Ne vorbeste parintele Arsenie Papacioc (5) despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE. Cum sa ne pregatim si cand sa ne impartasim? DES SAU RAR?

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

– Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?

– Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

– Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…

– Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.

„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

– După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?

– Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.

– Când se poate lua Sfânta Euharistie (n.r. – Împărtăşania sau Cuminecătura)?

– Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.

– Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?

– Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

– Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?

– Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

– Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?

– Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…)””.

integral la: taifasuri.ro

***

– Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

– Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri – sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

(…)

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

(…)

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.

Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

(…)

– Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

– Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu –, sa nu te impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…

Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

– In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

– Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

– Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

– Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

– In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

– Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?

Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

– Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

– Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

– De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

– Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

– Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

– Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

– Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

– cititi integral la: pr. Iulian Nistea (autorul interviului, 1998)

***