Crezul lui Mircea Vulcanescu: “NU SUNT FANATIC, NICI EXCLUSIVIST, si pozitia mea crestineasca m-a facut sa consider politica drept o activitate de mana a doua”. IDEALISMUL si JUSTITIARISMUL – “patronii tuturor ipocriziilor”

Vedeti si:

***

“[…]  Nu sunt un om de partid. Am fost, personal, şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat foarte la dreapta politică şi relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat şi am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligaţie – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.

De aceea, socotesc burghezia care-şi face din „respectul pentru persoane şi pentru proprietate“ un cult – nu ca pe un lucru bun în sine, ci ca pe un bun condiţionat de rodul ei – putând deveni uneori, când le preface fetişizat, în prejudecăţi opresive, o adevărată primejdie spirituală (ce e „filistinismul“ altceva decât burghezia în această ipostază a ei sinistră?).

Format într-o vreme care credea în libertăţi, dar care le-a călcat singură-n picioare, proclamând în primul ceas greu legea marţială (eram de 13 ani când înfiinţarea „stării de asediu“, m-a trezit din vis, lăsându-mă pentru întâia oară perplex în faţa minciunii pioase a doctrinei celor care mă crescuseră!) – am ajuns să privesc realist (cu Hobbes) temeiurile adevărate ale convieţuirii umane şi autoritar (cu Bonald, Maurras şi Joseph de Maistre) fundamentele aşezării de stat. Şi tot aşa, am ajuns să judec, cu un surâs, alături de Nietzsche, pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.

Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic.

Am devenit, cu alte cuvinte, realist şi mi-am rezervat aşteptarea „cerului şi pământului nou“ de la prefacerea lăuntrică întru cele de dincolo, mulţumindu-mă să mă trudesc să faci aici „putinţel bine“ fără certitudinea de a izbuti.

Unii din prietenii tăi, pe care-i văd astăzi manifestând credinţe filo-democratice (nu vorbesc de Mircea Durma care a fost totdeauna democrat) îmi amintesc desigur, încă, încercările noastre de acum cinci şase ani de a întemeia împreună – Rene Râmniceanu, Dan Botta, Valentin Georgescu, Victor Papacostea, Ştefan Băbeanu şi alţii – o grupare orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor. Crede-mă că plănuind-o nici nu m-am jucat şi nici n-am cedat unor sugestii oportuniste, aşa cum s-o fi uitat odată cu întoarcerea roţii lumii.

Nu sunt însă nici fanatic, nici exclusivist, şi poziţia mea spirituală creştinească m-a făcut să consider totdeauna politica drept o activitate de mâna a doua – fapt care m-a despărţit de spiritul partizan şi m-a făcut să prefer valoarea unui suflet omenesc etichetei cu care se prezintă.

Aşa am înţeles totalitarismul, ca Maurras, în sensul de „Tout ce qui est national est notre“, iar nu ca veleitate a părţii de a se substitui totului. Consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii.

Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!

Sunt tradiţionalist, în sensul că mi-e drag şi mă simt la larg în felul de a fi al neamului meu pe care-l consider, într-un fel, un absolut şi faţă de care m-am socotit totdeauna mai puţin un pedagog în stare să-l înveţe decât un ucenic, în situaţia de a primi de la el regula ancestrală proprie de purtare; dacă nu fără greş, dar în orice caz, statisticeşte, cea mai fericită expresie a formulei de echilibru formată de veacuri de încercări reuşite în împreurările de viaţă proprii.

Socotesc, de aceea, pe ţăranul român, un tip de om tot atât de închegat ca aristocratul englez ori burghezul francez şi tot atât de vrednic de cinstire chiar – şi mai ales – atunci când nu ştie carte, şi am pentru el o admiraţie şi un respect pe care nu le am pentru burghezia românească, clasă ce mi se pare inexistentă ca „facies spiritual“ propriu, de când s-a rupt de pământ, şi care e cotropită din toate părţile şi, când te aştepţi mai puţin, de mahalaua în care stă principala ispită de ieşire din sine, de pierdere (metafizică), prin înstrăinare imitativă, a sufletului românesc, dar, în care zac, totuşi, tocmai de aceia, germenii cei mai dinamici de prefacere a societăţii româneşti.

Sunt imperialist în măsura în care cred că tot ce e viu manifestă veleitatea de a preface tot ce se întâlneşte în jur, în ceva la fel cu sine, de a arăta şi altora ce a primit de la Dumnezeu, şi cine renunţă la aceasta e sortit a muri. Dar nu sunt imperialist pentru asupriri, ci pentru biruinţă românească, triumfătoare pe dinlăuntru, care cucereşte fără a silui. Nu înseamnă oare, pe româneşte, „cuceritor“ tocmai: vrednic de admiraţie şi de iubire?

„Imperialismul“ meu are, deci, mai mult un caracter axiologic decât un caracter politic. El se aplică lumii valorilor altor neamuri, ci nu stăpânirii lor şi înseamnă pentru mine dreptul şi pretenţia de a judeca totdeauna pe străini cu criteriile noastre; iar nu a le împrumuta perspective pentru a ne măsura pe noi. 

Sunt, în sfârşit, credincios, în sensul că cred în Dumnezeu. Ceea ce nu mă împiedică să-mi fac datoria, aş zice oarecum ritual, liturgic, aşa cum şi-o face şi ţăranul pe a lui, chiar independent de rezultate. Fiindcă cred că stăpânirea lumii e în mâna Lui Dumnezeu şi că, deci, El are de hotărât, în ultima instanţă, ce trebuie să se aleagă din roadele gândurilor şi muncii noastre.

De aceea toată truda mea e să-mi ţin sufletul deschis, spre a afla ce se aşteaptă de la purtarea mea (lucru foarte greu, crede-mă, de deosebit, între imboldurile inspiraţiilor proprii ori a celor drăceşti) ci nu să-mi fac voia mea. Şi tot de aceea, nu deznădăjduiesc chiar când văd că am trudit în zadar. Îmi zic ca a vrut El altfel, cu alte cuvinte că nu am fost „în real“ şi că el ştie mai bine ce trebuie.

„Iar cel care va răbda până la sfârşit“, vorba Apocalipsei, „va birui“ şi va fi mântuit.

Cum însă acest suspin după Dumnezeu e un lucru de orientare lăuntrică, cred că nu m-ai auzit niciodată impunând altora să lucreze după „inspiraţiunea“ mea. Am socotit totdeauna, dimpotrivă, că judecata şi raţiunea ne-au fost date de Dumnezeu pentru a le folosi şi de aceea, pe ele şi numai pe ele am încercat să mă întemeiez, spre a arăta altora de ce un lucru trebuie preferat faţă de altul.

Rugăciunea nu mi-a oprit deci perspicacitatea şi conştiinţa că toate sunt în mâinile Lui, nu m-a împiedicat să-mi fac socotelile şi nici să încerc să pătrund cât mai adânc în combinaţiile şi în intenţiile celor cu care am avut de-a face. 

Cu aceste idei şi convingeri am venit lângă Mareşal atunci când i-am ascultat chemarea. Şi tot pentru ele continui să mărturisesc şi acum.

[…]

Dacă în atitudinile mele politice din timpul guvernării m-ai aflat totdeauna mai moderat decât te aşteptai, lucrul nu s-a datorat, precum ştii, niciunei orientări politice de centru şi nici aderenţei mele la vreunul din vechile regimuri, ci numai convingerilor mele realiste după care un organism convalescent cum era ţara românească după 1940, supus efortului, prin el însuşi istovitor, al unui război lung, trebuie ferit de orice tensiune inutilă.

De aceea m-ai găsit alături de tine în politica de menajare a Băncii Naţionale; ci nu pentru vreun respect fetişist pentru viţelul de aur.

Dar tot de aceea n-am mers pe acest drum – la fel cu tine de altfel – decât până acolo unde am socotit că respectul tabieturilor acestui viţel ar putea fi de natură să compromită interesele neamului.

Şi tot de aceea m-ai aflat dispreţuind aşezarea mea comodă şi prematură – pe care, generos, mi-o oferiseşi – printre viţeii din templu. (Acum, că am scris acest cuvânt, socotesc că e prea aspru pentru unii oameni cumsecade dintre ei. Dar îl las, pentru că prea face bine pentru ceilalţi!).

Spre deosebire de tine am ţinut însă şi ţin încă la militari mai mult decât la bancheri, ale căror metode, dac-ar fi fost într-adevăr salutare pentru lume, ar fi adus desigur mai mult folos în anii în care au stăpânit-o împotriva celorlalţi. Ce-au făcut însă cu stăpânirea lor? Am ţinut la militari nu numai prin deprinderea proverbului care face din ban ochiul dracului şi din sabie, unealta dreptăţii (chiar dacă oarbă!); dar mai ales pentru că, pe deasupra clasei pe care o reprezintă, mi s-a părut că văd în ei ţara întreagă şi, în ea, funcţiunea specific naţională, chezaşul unirii, peste orice fel de deosebiri, a celor legaţi de soartă.

N-am, din aceşti aproape trei ani de guvernare, decât un singur regret pe care-l voi purta nemângâiat în suflet toată viaţa: acela de a nu mă fi bătut la Stalingrad, cu divizia 20-a, din care am făcut parte, împărtăşind soarta bună sau rea a celor la fel cu mine.

[…]”

(Mircea Vulcanescu, fragmente din corespondenta din timpul guvernarii antonesciene)

Legaturi: