare să-l înveţe decât un ucenic, în situaţia de a primi de la el regula ancestrală proprie de purtare; dacă nu fără greş, dar în orice caz, statisticeşte, cea mai fericită expresie a formulei de echilibru formată de veacuri de încercări reuşite în împreurările de viaţă proprii.

Socotesc, de aceea, pe ţăranul român, un tip de om tot atât de închegat ca aristocratul englez ori burghezul francez şi tot atât de vrednic de cinstire chiar – şi mai ales – atunci când nu ştie carte, şi am pentru el o admiraţie şi un respect pe care nu le am pentru burghezia românească, clasă ce mi se pare inexistentă ca „facies spiritual“ propriu, de când s-a rupt de pământ, şi care e cotropită din toate părţile şi, când te aştepţi mai puţin, de mahalaua în care stă principala ispită de ieşire din sine, de pierdere (metafizică), prin înstrăinare imitativă, a sufletului românesc, dar, în care zac, totuşi, tocmai de aceia, germenii cei mai dinamici de prefacere a societăţii româneşti.

Sunt imperialist în măsura în care cred că tot ce e viu manifestă veleitatea de a preface tot ce se întâlneşte în jur, în ceva la fel cu sine, de a arăta şi altora ce a primit de la Dumnezeu, şi cine renunţă la aceasta e sortit a muri. Dar nu sunt imperialist pentru asupriri, ci pentru biruinţă românească, triumfătoare pe dinlăuntru, care cucereşte fără a silui. Nu înseamnă oare, pe româneşte, „cuceritor“ tocmai: vrednic de admiraţie şi de iubire?

„Imperialismul“ meu are, deci, mai mult un caracter axiologic decât un caracter politic. El se aplică lumii valorilor altor neamuri, ci nu stăpânirii lor şi înseamnă pentru mine dreptul şi pretenţia de a judeca totdeauna pe străini cu criteriile noastre; iar nu a le împrumuta perspective pentru a ne măsura pe noi. 

Sunt, în sfârşit, credincios, în sensul că cred în Dumnezeu. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fac datoria, aş zice oarecum ritual, liturgic, aşa cum şi-o face şi ţăranul pe a lui, chiar independent de rezultate. Fiindcă cred că stăpânirea lumii e în mâna Lui Dumnezeu şi că, deci, El are de hotărât, în ultima instanţă, ce trebuie să se aleagă din roadele gândurilor şi muncii noastre.

De aceea toată truda mea e să-mi ţin sufletul deschis, spre a afla ce se aşteaptă de la purtarea mea (lucru foarte greu, crede-mă, de deosebit, între imboldurile inspiraţiilor proprii ori a celor drăceşti) ci nu să-mi fac voia mea. Şi tot de aceea, nu deznădăjduiesc chiar când văd că am trudit în zadar. Îmi zic ca a vrut El altfel, cu alte cuvinte că nu am fost „în real“ şi că el ştie mai bine ce trebuie.

„Iar cel care va răbda până la sfârşit“, vorba Apocalipsei, „va birui“ şi va fi mântuit.

Cum însă acest suspin după Dumnezeu e un lucru de orientare lăuntrică, cred că nu m-ai auzit niciodată impunând altora să lucreze după „inspiraţiunea“ mea. Am socotit totdeauna, dimpotrivă, că judecata şi raţiunea ne-au fost date de Dumnezeu pentru a le folosi şi de aceea, pe ele şi numai pe ele am încercat să mă întemeiez, spre a arăta altora de ce un lucru trebuie preferat faţă de altul.

Rugăciunea nu mi-a oprit deci perspicacitatea şi conştiinţa că toate sunt în mâinile Lui, nu m-a împiedicat să-mi fac socotelile şi nici să încerc să pătrund cât mai adânc în combinaţiile şi în intenţiile celor cu care am avut de-a face. 

Cu aceste idei şi convingeri am venit lângă Mareşal atunci când i-am ascultat chemarea. Şi tot pentru ele continui să mărturisesc şi acum.

[…]

Dacă în atitudinile mele politice din timpul guvernării m-ai aflat totdeauna mai moderat decât te aşteptai, lucrul nu s-a datorat, precum ştii, niciunei orientări politice de centru şi nici aderenţei mele la vreunul din vechile regimuri, ci numai convingerilor mele realiste după care un organism convalescent cum era ţara românească după 1940, supus efortului, prin el însuşi istovitor, al unui război lung, trebuie ferit de orice tensiune inutilă.

De aceea m-ai găsit alături de tine în politica de menajare a Băncii Naţionale; ci nu pentru vreun respect fetişist pentru viţelul de aur.

Dar tot de aceea n-am mers pe acest drum – la fel cu tine de altfel – decât până acolo unde am socotit că respectul tabieturilor acestui viţel ar putea fi de natură să compromită interesele neamului.

Şi tot de aceea m-ai aflat dispreţuind aşezarea mea comodă şi prematură – pe care, generos, mi-o oferiseşi – printre viţeii din templu. (Acum, că am scris acest cuvânt, socotesc că e prea aspru pentru unii oameni cumsecade dintre ei. Dar îl las, pentru că prea face bine pentru ceilalţi!).

Spre deosebire de tine am ţinut însă şi ţin încă la militari mai mult decât la bancheri, ale căror metode, dac-ar fi fost într-adevăr salutare pentru lume, ar fi adus desigur mai mult folos în anii în care au stăpânit-o împotriva celorlalţi. Ce-au făcut însă cu stăpânirea lor? Am ţinut la militari nu numai prin deprinderea proverbului care face din ban ochiul dracului şi din sabie, unealta dreptăţii (chiar dacă oarbă!); dar mai ales pentru că, pe deasupra clasei pe care o reprezintă, mi s-a părut că văd în ei ţara întreagă şi, în ea, funcţiunea specific naţională, chezaşul unirii, peste orice fel de deosebiri, a celor legaţi de soartă.

N-am, din aceşti aproape trei ani de guvernare, decât un singur regret pe care-l voi purta nemângâiat în suflet toată viaţa: acela de a nu mă fi bătut la Stalingrad, cu divizia 20-a, din care am făcut parte, împărtăşind soarta bună sau rea a celor la fel cu mine.

[…]”

(Mircea Vulcanescu, fragmente din corespondenta din timpul guvernarii antonesciene)

crop-37

Legaturi:

***

***

***

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul.

 

Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

***

***


Categorii

Crestinul in lume, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mircea Vulcanescu, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Crezul lui Mircea Vulcanescu: “NU SUNT FANATIC, NICI EXCLUSIVIST, si pozitia mea crestineasca m-a facut sa consider politica drept o activitate de mana a doua”. IDEALISMUL si JUSTITIARISMUL – “patronii tuturor ipocriziilor”

  1. “Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic.”

    Asadar, justitiarismul si idealismul sunt patroni nu numai ai tuturor ipocriziilor/ipocritilor, dar, mai mult, chiar si ai celor care se declara sinceri, dar fara de Dumnezeu…

    Da, asa este, zic si eu dupa mintea mea slaba, pentru ca dreptatea unor astfel de promotori nu este ca dreptatea lui Dumnezeu, este ca o carpa lepadata…

  2. Tatăl său era mare boss la Finanțe. Încă din 1921 este un membru remarcabil al ASCOR-ului de atunci (în epocă, fără O, doar ASCR). Este privilegiat să crească pe lângă Nae Ionescu și Dimitrie Gusti (are ce învăța de la ei). Devine celebru: scrie la Gândirea (alături de Nichifor Crainic) și participă la emisiunea Universitatea Radio. Orator de mare forță în libertate, dar și în carcera de la Aiud (arestat politic, fusese membru în Guvernul Antonescu). Lăsat dezbrăcat în ger, a suferit cumplit. A salvat viața unui coleg de celulă, primejduindu-și-o pe a lui. În octombrie 1952 suferă moarte martirică, în urma tratamentului inuman la care a fost supus. Lasă un testament cald: Să nu ne răzbunați!

    Nu se dezice de credința în Dumnezeu, deși este pus în situații-limită. Nu își reneagă Salvatorul, nu apostaziază, nu dezertează. Are curajul primilor creștini, martirizați de păgâni. Scrisul lui prinde valoare, fiind o expresie firească, naturală, spontană, a propriei trăiri religioase. Nu emite teorii, ci se mărturisește pe sine. Ioan Ianolide (vezi volumul Întoarcerea la Hristos) îl numește pe Mircea Vulcănescu omul cu caracter de diamant. Era prezent mereu în biserica din Aiud (înainte ca aceasta să fie transformată în WC de către persecutorii blasfemiatori). Sunt încă multe adevăruri pe care nu suntem pregătiți să le auzim, sunt încă călăi de iertat…

    Nicolae Grebenea (preot, autorul Amintiri-lor din întuneric) mărturisește că gardienii îl strigau pe Mircea Vulcănescu (umilindu-l ca pe Hristos), Criminalul (așa cum pe Arsenie Boca îl numeauVrăjitorul). Persecutorii antihiriști nu vroiau să vadă că acel criminal avea o bunătate îngerească. Era acuzat de crima de a nu renunța la credința în Dumnezeu. În achetele extrem de dure și de violente, refuză să-și toarne prietenii, nu negociază cu forțele răului, ci rămâne demn, până la capăt (asemeni lui Valeriu Gafencu, la Târgu Ocna). Doamne, din toată inima ne rugăm, iartă-l pe crudul persecutor Maromet (de la Jilava), că nu știe ce face! Mai avea puțin până la eliberare și era încă tânăr, dar s-a sacrificat, salvându-i pe alții de podeaua cea rece (s-a așezat el jos, iar ceilalți au fost protejați de căldura lui). O moarte de filosof adevărat.

    Sfântul Mircea Martirul și Filozoful (asemeni sfântului Iustin, ritor creștin) iubea Acatistul Maicii Domnului, subliniind faptul că Sfânta Fecioară Maria este baia care ne spală conștiința: Bucură-te, baie care speli mintea noastră întinată! Era convins că trebuie spălată mintea întinată (spălarea se face prin pocăință, rugăciune și Sfintele Taine). Mintea trebuie golită de gândurile, cuvintele și imaginile necurate, iar apoi umplută cu imaginea lui Dumnezeu.

    Gabriel Bălănescu (autorul cărții Din împărăția morții, Editura Gordian, 1994) este convins că Mircea Vulcănescu este una din cele mai strălucite inteligențe ale României interbelice și mărturisește asasinatele de la Aiud (dintre care, două au fost cele mai monstruoase: Mircea Vulcănescu și George Manu, om cu iubire infinită, numit rector al universității martirilor aiudeni, limba de foc a Sfântului Duh pogorâtă la Aiud).

    Martirul Mircea nu este agentul 000, ci Sfântul Deținut K9320, după mărturia Ioanei Diaconescu. Chiar persecutorii recunosc în dosar că deținutul K9320, deși era membru al Guvernului, nu făcea politică. Arestat fără mandat, este condamnat la opt ani de detenție. Știindu-se că are miocardită și pleurezie dublă TBC, este, de fapt, o condamnare la moarte. Doamne, iartă-i pe călăi!

    Ioan Halmaghi mărturisea încă din 1977, în exil, la Pittsburg, S.U.A., martiriul profesorului său de etică, Mircea Vulcănescu. Lecțiile lui erau pline de dinamism și originalitate. Orice problemă era încadrată într-o perspectivă largă. Îi învăța pe toți, de fapt, să gândească. Cine crede, are viață veșnică, zice Domnul Iisus. Îi învăța pe toți să creadă. Acum, are viața veșnică. El și toți discipolii lui. Definițiile lui erau clare și cruciale, înflăcărate și argumentate (capta atenția și schimba mentalități). Cita din Freud, dar nu îl uita niciodată nici pe Creangă. Avea darul de a surprinde esențialul.

    Îl preocupau teme arzătoare: conceptul de spiritualitate și poziția unui creștin în lumea modernă. Este un geniu al creștinismului, dar mai ales un practicant. A pus în practică morala creștină nu doar de la catedră, ci și în închisoare. Prin suferința colectivă, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creștine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinței în Dumnezeu și la rugăciunile fierbinți ale mântuirii (nu vedea alt mod de salvare).

    Orice jertfă pentru Hristos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecințe incalculabile pentru viitor (consemnează Ioan Halmaghi, ucenicul). La Jilava sau la Aiud, aceeași imagine: mulții copii care s-au unit cu Crucea. Un adevărat izvor (și rezervor) de minuni. Am suferit multe invazii și distrugeri, dar Dumnezeu apără istoria neamurilor care Îl mărturisesc. Biografii de martiri, sfinți mijlocitori pentru noi, exemple de credință, curaj, cinste.

    Un ultim sfat: Să nu ne înșelăm, vin vremuri de încercare, în care se vor număra oile de capre…

  3. (…) pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.

    Excelenta observatia aceasta a lui Mircea Vulcanescu! Cat de adevarat este si cat de actual!

    Socotesc, de aceea, pe ţăranul român, un tip de om tot atât de închegat ca aristocratul englez ori burghezul francez şi tot atât de vrednic de cinstire chiar – şi mai ales – atunci când nu ştie carte, şi am pentru el o admiraţie şi un respect pe care nu le am pentru burghezia românească
    […]
    Sunt tradiţionalist, în sensul că mi-e drag şi mă simt la larg în felul de a fi al neamului meu pe care-l consider, într-un fel, un absolut şi faţă de care m-am socotit totdeauna mai puţin un pedagog în stare să-l înveţe decât un ucenic

    Ce caracter! Ce om! Ce roman adevarat! Mai ales cand te gandesti ca toate aceste afirmatii ale sale, ce denota un caracter deosebit si un suflet sensibil, au fost in perfect acord cu faptele sale, culminand cu jertfa sa in anii detentiei suferita in inchisorile comuniste. Acest mare roman (ca si altii), nu merita inchisoarea si anii grei in care a patimit. Ma gandesc cat de mult trebuie sa il mahneasca vazand ceea ce se intampla astazi cu tara pe care a iubit-o atat de mult…
    Ce este neindoielnic, este faptul ca am castigat un important mijlocitor la Dumnezeu pentru neamul nostru romanesc, alaturi de ceilalti sfinti si martiri romani, care au iubit aceasta tara.

    P.S. Inedite fotografiile, nu le-am mai vazut pana acum.
    Multam pt articol. Ar trebui citit de toti care aspira la conducerea politica a acestei tari. Sa invete ce inseamna a fi un roman adevarat.

  4. @pr. Marius:

    Marturia parintelui Grebenea, mentionat in textul dvs, e si aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/10/28/mircea-vulcanescu-patimiri-din-inchisoare-din-marturii-mai-putin-cunoscute/

    Intr-adevar, iubea Acatistul in mod special, traducandu-l si in franceza pentru a-l face cunoscut si altor neamuri. Despre acest Acatist, cateva randuri aici: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/05/27/fericitul-martir-mircea-vulcanescu-inedit-%E2%80%9Ddevenim-enciclopedii-ambulante-iar-intelepciunea-nu-incape-in-enciclopedie-%E2%80%9D/

    PS: un singur amendament – tatal sau nu era “mare boss”. 🙂 A fost un functionar cu cariera in domeniul finantelor, insa nicidecum printre cei aflati la categoria “grea” si chiar a fost depasit de fiul sau, ce a ajuns ulterior Director al Datoriei Publice, al Vamilor si Subsecretar de Stat la Finante.

  5. @admin

    Asa e.
    Asa sa fie.

  6. Pingback: CAPITALISMUL SI MAREA TRANSFORMARE – recenzia lui Alexandru Racu la filmul documentar ARTE [video]. In plus: DE CE ORTODOXIA E INCOMPATIBILA CU PREMISELE CAPITALISMULUI? - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate