“Oferta” duhovniceasca esentiala pentru a trai un POST MARE cu real folos: INFRANAREA ca LUCRARE LAUNTRICA DE LINISTIRE, DE PAZA A SIMTURILOR si ca exercitiu de REZISTENTA si RETRAGERE fata de TENTATIILE SOCIETATII DE CONSUM. Diaconul Sorin Mihalache: “Defectiunea vietii noastre este ca avem tendinta sa ne adaptam perfect lumii in care traim, unei patologii. Pentru a ne zidi interior trebuie sa ne decupam intr-un fel din ea” (VIDEO, TEXT)

Diac. Lect. Adrian Sorin Mihalache – „Exercițiul înfrânării și tiparele societății de consum. Despre multiplele fațete ale postului – roadele spirituale și medicale” – Partea I, 26 noiembrie 2017 (Biserica Sfântul Sava cel Sfințit Iași)

NE FACEM IN FIECARE ZI PE NOI INSINE

“Intram direct in subiect pentru ca timpul este inaintat si ne-am dori foarte mult ca si dv. sa participati in partea a doua cu intrebari sau cu reflectiile personale si cu descoperirile pe care le facem practicand ceea ce Hristos Domnul si Biserica in traditia ei ne invita sa facem.

Asa cum bine s-a spus la inceput de catre parintele paroh Constantin Axinte, traim intr-o perioada in care poate ca e tot mai greu sa ne infranam sau sa postim si tocmai de aceea, mai ales in perioada postului, a Postului Mare, dar si a oricarei zile de post din timpul anului, ar trebui sa ne intrebam de ce ne este greu sa postim, de ce ne este greu sa ne infranam si ce beneficii am avea de pe urma acestor experiente. Ei bine, astazi, sau in ultimele decenii, foarte multe din rezultatele care privesc cercetarile omului cu alte instrumente decat cu experienta si trairea in comuniune in biserica, au scos la iveala felul in care noi suntem afectati de patimi si de ce anume este important sa ne supraveghem cu grija si sa incercam sa ne despatimim pe cat posibil si despre lucrul acesta va voi spune la inceput, ca sa incercam, incet, incet, sa intram in tema noastra.

De ce ar fi important sa avem grija de modul in care traim in fiecare zi? De ce un om credincios sau necredincios ar trebui sa aiba grija in legatura cu felul in care traieste, obisnuintele pe care le are, modul in care gandeste sau experientele concrete din situatiile obisnuite de viata?

Ei bine, si Sfintii Parinti si literatura Filocaliei si pustnicii, dar si datele medicale recente ne arata ca majoritatea activitatilor pe care noi le desfasuram de-a lungul unei zile se imprima in noi. Noi ne facem in fiecare zi pe noi insine, intrebuintandu-ne puterile intr-un anumit fel. Felul in care gandim, felul in care actionam, modul in care simtim realitatile, emotiile pe care le traim, reactiile pe care le exprimam atuncea cand suntem in diverse situatii, ne fac pe noi sa fim asa si daca deja suntem asa, ne ajuta sa fim si mai consolidat in felul acesta.

Pasiunile pe care le am iarasi ma schimba. Atunci cand iubesc ceva de regula nu mai pot iubi si contrariul a ceea ce iubesc. Mantuitorul a spus lucrul acesta cand a spus ca nu poate cineva sa slujeasca la doi domni, lui Dumnezeu si lui Mamona. Cand iubim ceva, cand suntem pasionati de ceva, suntem foarte departe de opusul acelui lucru, de ceea ce ar sta diametral opus acelui lucru, nu putem sa iubim doua realitati care se exclud, sau daca se intampla situatia aceasta, nu dureaza prea mult. Viata pe care o ducem ne schimba, obisnuintele pe care le avem ne schimba, pasiunile pe care le avem ne schimba, modul in care ne-am obisnuit sa gandim se intipareste tot mai mult in noi si ne va fi din ce in ce mai greu sa scoate in afara, sa lepadam, sa abandonam aceste obisnuinte. Incet-incet vom fi intr-un fel, poate nehotarat de noi insine in mod constient – si de aceea e bine sa ne obisnuim sa ne supraveghem pe noi.

ATENTIA LA NOI INSINE

Aceasta atentie la noi insine, vom vedea in seara aceasta, este foarte importanta atunci cand incepem lucrarea infranarii care, la randul ei, sta cumva la inceputul tuturor faptuirilor bune din spiritualitatea crestina, potrivit unor Sfinti Parinti. Aceasta supraveghere de sine nu este o tema originala in crestinism doar. Toata antichitatea greaca care a vrut sa tinteasca sau sa atinga un mod de viata imbunatatit a glasuit prin diversi autori ca nu putem sa ne imbunatatim viata, daca nu incepem sa ne supraveghem pe noi insine cat de cat. Adica sa fim atenti la cum actionam, la cum gandim, la ce facem. Daca nu putem fi atenti chiar atunci cand actionam, macar seara sa ne uitam retrospectiv asupra vietii noastre ca sa ne intrebam cum a fost sau cum am actionat. Si numai sub aceasta observatie pot fi facute imbunatatiri in persoana noatra, in emotiile noastre, in felul in care gandim. Si grecii vechi au observat chestiunea aceasta. E adevarat ca in crestinism, in traditia rasariteana, toata aceasta supraveghere de sine se face nu pentru a vindeca persoana – pentru ca vindecarea noastra si a puterilor noastre sufletesti o face Insusi Hristos prin intensificarea unei legaturi intre noi si El, prin Sfintele Taine, prin spovedanie. Dar e foarte important sa ne supraveghem in continuare pentru ca atunci cand ne infatisam inaintea duhovnicului pentru a ne spovedi trebuie sa-i spunem in ce constau punctele noastre nevralgice. Daca noi nu ne-am supravegheat de-al lungul timpului, posibilitatile noastre de a ne evalua si de a identifica concret punctele nevralgice sau piedicile noastre vor fi mai reduse. Numai cel ce se cerceteaza pe sine descopera in sine lucruri ascunse care i-ar dauna foarte mult daca ar ramane acolo. Si, in lumina aceasta, multi dintre parinti, mai ales parintii sirieci, parintii sinaitici, parintii pustiei, au vorbit foarte mult despre trezvie si despre supravegherea de sine si o sa incercam in seara aceasta sa aducem pe cativa dintre ei in discutie. Deci are rost sa ne preocupam de noi insine pentru ca supravegherea aceasta scoate la iveala niste obisnuinte care daca nu sunt inlaturate din timp, ele ne formeaza sau ne deformeaza modul in care vom gandi si vom actiona o perioada foarte lunga de timp. Iar aici, pentru cei care cumva sunt in dubii ca asa este, sunt foarte multe rezultate recente din lumea stiintifica, care avertizeaza asupra modului acestuia defectuos al omului de a functiona cand el este sub imperiul unei pasiuni rele sau a unei atentii excesive pentru un lucru marunt.

Cei din stiintele creierului, care investigheaza viata omeneasca si se ocupa cat pot ei din perspectiva stiintifica de viata launtrica, ne spun ca atentia noastra modifica perceptia noastra. Adica modul in care sunt atent asupra unor lucruri din jurul meu imi modifica perceptia asupra acelei realitati pe care eu am infatisat-o. Noi nu ne uitam la o realitate din jurul nostru cu egala atentie, cu egala pretiozitate, dand valoare egala tuturor lucrurilor pe care le privim. Atunci cand privim o realitate noi tindem sa pastram in vederile noastre mai mult lucrurile pe care le iubim si sa trecem mai repede cu vederea peste ceea ce nu iubim foarte mult sau peste ceea ce nu ne intereseaza foarte mult, si de aici o anumita perceptie deformata asupra realitatii. Si daca perceptia este deformata, ne spun tot cercetarile acestea, judecatile noastre si emotiile nostre de pe urma acestei perceptii sunt la fel afectate. Ceea ce iubim ne ocupa mai mult din suflet si din simturi si ceea ce nu iubim trece mai repede neobservat din campul atentiei noastre. Asta ne afecteaza foarte mult viata, daca ne gandim, spre exemplu, la o viata de familie in care parintii ar trebui sa aiba foarte multa atentie fata de copii si parintii sunt foarte interesati de un anumit program de televiziune, atentia lor va fi foarte mult cheltuita pentru emisiunea de televiziune care ruleaza acum si nu mai este distribuita copiilor – care sunt fiinte unice, sunt daruri extraordinare pe care Dumnezeu ni le-a dat. La momentul nasterii copilului, probabil ca parintii au fost foarte bucurosi ca au un copil, dar ulterior foarte multe lucruri, evenimente, obiecte, s-au interpus intre parinti si copii si atentia parintilor este foarte mult retinuta de lucrurile acestea. Unele ii preocupa, altele sunt iubite de parinti – unele sunt obligatorii, altele sunt tentante. Si, incet-incet, daca intre noi si persoana iubita sau intre noi si semenii nostri care au nevoie de ajutor sunt foarte multe lucruri care ne preocupa sau suntem constransi sa ne preocupe sau le iubim sau ne tenteaza, toate acestea ne imprastie, ne fragmenteaza atentia si nu mai avem capacitatea sa ne oprim cu atentia si cu puterile noastre sufletesti asupra persoanelor din jurul nostru. Si aici este doar un exemplu, o scurta paranteza care ne arata de ce e important sa ne supraveghem pe noi, sa vedem: cum folosim puterile sufletesti, caror lucruri dau eu atentie, ce face mintea mea, la ce se gandeste cel mai mult cand se gandeste liber la ceva? Catre ce se duc gandurile mele intr-un mod natural sau firesc? Pentru ca daca ele se duc spre ceva pacatos inseamna ca am o vulnerabilitate in zona aceea, am o pofta acolo pe care n-am pus-o in chingi. Daca privirea mea, dintr-o mare de chipuri si de lucruri aluneca spre ceva in mod frecvent, asta imi dezvaluie o anumita pofta care imi arata catre ce sunt eu tentat sa merg daca las natura mea sa se manifeste necenzurat, necontrolat. Si parintii au observat lucrul acesta, sunt foarte multi parinti care in Filocalie vorbesc despre aceasta supraveghere a gandurilor sau supraveghere a lucrarii simturilor si de o paza a acestora: paza simturilor si supravegherea gandurilor.

ZIDIREA INTERIOARA versus “ADAPTAREA” LA LUMEA BOLNAVA DE ASTAZI

Si un alt motiv pentru care ar merita sa poposim la subiectul acesta, asa cum bine spunea parintele paroh la inceput, este insasi lumea in care traim, pentru ca, vedeti, parintii acestia care au vorbit despre supravegherea gandurilor si despre paza simturilor au trait in pustie, in locuri in care simturile erau foarte putin incercate, foarte putin stimulate, atrase, inselate. Pentru ca pustia e un loc fara stimuli, e foarte putin zgomot, e foarte putina imagine care sa ne imbie, sa ne atraga spre ceva, e foarte putina lume, sunt foarte putine chipuri care ar putea fi judecate facand ceva sau altceva. Ei, din pustia aceasta, au putut sa vada, marea sufletului lor fiind linistita, cat de tulburati putem fi la o imagine sau la un sunet. Noi fiind in mijlocul lumii si al valurilor ei foarte mari, ne-am adaptat acestui zgomot si acestor imagini multiple care ne vin prin televizor sau prin reclamele publicitare si avem impresia ca aceasta este o viata obisnuita. Pentru cineva care vine din pustie si se aseaza in oras si sta 2-3 zile, are senzatia unui cataclism: cate imagini indecente, cate mesaje care agreseaza, cate emisiuni de televiziune inutile, in care oamenii vorbesc urat despre altii si fac audienta la ore tarzii, cate discutii si palavrageala inutila, cat zgomot, cate judecati, etc. Cate reclame publicitare in care suntem invitati sa consumam si in care pofta este continutul principal. Ar avea senzatia unui teatru de razboi, daca ar veni in lumea aceasta un pustnic din Sinai, cu practicile acestea despre care ne vorbeste Filocalia.

Defectiunea vietii noastre este ca suntem perfect adaptati lumii in care traim. Noi avem tendinta sa ne adaptam unei patologii, pentru ca aceasta este o patologie din perspectiva spirituala. Consumul si conexiunea noastra cu marketingul si cu emisiunile de televiziune si cu stirile politice, daca este sa ne ocupe toata existenta, este o patologie. Si aceasta pentru ca potrivit cercetarilor si experientei patristice si a sfintilor parinti pustnici si a filosofilor greci, genul acesta de stare de legatura si de atentie cu cele dinafara, nu ma zideste interior. Interioritatea mea nu va progresa niciodata daca voi ramane mereu conectat la lumea din jur, consumand fara oprire si fara discernamant tot ceea ce mi se da, docil, ascultator, perfect adaptat acestei lumi. Interioritatea mea nu se zideste. Castigarea mea intru virtuti nu se realizeaza. Imbunatatirea vietii mele nu se va realiza. Cu alte cuvinte nu voi deveni nici un sot mai bun nici un crestin mai bun, nici un copil mai bun, nici un student mai bun, nici o mama mai buna, informandu-ma si consumand tot ceea ce mi se ofera in mod tentant de catre reclamele publicitare.

Sfintii Parinti, traind deci in pustie, au sesizat aceste lucruri, fiind departe de zgomot. Si scriitura lor ne ajuta foarte mult pe noi sa ne dam seama in ce situatie suntem. Si asta nu pentru a deveni pustnici, ci pentru a incerca sa introducem o rigoare in tot ceea ce facem si o anumita preocupare launtrica, care are nevoie de un program special. Adica pentru a ne zidi interior noi trebuie sa ne decupam intr-un fel din lumea aceasta. Sa avem momente in care nu vorbim, momente in care nu citim nimic altceva decat cele ziditoare, momente sau zile sau saptamani in care nu deschidem televizorul, in care nu ascultam radio si stam noi cu noi insine, rugandu-ne sau suspinand pentru relele facute sau multumindu-I lui Dumnezeu pentru binele facut de altii pentru noi din partea Lui. Si in aceste momente de linistire noi avem posibilitatea sa experimentam ceva, o farama din experienta linistirii pe care pustnicii o au, ca sa ne dam seama de zgomotul, de inutilitatea, de balastul, de risipa si de gunoiul lumii si al societatii de consum. Gunoi din perspectiva zidirii interioare, pentru ca multe lucruri din lumea aceasta sunt prezentate ca fiind foarte valoroase si asa si sunt, dar daca ne impartasim de ele si ne livram lor cu totala deschidere, nu vom mai avea posibilitatea sa zidim launtric ceva.

Si aici nu este o perspectiva care este exclusiv religioasa, si e foarte important aceasta. Poate ne vor urmari unele persoane care vor spune ca viziunea aceasta critica este specifica crestinismului ortodox si ca noi, ca oameni crestini, ne raportam foarte critic la societatea de consum. Dar nu e asa. Orice scriitura veche de filosofie si orice profesor de filosofie care este specializat sau familiarizat cu filosofia antica, va vedea ca si in experienta acelor oameni, tensiunea dintre viata interioara si viata cetatii era valabila si atunci, chiar daca atunci societatea de consum nu era atat de pregnanta si nu erau atat de multe tehnici de a cuceri simturile si mintea celorlalti cum astazi este valabil.

Si atunci infranarea este de doua ori necesara. Mai intai, infranarea este necesara pentru ca ce fac, ce simt, ce gandesc, cum actionez, se repercuteaza asupra insasi fiintei mele si eu devin intr-un fel, actionand intr-un fel; devin intr-un fel asemanator cu modul in care gandesc si devin intr-un fel ceea ce traiesc si emotiile pe care le exprim in fiecare zi, ele toate ma influenteaza si atunci trebuie sa fiu atent la unele dintre ele, sa le scot din joc pe cele negative ca ele sa nu se imprime in felul meu de a fi.

Dar exista si un alt motiv: trebuie sa lucram infranarea pentru ca infranarea este absolut necesara astazi cuiva care vrea sa se zideasca interior si sa cultive virtutile, pentru ca lumea in care traim vrea sa fim desfranati, in sensul de a consuma fara frau, de a cumpara fara masura, de a lepada lucrurile care sunt deja bune daca sunt expirate, pentru a ne innoi viata cu altele, de a sta pana noaptea tarziu la televizor, de a urmari tot ce mi se pare atractiv din perspectiva divertismentului. Pentru ca desfranarea, in traditia patristica, este a trai fara frana, de fapt, a virtui fara frana, fara cumpatare, fara limita, fara masura. Si vom vedea imediat cateva texte care vorbesc mult despre lucrul acesta.

INCEPUTUL RODIRII ESTE INFRANAREA (RETRAGEREA INAUNTRU)

Intr-un mic paragraf din Isihie Sinaitul, din Filocalia 4, acest parinte care a trait in Sinai si s-a nevoit cu o viata foarte aspra, ni se spune despre vorba unui intelept in cele duhovnicesti, care arata cat e de importanta infranarea sau lucrarea infranarii, in tabloul general al vietii unui crestin. El zice asa: “inceputul rodirii este floarea si inceputul faptuirii este infranarea”. Infranarea este inceputul faptuirii, nu rugaciunea. Noi, crestinii, in general, avem o gandire simplista, uneori, si spunem: toate trebuie facute cu rugaciune si daca ne rugam Dumnezeu ne ajuta si ne rugam peste tot si va fi bine. Rugaciunea este cea mai inalta dintre lucrarile omenesti si e bine sa nu lipseasca niciodata, dar exista rugaciuni si rugaciuni. Exista rugaciuni mai reusite si rugaciuni mai putin reusite. Infranarea este pusa aici la inceputul tuturor lucrurilor, a fapturirii propriu-zise, pentru ca o anumita infranare da putere rugaciunii. Daca persoana care se roaga stinge televizorul, inchide radioul, se retrage intr-un loc linistit, n-a mancat acum 5 minute si n-a stat de vorba flecarind vreo doua ore cu un vecin, daca face aceste exercitii de infranare inainte de rugaciune, rugaciunea e mai folositoare. Sunt foarte multe cercetari care vorbesc despre cum anume capacitatile noastre cognitive si emotionale se resimt de pe urma acestor experiente. Anterior am spus asta: tot ce facem, tot ce simtim, tot ce gandim se imprima asupra noastra. Acuma daca am face un exercitiu de infranare autentica si o zi nu am deschide televizorul, nu am deschide calculatorul, n-am deschide telefonul, n-am vorbi la telefon decat prin sms, sau daca atunci cand vorbim, sa vorbim cu foarte putine cuvinte, si ne-am izola de acest “balon informational” care ne tine mereu in priza dorintei de a intelege ce s-a mai intamplat prin alte tari, daca ne-am retrage din toate acestea vom vedea, ceea ce parintii filocalici constata, ca se aduna si mintea noastra si atunci cand ne rugam, toata mintea face un singur lucru: se roaga. Nu se imparte mintea, o parte rugandu-se si o parte gandindu-se la ce mi-a spus vecinul acum jumatate de ora. O parte rugandu-se si o parte gandindu-se la scena pe care a vazut-o la televizor, o scena de rusine, una amuzanta, una de scandal. Mintea nu se mai imparte si cand mintea toata e intr-un loc si se roaga, folosul e mult mai mare.

Incet-incet, cine se retrage in sine se obisnuieste sa se odihneasca in sine, adica nu ii lipseste nimic daca n-are curent, n-are telefon, n-are carti, n-are un insotitor cu care poate sa stea de vorba. Poate sa stea jumatate de ora sau un ceas chiar gandindu-se la el, la relele lui sau rugandu-se pentru altii si are un mod de a vietui diferit de modul obisnuit de existenta intr-o societate de consum si intr-o societate a informatiei. Ce se intampla cu un om obisnuit cand nu mai merge televizorul? Aprinde radioul. Daca nici radioul nu merge deschide telefonul sa se uite sa vada ce s-a mai intamplat. Daca nimic nu s-a intamplat, totusi isi consulta telefonul sa vada cine a mai scris mesaje. Aceasta nevoie de informatie care tine de o legatura cu cele din afara ne tine prizonieri in afara si nu ne mai da posibilitatea sa stam inauntru; si stand in afara azi, maine, poimaine, asa cum am spus anterior ca tot ce facem ne schimba, ajungem sa nu mai putem sta inauntru deloc. Si cand suntem singuri, simtim nevoia sa vorbim cu cineva. Si daca nu avem posibilitatea sa vorbim cu cineva, pornim un radio, ca sa ne insoteasca singuratatea, ca mintea noastra sa se ocupe de acel continut, sa nu mai stea cu noi insine, ca nu stie sa stea cu noi insine. De-asta infranarea sta cumva la inceputul faptuirii.

Pe de alta parte, infranarea sta la inceputul faptuirii, potrivit acestui intelept pe care il citeaza Isihie Sinaitul si pentru faptul ca infranarea imi da masura faptuirii. Cum as putea faptui ceva bun daca sunt patimas? Pentru ca daca iubesc ceva patimas, patima imi afecteaza perceptia, imi deformeaza realitatea in care sunt si asta nu imi va da voie sa faptuiesc cum trebuie. Si atunci, mai intai trebuie sa fiu infranat si dupa aceea sa faptuiesc. Milostenia, de exemplu, sau vorbirea cu cineva si ajutorarea cuiva prin cuvant se face mai bine dupa ce m-am infranat, pentru ca infranat fiind si in tacere fiind cateva ceasuri, cand vin sa vorbesc cu celalalt am mai mare proprietate asupra cuvintelor, sunt mai adunat in sine, mai lucid, mai vigilent. Pot sa fiu mai profund si mai direct si mai atent cu ceea ce spun, pentru ca tocmai asta am facut in perioada in care m-am infranat. De-asta pentru acest intelept citat de Isihie Sinaitul, infranarea sta la inceputul lucrarii, asa cum inflorirea sta la inceputul rodirii.

LINISTIREA NASTE INFRANAREA.

SUPRASTIMULAREA SI STRESUL SLABESC AUTOCONTROLUL

Gasim dupa aceea in alta parte un indiciu foarte important care ne spune despre cum e posibila infranarea, pentru ca parintele paroh anterior a spus foarte bine, si este cumva un deget pe rana. Nu atat problema infranarii este atat de grava, grav este ca nu mai simtim nevoia sa ne infranam si simtim ca acest lucru n-ar fi ceva tentant pentru noi din perspectiva duhovniceasca, nu ne face cu ochiul proiectul infranarii. Nu simtim ca ar fi ceva vrednic de asumat pentru ca nu intuim nici posibilele roade pe care le-am putea avea, eventual gasim o explicatie sumara cu care concediem proiectul infranarii, spunand ca este vrednic pentru lumea monahala, si ca noi in lume nu putem face asa ceva si ca nici nu suntem cumva legati prin vot de aceasta infranare. Ei bine, tot in Filocalia 4, de data aceasta la un alt autor, care el insusi a fost intr-o zona a Extremului Orient, in Libia, Talasie Libianul, de fapt in Orientul Mijlociu politic spunand acum, in Filocalia 4 ne spune asa: “linistea cea buna naste roade bune”. Si dupa cele doua puncte pe care le pune in text urmeaza roadele: prima este infranarea. Deci linistea naste infranarea.

Aici cumva se poate vedea, intr-o radiografie patristica foarte veche, de ce astazi nu mai este foarte atragatoare infranarea. Pentru ca omul secolului postmodernitatii, al consumului si al informatiei nu are liniste. Putem sa spunem ca avem de toate, linistire nu avem. N-avem parte de linistire. Linistirea e imposibila daca avem un telefon care ne suna in orice moment, daca avem cate un terminal prin toate camerele pe unde ne petrecem timpul, daca avem un televizor cu 140 de canale care emit 24 de ore din 24, daca avem radio si in masina si in telefon, si la serviciu, daca avem mesagerii, email peste tot si fluxuri de stiri, cum sa fim linistiti? Daca avem doua servicii sau trei, rate la banca, copii la scoala, responsabilitati de foarte multe tipuri, cum sa fim linistiti? Si daca nu suntem linistiti cum am putea avea infranare? Infranarea e un rod al linistirii. De fapt ce se intampla atunci cand o persoana se linisteste: taie aceste legaturi cu lumea si o parte foarte importanta din energia ei psihica nu se mai risipeste. Si atunci cand nu mai este risipita, are energia aceea necesara sa inceapa sa se supravegheze pe sine si sa-si puna frana la unele tendinte.

Cercetarea psihologiei si a medicinei creierului ne spune ca noi in doua cazuri ne pierdem frana (psihologia nu vorbeste de frana, vorbeste de autocontrol). Si sunt foarte multe studii care ne arata ce anume il aduce pe om in starea de a-si pierde frana sau de a-si pierde autocontrolul. Doua sunt: multa stimulare si stresul, care aduce oboseala. Acestea doua il fac pe om foarte greu infranat. Cand sunt foarte stimulat de cele din jur nu mai am capacitatea sa ma controlez. Exista studii care arata lucrul acesta: simpla expunere la niste reclame publicitare, unde vad obiecte care ar merita cumparate sau lucruri care ar putea fi consumate sau produse alimentare care ar putea fi gustate, simpla expunere la un astfel de continut, chiar daca e vorba doar de imagini si nu de obiecte pe care sa le am concret la dispozitie, ma fac sa fiu mai impulsiv. Exista niste zone din creier care pot fi vizualizate prin tehnologiile acestea moderne si care imi arata ca sunt mult mai impulsiv, simt impulsurile mult mai puternic in mine. Numai simpla expunere la cateva imagini. Acuma ganditi-va cum arata de fapt societatea noastra, ca noi suntem in permanenta bombardati cu informatii, cu invitatii de tot felul, produse, reduceri foarte mari la tot felul de lucruri.

Cealalta situatie in care ne pierdem autocontrolul este stresul care oboseste foarte mult. Sub stres, persoanele au tendinta sa renunte la autocontrol. Pentru ca autocontrolul este deja un stres, este o activitate de autoconstrangere care ma face sa imi subtiez cumva comfortul, sa-l stramtorez si, daca sunt deja stresat nu mai suport inca o povara in plus. De regula, dupa o stare de stres foarte mare si prelungita, persoana simte nevoia sa decompenseze si isi permite un exces de placere, ca sa deconteze, practic, stresul prelungit pe care l-a avut, nicidecum sa se autocontroleze si sa se cenzureze foarte mult ca sa se supravegheze si sa duca o viata cumpatata.

Si atunci, linistirea e aproape din start foarte greu de realizat pentru ca societatea este exact aceea care ne conecteaza si din punct de vedere al consumului, si din punct de vedere informational, la foarte multe date si astea ne tin ocupati, ne fac sa decidem, etc, si ajungem intr-o situatie in care energia noastra psihica nu mai este dispusa sa mai lucreze infranarea.

SIMPLIFICAREA VIETII

Sfintii Parinti ne ajuta si aici pentru ca ei ne dau niste texte in care ne spun anume ce trebuie sa facem ca sa cultivam totusi aceasta infranare si cum anume ar trebui sa realizam isihia, sau aceasta linistire care naste infranarea. Ca sa realizam o stare de linistire in viata noastra, ar trebui sa o simplificam: simplificarea vietii vine la pachet cu linistirea. Cum am putea sa simplificam viata? Sa facem o analiza a investitiilor noastre de timp, sa vedem daca toate relatiile noastre sunt folositoare, daca toate proiectele in care sunt implicat chiar functioneaza, daca toate serviciile pe care le am sunt justificate, daca toate intentiile pe care vreau sa le realizez cu familia mea sunt realiste, si sa incep sa tai din lucrurile pe care le am in lista mea de dorinte sau de intentii, sa ajung sa am mai putine. Si avand mai putine, viata mea se linisteste pentru ca cine iubeste linistirea, ne spune Filocalia, trebuie sa iubeasca simplitatea, pentru ca nu au cum sa vina decat impreuna. Linistea este recompensa celui care iubeste simplitatea. Exista simplitati si simplitati. Sunt oameni care duc o viata de o simplitate dezarmanta si au o liniste extraordinara. Noi nu putem ajunge direct acolo, dar putem simplifica totusi in buna masura viata noastra, analizand foarte atent locurile in care vrem sa ajungem, investitiile pe care vrem sa le facem de timp si de energie si vom vedea ca, daca ne concentram pe mai putine, obtinem o rezerva de energie care poate fi investita in autocontrol si in aceasta supraveghere de sine.

CELE SASE OPRIRI (RENUNTARI) ALE SFANTULUI MAXIM.

EROUL vs. SFANTUL

In privinta activitatii concrete de infranare, un text din Sfantul Maxim Marturisitorul ne ajuta foarte mult. El spune ca sunt sase opriri pe care, insusindu-ni-le, putem cunoaste pe Dumnezeu. Infranarea o decodifica in sase tipuri de opriri, de frane. Cateva dintre ele ne sunt cunoscute. Prima e de la savarsirea pacatului. Vedeti ce frumoasa e gandirea patristica, nu se refera la infranare cu trimitere la hrana si la bautura. Mai intai, infranarea este de la rau, adica “nu face raul” este comandamentul nr. 1 cumva al infranarii. A doua, de la hrana care ne aprinde. A treia, de la amestecul cu cei ce vietuiesc fara straja. Asta insemna persoane care vorbesc mult, critica lucruri din afara, vorbesc despre altii, sunt nemultumiti de mersul societatii, de salarii, de guvernanti, de politicieni. Eu nu spun ca nu trebuie sa fim critici si atenti la mersul societatii civile, dar in momentele in care vrem sa ne linistim pe noi si sa dam intaietate vietii interioare, trebuie sa iesim din aceasta priza. Viata interioara intrucatva nu este foarte compatibila cu viata sociala. Cine vrea sa isi cultive viata interioara trebuie sa abandoneze macar pentru un timp scena vietii publice, mizele vietii sociale.

Asta e diferenta dintre erou si sfant. Sfantul incearca sa invinga raul din el insusi, nu se bate cu raul din lume, el stiind ca de fapt invingand raul din el insusi, aceasta biruinta se repercuteaza si asupra celorlati pentru ca se roaga cu mai multa putere pentru cei care sunt incercati de rele. Eroul se apucă să lupte pe orizontală cu răul. Nu cu răul din el însuşi. Şi, când sfântul lupta cu răul din el însuși, el, pentru scurt timp, este scos în rezervă. Este scos în afara luptelor sociale. Dar este absolut nevoie de aceasta abordare, pentru că, dacă ne gândim, de exemplu, la postura de părinte, un părinte care nu şi-a stins mânia în inima lui, nu şi-a cultivat blândeţea în inima lui, nu poate să fie un tată blând şi calm cu copiii săi. Şi degeaba se aruncă în planul exterior cu dorinţa de a-şi educa copiii, dacă el nu şi-a îmblânzit inima.

Deci are rost la un moment dat, din când în când, să ieşim din priza mizelor exterioare ca să ne îmbunătăţim interior, ca un pic agonisind ceva din virtutea bunătăţii, a blândeţii şi a înţelesurilor duhovniceşti, să venim în lume şi în raporturile cu cei dragi mai tari, mai tari în bine, ca să-i putem ajuta mai mult pe ei, decât să stăm nevindecaţi şi neîmbunătăţiţi în preajma lor încercând să le facem bine, noi înşine nefiind buni. Deci cumva a nu ne însoţi cu persoanele care vieţuiesc fără strajă este un alt mod de a cultiva înfrânarea.

A patra este aceea de a ne opri de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu. Sunt îndeletniciri care ne depărtează de la viața cea după Dumnezeu si ar trebui sa cercetam să vede dacă lucrurile acestea sunt aşa sau nu. Unele dintre ele sunt evidente în îndepărtarea lor faţă de Dumnezeu, altele sunt ascunse. Am fost la o conferinţă undeva în Germania şi nişte tineri români care lucrează acolo la nişte corporaţii de IT mi-au spus că ei, creştini fiind, resimt tot mai împovărător faptul că lucrează la departamente care realizează jocuri computerizate pentru generaţia tânără, unde elementele de violenţă sunt evidente. Şi întrebau dacă e posibil să rămână creştini şi să continue să fabrice jocuri pentru generaţia tânără. Textul acesta ne spune că nu. Şi că, la un moment dat, va trebui să alegem, să căutăm altceva. Să pierdem, poate, un bonus financiar sau un salariu mai mare, dar să încercăm să facem ceva care este în compatibilitate totală cu ceea ce credem. Pentru că fiinţa noastră nu se poate împărţi să asume sau să iubească sau să performeze în două lucruri care se opun.

A cincea, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul, este de a ne înfrâna de la avuţia cea vrednică de osândă care trage mintea spre multe – uitaţi ce observaţie profundă face! Omul care este avut, bogat, și are o bogăţie la care se gândeşte toată ziua, cum s-o înmulţească, cum s-o facă mai strălucitoare, cum s-o facă mai vizibilă, să se bucure de ea, să fie ea centrul atenţiei lui, îi ţine mintea ocupată – îi trage mintea spre multe. Şi aceasta este ceva potrivnic înfrânării, potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul.

Şi a şasea înseamnă, şi aceasta este înfrânarea supremă, a nu mai avea parte de o voie proprie. Peste tot a nu mai avea voie proprie. Ăsta este un tip de înfrânare special pe care Sf. Maxim Mărturisitorul îl pune mai întâi în sarcina monahilor. Monahii se încredinţează pe ei înşişi, intrând în mănăstire, unor părinţi faţă de care fac ascultare. Și tot ceea ce fac ei şi tot ceea ce urmează ei, fac în ascultare.

ASCULTAREA IN VIATA DE FAMILIE. PLACEREA versus BUCURIA

Noi avem posibilitatea să facem această ascultare în viaţa de familie. Este extraordinar ca măcar câteva zile pe săptămână sau măcar câteva ceasuri într-o zi să facem tot ceea ce au nevoie ceilalţi, să-i punem pe ei pe primul loc, nevoile lor pe primul loc, chiar şi atunci când e vorba de unele plăceri legitime, cum sunt plăcerile intelectuale sau dorinţa de a citi o carte sau nevoia de a priveghea sau de a reflecta la viaţa creştină şi la păcatele mele. Toate acestea pot fi puse cumva pe fundal, pe locul doi, şi să ne ocupăm de nevoile stringente ale celor din jurul nostru. Acest gen de înfrânare, a nu mai avea voia noastră câteva ceasuri pe zi, e ceva foarte util pentru că ne face încet-încet să ne obişnuim cu momente în care nu mai trăim pentru noi înşine, ci trăim, pur şi simplu, pentru ceilalţi şi înlocuim plăcerea egoistă cu bucuria care vine din a face cuiva ceva bun. Şi, chiar dacă aici Sf. Maxim Mărturisitorul nu vorbeşte despre modul în care lucrul acesta se poate practica în familie, experienţa arată că e posibil lucrul acesta. Adică să avem, atâta vreme cât suntem copiii cuiva sau soţiile cuiva sau soţii cuiva sau părinţii cuiva, să încercăm în anumite momente ale zilei să lăsăm cu totul deoparte ce am vrea noi să facem, ce ne-ar plăcea nouă să facem, ce am fi tentaţi să facem sau ce am considera că este legitim să facem şi să facem ceva pentru ceilalţi. Și, cu cât facem mai mult şi cu cât ne bucurăm făcând lucrurile acestea, vom simţi tot mai puţin nevoia de plăcere egoistă.

Aici medicina ne ajută foarte mult, pentru că ne spune că oamenii caută plăcere, pentru că plăcerea este o experienţă de recăpătare a echilibrului homeostazic. Adică persoana este un organism viu şi, dacă este tracasată, stresată, supusă unui efort fizic intens şi toată ziua îi este solicitată suportabilitatea şi este foarte mult presată de obligaţiile constrângătoare pe care le are, la un moment dat simte nevoia unei plăceri decompensatorii care cumva să-i restabilească echilibrul. De aceea spun psihologii, un autor foarte mare vorbeşte în detaliu, într-o carte despre starea de bine, de flux, despre procesele acestea, ajungem să căută plăcerea cu o intensitate foarte mare. Și ce spune el acolo, mai departe? E foarte relevant pentru discuția din seara aceasta. Spune că mai există ceva care ne poate stabili echilibru homeostazic: bucuria! Dacă am avea o bucurie n-am mai simţi nevoia de plăcere. Şi bucuria ne poate recupera de pe urma unei zile grele, a unei zile proaste, a unei zile stresante. Şi aici sunt multe cercetări care confirmă asta. De exemplu, unele studii comparate au arătat că familiile cu copii sunt mai obosite decât familiile fără copii, dar sunt mai fericite decât familiile fără copii. Ei, cum poţi să fii mai obosit, dar mai fericit în acelaşi timp? Pentru că vin bucurii de pe urma copiilor! Absenţa copiilor nu înseamnă responsabilităţi, am scăpat de ele, dar nici bucurii foarte mari nu avem. Şi atunci acele bucurii îi fac pe părinţi să dureze mai mult în eforturile lor să trăiască mai mult, pentru că şi speranţa de viaţă e mai mare, deşi viaţa lor e mai stresată.

Şi atunci, pentru omul duhovnicesc, care are foarte multe încercări, şi se expune pe sine unui exerciţiu ascetic şi unui control permanent al gândirii şi îşi cenzurează activităţile şi priveghează până noaptea târziu, cum rezistă el sub această ploaie de constrângeri? Având bucurii! Bucuriile îi restabilesc puterea de a o lua de la capăt mâine dimineaţă. Pentru că plăceri nu-şi prea permite deoarece ele sunt împotriva firii despătimite. Şi plăcerea şi bucuria par la fel la prima vedere pentru cei care nu fac distincţia aceasta. Psihologia merge mai adânc şi face diferenţe foarte atent. De exemplu, plăcerea e foarte accesibilă, în general pot s-o obţin uşor: dau un click, dau un ban, iau un taxi şi ajung într-un loc, am posibilitatea unei plăceri imediate. Bucuria, de obicei, se obţine în urma unui efort, a unei atenţii, a unei perseverenţe, şi vine la sfârşitul unei perioade în care persoana s-a încordat; gândiţi-vă la cineva care ia un premiu după un an de zile de efort sau care ajunge pe vârful muntelui după o expediţie de şase luni. Acolo e bucuria, după un efort îndelungat. Şi, mai mult, cu cât efortul e mai îndelungat, cu atât e bucuria mai mare. E mai mare bucuria împărtăşirii pentru cineva care a terminat Postul Mare ţinându-l decât bucuria că se înfruptă din hrană, căci aceea e plăcerea, de fapt. Plăcerea de a mânca de dulce e mai mică decât bucuria împărtășirii după un post aspru şi după un suflet despătimit şi despovărat de păcate. Deci plăcerea şi bucuria nu sunt la fel.

După aceea – mai sunt multe, dar nu intrăm aici, că e o paranteză mai scurtă – plăcerea se termină când se termină impulsul; bucuria durează foarte mult şi după ce s-a terminat. Un om care a ajuns pe vârful muntelui continuă să se bucure şi după ce a coborât de pe munte şi de fiecare dată îşi aminteşte de expediţia aceea şi, când vorbeşte, se însufleţeşte. Bucuria lui se păstrează şi după ce s-a terminat experienţa. Plăcerea nu durează decât cât durează experienţa; când s-a terminat experienţa s-a terminat şi plăcerea. Şi mai mult decât atât: după ce s-a terminat experienţa plăcerii, dacă ne amintim experienţa plăcerii şi n-o mai avem aici, prezentă, la dispoziţie, amintirea ne chinuieşte. Când aş vrea o plăcere pe care n-o mai am, mă chinuieşte că n-o am, amintirea e chinuitoare. Când îmi amintesc o bucurie pe care am trăit-o, amintirea mă bucură, spre deosebire de plăcerea care mă chinuieşte.

Deci cumva, aparent amândouă restabilesc echilibrul homeostazic, dar dintre ele bucuria este mult mai prezentă, mai capabilă terapeutic să vindece sufletul decât plăcerea. Căci plăcerea, dacă n-am reuşit să-mi restabilesc echilibrul decât pentru câteva ore, am nevoie din nou de ea ca să-mi restabilesc echilibrul. Și încet-încet, aşa cum spun medicii şi cum dovedeşte medicina, se naşte adicţia, dependenţa; căci orice plăcere poate să nască dependenţa, în orice plăcere stau ascunşi germenii dependenţei.

TREZVIA SI PAZA SIMTURILOR IN FATA ISPITELOR SOCIETATEA DE CONSUM

Ei bine, mai avem un text în care ni se spun tot aşa detalii foarte frumoase despre cum anume stă munca noastră în legătură cu înfrânarea, apoi o să închei cu ceva care e foarte semnificativ legat de beneficiul înfrânării. Astfel, Isaia Pustnicul intră în detalii despre cum anume se înfrânează cineva: Ia aminte la tine însuţi cu amănunţime… Și Isaia Pustnicul şi Filothei Sinatul şi Isihie Sinaitul şi Diadoh al Foticeei şi Sf. Ioan Scărarul şi Isaac Sirul, sfinţii sirieni şi sfinţii sinaitici au fost foarte atenţi la trezvie şi la liniştire şi au spus că viaţa duhovnicească fără trezvie, fără supravegherea de sine şi fără o anumită liniştire care înseamnă o distanţă faţă de lume nu e posibilă. Pentru ei, centrul întregii activităţi de despătimire se ordonează începând de la isihie şi trezvire. Şi pe aceste două soluri foarte bune se însămânţează rugăciunea, care cu adevărat este resimţită atunci ca legătură sau înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Deci şi la Isaia Pustnicul găsim acelaşi lucru:

Ia aminte la tine însuţi cu amănunţime ca, precum te depărtezi de fapte viclene, aşa să te îndepărtezi şi de la pofta ochilor, a auzului, a gurii şi a pipăitului, ca să ai ochii întotdeauna privind atent la tine şi la lucrul tău de mână.

Gândiţi-vă cum arată lumea de astăzi, că este exact pe dos faţă de ceea ce ni se recomandă pentru viaţa duhovnicească, pentru că în viaţa lumii contemporane tocmai asta trebuie să facem, adică să nu ne înfrânăm de la pofta ochilor, de la cea a auzului, de la cea a gurii şi de la cea a pipăitului. De aceea se şi continuă programele de televiziune până noaptea târziu şi rulează câte 15-20 de filme în oraş în orice moment şi avem zeci de posturi de radio care aşteaptă să fim ascultătorii lor, promiţându-ne recompense financiare dacă putem fi fideli câteva ceasuri ca să răspundem la nişte întrebări de tipul <ce s-a difuzat între 8 şi 9?> şi <despre ce artist am vorbit la 5?>. Toate acestea ne arată că societatea de consum vrea simţurile noastre, iar viaţa spirituală ne spune că trebuie să le păzim. Deci cumva viaţa interioară sau viaţa spirituală presupune o altă poziţionare faţă de cursul firesc al lumii de consum.

Şi după aceea Isaia Pustnicul continuă: Să nu cauţi la vreun om dacă nu vezi că e vreo trebuinţă binecuvântată pentru aceasta. Să nu ne uităm la vreo figură dacă nu vreo trebuinţă binecuvântată. A, putem să ne uită la oameni dacă, privind vreun chip, spunem în gând: Doamne, binecuvântează-l şi pe acesta şi ajută-l şi pe el şi înmulţeşte binele şi în viaţa lui şi fă-i tot binele din lume… Dacă am face aşa, am putea să-i privim pe oameni. Dar ce ne spune psihologia este că noi, când am privit un chip, în mai puţin de câteva secunde, într-o fracţiune de secundă noi avem deja o judecată despre el. Spunem: E superficial/obosit/arogant… Avem un cuvânt. Nu e cuvântul pe care noi vrem să-l spunem, ci e o judecată aproape involuntară. Noi putem, după aceea, s-o contracarăm şi să căutăm conştient nişte trăsături bune în persoana celui subiect sau în comportamentul lui sau în faptele lui. Dar tendinţa noastră este aproape automată de a emite o judecată. Pe de altă parte, tot psihologia ne spune ca, trăind în oraşe foarte aglomerate, simpla apropiere de oameni ne face mai agresivi. Numai cei care sunt foarte duhovniceşti sau care s-au obişnuit să se roage mergând pe stradă nu ajung să fie agresivi din cauza aglomeraţiei. E de la sine înţeles, ca un proces biopsihologic aproape necontrolat care se întâmplă inconștient în noi, că, cu cât suntem martorii unei mulţimi mai mari de oameni şi a unei densităţi populaţionale mai mari, cu atât avem o agresivitate mai mare. Cumva biologia din noi e pregătită să supravieţuiască. Pentru că competitorii sunt mai mulţi în câmpul meu vizual.

Şi aici Isaia Pustnicul ne spune să nu privim oamenii decât dacă avem o trebuinţă binecuvântată. Altminteri să nu privim. Iar vreo femeie sau vreun bărbat frumos să nu priveşti în general fără trebuinţă. Astăzi şi vestimentaţia, şi felul în care oamenii păşesc, în generaţia tânără, mai ales, e plin de tendinţa de a fi într-un fel în care să atragi privirea. Şi marea majoritate a celor care sunt tineri şi care fac asta n-o fac pentru a capta privirea şi pentru a ispiti, ci, mai ales, pentru a fi în trend. Dar trendul e de aşa manieră încât sunt subliniate indiciile corporale, atractivitatea şi toate celelalte ca toată imaginea să fie mult mai ispititoare şi să-ţi fie aproape imposibil să faci abstracţie de persoana care trece pe lângă tine. Şi, vorbind cu unii adolescenţi, aşa, în privat şi cu mai multă sinceritate, mi-au spus că, după ce am avut o discuţie de tipul acesta, şi-au dat seama că privesc toate trupurile feminine care trec pe lângă ei. Şi există şi un backup şi nişte gânduri care sunt legate de toate aceste figuri. Asta înseamnă că, de fapt, suntem exact împotriva textului care ne spune să nu privim oamenii dacă nu avem trebuinţă şi să ne ferim de a privi chipuri frumoase pentru că lucrul acesta s-ar putea să ne stârnească şi, atunci când simţurile noastre sunt stârnite de impulsuri din afară, suntem mai impulsivi, ne putem controla mai puţin. Există o arie în creier care se numeşte nucleul accumbens care, atunci când este activ, se sting luminile în centrii cerebrali care răspund de autocontrol.

Şi, în fine, spune Isaia Pustnicul în penultimul text pe care îl aduc în discuţie: Nu le îngădui urechilor să audă pe cineva grăind cuvinte nefolositoare. Gândiţi-vă la posturile de radio şi de televiziune şi la emisiunile care sunt difuzate acolo şi gândiţi-vă ce procent din ele sunt folositoare cu adevărat pentru viaţa lăuntrică. Pentru că aşa ne-am putea da seama în ce raport ne aflăm cu persoanele care, fiind pustnici, ne recomandă medicamente pentru înfrânare. Şi gura ta să tacă şi, în general, să nu vorbească de nu e nevoie. Cât de mult vorbim de-a lungul unei zile! Uneori ne apărăm pe noi, alteori îi criticăm pe alţii. Ce multe lucruri auzim! Și foarte puţine sunt folositoare de fapt. Făcând acestea măcar în post vom deprinde o ordine interioară, o disciplină lăuntrică diferite de cele pe care le avem la dispoziţie în timpul unei zile obișnuite.

BENEFICIILE UNUI ALT MOD DE FUNCTIONARE INTERIOARA, “REZISTENT” LA “OFERTA” LUMII

Şi vom vedea că avem, de fapt, două modalităţi de funcţionare: un mod de funcţionare obişnuit şi, atunci când ne luăm nişte măsuri de siguranță speciale, starea noastră interioară se schimbă: începem să nu mai avem disponibilitate de a vorbi orice, de a auzi orice, de a citi orice, de a privi oriunde. Suntem un pic mai rezistenţi la ceea ce ne propune lumea. Cercetaţi lucrurile, încercaţi să faceţi ceva din acestea şi o să vedeţi că aşa este. Pentru că, aşa cum spuneam la început, imediat ce începem să facem altceva, să acţionăm altfel, să gândim altfel, tot ce facem şi gândim diferit se repercutează asupra modului de a fi şi începem să ne simţim altfel. Şi încet-încet vom descoperi cum arată fiinţa noastră trezită spre o lucrare lăuntrică, care e un pic mai mult decât a avea un simplu comportament religios.

După aceea, în duhovnic putem căuta un îndrumător şi, încet-încet, cu ajutorul duhovnicului şi cu ajutorul căutării permanente a oamenilor duhovniceşti şi a cărților sfinte, începem să deprindem în interiorul nostru o lucrare care poate fi din când în când activată în zilele de post şi în posturile de peste an, cultivând aşadar înfrânarea ca început al lucrării.

În fine, ultimul text, care este de la Isaac Sirul – nu putea lipsi Isaac Sirul, care este un maestru al isihiei, al trezviei şi al supravegherii de sine, părinţii sinaitici fiind şi ei excepţionali în direcţia asta – ne spune aşa:

Am cunoscut, frate, mulţi părinţi mari şi minunaţi care se îngrijeau mai mult de buna rânduială a simţurilor şi de viaţa cuvenită a trupului decât de fapte. Căci prin aceasta se naşte buna rânduială a gândurilor.

E foarte tare textul acesta, pentru că faptele sunt importante, faptele sunt extraordinar de importante, Mântuitorul le afirmă pe ele ca fiind criterii de judecată: flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau – textul este fără dubii! Dar aceia care au început să se cerceteze pe ei înşişi au văzut că înfrânarea este începutul lucrării sau al făptuirii, au pus foarte mult accent pe aceasta, ca şi lucrarea ulterioară să fie una de calitate. Deci mulţi părinţi mari şi minunaţi – nu spune unii, ci spune mulţi! şi nu spune mici, ci spune mari! şi minunaţi! – care se îngrijeau mai mult de buna rânduială a simţurilor şi de viaţa cuvenită a trupului decât de fapte. Şi acum ne spune de ce: Căci prin aceasta se naşte buna rânduială a gândurilor. Ăsta e motivul pentru care trebuie să ne înfrânăm de la toate celelalte despre care am spus, ce fac ochii, ce fac urechile, ce face limba mea; nu doar cât mănânc, ci cu cine îmi petrec timpul. Că, dacă mă însoţesc cu cineva care nu iubeşte ”straja”, nu e post.

Şi, dacă mă restrâng de peste tot, care e beneficiul? Ăsta e beneficiul: buna rânduială a gândurilor. Şi, dacă gândurile sunt puse în bună rânduială, atunci când mă rog nu se luptă cu mine. Şi, când sunt încercat de viaţă şi sunt obosit, nu mă răzvrătesc. Şi, atunci când cineva e mai slab în faţa mea, gândurile sunt în rânduială, nu mă mândresc în cugetul meu. Deci beneficiul final al înfrânării este ordinea interioară, disciplina interioară, care, după aceea, se repercutează asupra tuturor lucrurilor pe care le facem ulterior şi care sunt cumva şi cele care susţin; această rânduială a gândurilor şi pacea interioară susţin foarte mult viaţa de rugăciune, care se petrece tot înlăuntrul nostru. Şi inima blândă și bună, care este tot folositoare pentru cei din afară.

Deci înfrânarea are foarte multe aspecte şi nu se referă doar la ce mâncăm şi la ce bem şi beneficiul final ar fi omul lăuntric diferit de ceilalţi oameni obişnuiţi ai acestei societăţi de consum şi un om înnoit, altul decât cel care suntem în raport cu lumea care ne invită să trăim după tiparele societăţii de consum.

 

Legaturi:

VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”. Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)

PLĂCERI SECRETE, DORINȚE INTERZISE, POFTE RAFINATE și invitația-cheie la… REVIZIE TEHNICĂ GENERALĂ și la “CARANTINA SIMȚURILOR”! Părintele Adrian Sorin Mihalache “despre reglajul sensibilității și reglementarea plăcerii în Postul Mare” (VIDEO, TEXT)

FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORIN MIHALACHE, “Ești ceea ce trăiești” (VIDEO, TEXT)

ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adrian Sorin Mihalache despre importanța ÎNSINGURĂRII IMPUSE pentru cele duhovnicești, dar și despre FORȚA UNEI COMUNITĂȚI CU ADEVĂRAT RUGĂTOARE (video, text)

Părintele Sorin Mihalache despre MECANISMELE PLĂCERII ȘI ADICȚIILOR (video, text). “Ai putea crede că TELEFOANELE MOBILE au conexiune directă cu creierele noastre. Puţine lucruri pe care vreodată le-am visat, fumat sau injectat creează o asemenea DEPENDENȚĂ la nivelul creierului nostru precum TEHNOLOGIA”

“Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORITATEA pe care, dacă o vizităm tot mai rar, devine tot mai subțire și mai săracă” (text și conferință VIDEO cu diaconul SORIN MIHALACHE)

“Ce faci, te face” (II). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Conferința de la Cluj a Diaconului SORIN MIHALACHE (2017, video si text). “Toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și LASĂ URME”. Despre NEUROPLASTICITATE ca temei și probă că NE PUTEM SCHIMBA VIAȚA ORICÂND și despre FORȚA EXTRAORDINARĂ A EXPERIENȚELOR, mai ales a celor REPETATE și exercitate cu DEDICAȚIE sau PASIUNE

“Ce faci te face” (III). Diaconul Sorin Mihalache despre DARUL PLASTICITATII FIRII OMENESTI si RESPONSABILITATEA VESNICA A FAPTELOR NOASTRE, despre INSEMNATATEA METANIILOR si, in general, a POZITIEI CORPULUI in viata duhovniceasca si despre PUTEREA TAINEI POCAINTEI de a ne scoate din “mecanismul orb al biologiei” (VIDEO, TEXT)

“Ești ceea ce trăiești”: RĂZBOIUL NEVĂZUT ÎN SOCIETATEA SPECTACOLULUI. “Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului”

CONFERINTA de la Iasi a PS MACARIE, Episcopul românilor din Europa de Nord: POSTUL MARE – prilej de CULTIVARE si VINDECARE A INIMII prin POCAINTA. Impartasirea unor experiente duhovnicesti si pastorale de mare pret (video)

PS IGNATIE – chemare esentiala la “revizie sufleteasca” in Postul Mare, punand degetul pe rana: NE MINTIM PE NOI INSINE, FUGIM DE NOI INSINE, DEVENIM FORMALISTI SI RITUALISTI, ALERGAM DUPA MINUNI SI SPECTACOL, TRANSFORMAM CREDINTA DUPA CHIPUL LUMII (video, text)

“STILUL DE VIATA” AL POSTULUI

CUM SA LUAM POSTUL IN SERIOS in lumea noastra?

IPS IEROTHEOS VLACHOS despre POST ca MOD DE VIAȚĂ care ne readuce pe traiectoria firească (VIDEO și TEXT)

CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI DESPRE FOLOSUL INFRANARII SI CUMPATARII: “Este cu neputinta ca aceeasi persoana sa fie si iubitor de placeri si iubitor de Dumnezeu”

Sfantul Ioan Gura de Aur despre SCOPUL si PUTEREA POSTULUI CELUI ADEVARAT. “Dar daca trupul tau este slab si nu poti sa postesti mereu, poti insa sa te rogi si sa fii infranat!”. POSTIREA – INDEPARTAREA DESFATARILOR TRUPESTI

ESTE SUFICIENT POSTUL TRUPESC? CE VREA DUMNEZEU DE LA NOI? “Urechile să postească, prin a nu asculta bârfe, nici calomnii. Gura să postească abţinându-se de la orice cuvânt imoral şi nedrept”

CUVINTE SFINTE DE ATENȚIONARE DUHOVNICEASCĂ ASUPRA RISCURILOR DE A IROSI CELE ADUNATE ÎN VREMEA POSTULUI ȘI A ÎMPĂRTĂȘIRII CU SFINTELE TAINE: “Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând NE PÂNDESC ISPITE… Fiţi, aşadar, gata sa va arătaţi acum CREDINCIOȘIA în chip deosebit”

CUM BIRUIM ISPITELE SUFLETEȘTI DE PAȘTI? “Îmi este atât de greu, totul mă doare, dar… HRISTOS A ÎNVIAT! Şi trebuie să depășesc această amărăciune, durere, compătimire de sine și să mă alătur acestei bucurii comune care astăzi ne este dată de Dumnezeu”. ATENȚIE LA PRIMEJDIA RELAXĂRII DUHOVNICEȘTI!

BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video)

“TU SĂ FII ATENT LA TINE ÎNSUȚI!” – Care sunt consecințele NEGLIJENȚEI și SUPERFICIALITĂȚII ÎMPRĂȘTIATE în viața duhovnicească? “Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne”

VIAȚA “MODERNĂ” ÎNTR-UN ORAȘ MARE sau: DE CE NE “LASĂ NERVII” ATÂT DE UȘOR ȘI ÎN FAMILIE?

PARINTELE AMFILOHIE BRANZA – interviu in “Familia Ortodoxa”: “Daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie…”

Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO

Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

“Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne…”. LUMEA NE ORBESTE SI NE FACE SA NU-L PRIMIM PE HRISTOS. “Pentru cele duhovnicesti n-avem ochi… Sa ne interiorizam, sa ne sondam adancurile si sa vedem cine suntem. SA INCEPEM PRIN A NE SMERI” (VIDEO, TEXT)

SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile adanci ale faptelor: SUNTEM NOI INTR-O STARE DE LUPTA?

“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)

PARINTELE PANTELIMON DE LA SCHITUL GĂBUD (video) despre ZESTREA TINERETII ca “mod de a fi”, PRIETENIA CU DUMNEZEU, CONFORTUL AUTO-AMAGIRII si CURAJUL SINCERITATII fata de tine insuti: “Fuga inspre DISTRACTIE inseamna o FUGA DE SINE pentru ca, intalnindu-te cu tine, intra in CRIZA constiinta ta”

Sfantul Ignatie Briancianinov: IMPRASTIEREA

“Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie) despre OBICEIURILE care devin PATIMI si despre LUPTA cu ele: “Implinirea poftei ii mareste acesteia pretentiile… Pacatele pe care ne-am obisnuit sa le savarsim ne par usoare”