FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORIN MIHALACHE, “Ești ceea ce trăiești” (VIDEO, TEXT)

28-03-2018 Sublinieri

Conferința Părintelui Diacon Adrian Sorin Mihalache,

“EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI. Actualitatea recomandărilor filocaliei privind viaţa duhovnicească, actualitate evidenţiată astăzi de numeroasele rezultate ştiinţifice din aria neuroştiinţelor şi medicinei”

– Capela “Sfântul Siluan” München, iunie 2017 –


“Una din cele mai pline de conţinut şi de folos conferinţe pe care le-am auzit în toată viaţa mea.” (PS Sofian Brașoveanul)

În cadrul conferinței, cei prezenți au putut afla câteva date științifice despre creierul uman privind condițiile adecvate pentru cultivarea spirituală (atenția, voința, compasiunea, contemplarea); informații despre provocările spirituale ale societății actuale (consumerism, adicții, supraîncărcare cognitivă, cultura competitivității); reflecții și experiente filocalice privind cerințele obișnuite ale devenirii spirituale.

Conferința s-a bazat pe volumul Ești ceea ce trăiești – Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei. Lucrarea reprezintă, conform notei editoriale o lucrare inedită în spațiul cultural românesc, întrucât în paginile ei este pentru prima dată creionată o paralelă între cercetările din domeniul neuroștiințelor și învățăturile părinților filocalici.

Părintele este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie şi fizică teoretică. Din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei“, sub îndrumarea prof. univ. dr. Ştefan Afloroaei. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science“, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă“, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar.

***

Transcrierea unei părți consistente din conferință:

“[…] Una din cele mai scurte definiții ale credinței pe care le-am întâlnit a fost una formulata de Sfântul Anastasie Sinaitul, care a trăit în sec. VII și s-a nevoit la mănăstirea de pe Muntele Sinai. El spune: “credința este viețuire lăuntrică”. Textul este mai lung, și el spune că credința nu este mărturisire, nu este faptă – cu sensul că nu este doar mărturisire și nu este doar faptă, ci este viețuire lăuntrică, adică ce trăim interior, atunci când vorbim despre credință sau când facem faptele credinței. Și lucrul acesta este foarte important. Părinții Filocaliei, părinții duhovnicești, pustnicii, au sesizat lucrul acesta – ceea ce noi trăim ca realitate, dar poate că nu avem răgazul să analizăm.

Există o rutină a credinței, un automatism al vieții religioase care nu produce schimbări asupra persoanei noastre. Numai cu ajutorul spovedaniei și cu ajutorul duhovnicului, dacă ținem strâns legătura și ne analizăm cu foarte mare atenție, putem observa dacă noi suntem sau nu suntem trăitori, în interioritatea noastră, cu privire la adevărul de credință. Sunt foarte multe exemple care pot fi date aici. Noi spunem Crezul în fiecare duminică la biserică, în cadrul Sfintei Liturghii – și nu numai, și în alte slujbe ale bisericii. Am putea să ne cercetăm conștiința dacă noi chiar credem ceea ce spunem în Crez. Noi Crezul îl știm, dar noi trăim ceea ce spunem acolo că credem? De exemplu: Aștept învierea morților. Eu aștept învierea morților? Viața mea se desfășoară în coordonatele acestea? Eu chiar cred într-Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul…? Și cercetarea aceasta de sine ne-ar putea să ne ajute să ieșim din automatismul care ne expune unui risc și, anume, de a nu fi credincioși în termenii aceștia, subliniați de Sf. Atanasie Sinaitul, și anume ca viețuire lăuntrică. […]

Există foarte multe texte din Filocalie, din culegerea aceasta a Părinților care au trăit și au înțeles adevărul de credință amestecat cu experiența lor de viață de fiecare zi, care accentuează importanța trăirii interioare, a modului în care noi reflectăm în gândurile și în sensibilitatea noastră adevărul de credință.

Dacă ne uităm în spațiul științific, există rezultate ale științelor care investighează comportamentul omenesc, care fac distincția între viața religioasă și viața spirituală. Viața religioasă presupune un ritual, un comportament însușit, conștiința apartenenței la o comunitate și la un set de valori, dar persoana respectivă nu preia [neapărat] din aceste comandamente de viață interioară, de morală, de îmbunătățire și de cultivare a virtuților pentru o lucrare interioară, încât, spun cercetătorii, viața religioasă nu schimbă persoana, ci îl face pe subiect să fie adaptat unui set de anumite comportamente prin care el își recunoaște apartenența la un anumit set de valori.

Viața spirituală este viața pe care o are o persoană care și-a propus să se schimbe, să crească în bunătate, în blândețe, în virtuți, în înțelegere, în compasiune, în contemplație, să aibă o minte [și o inimă] tot mai largă și mai cuprinzătoare și mai sensibilă la păsările care cântă, la răsăritul de soare, la copacul care este inflorit, la copilul care are nevoie de ajutorul meu, o persoană care realmente dorește să fie mai mult decât este și pune energie, atenție și preocupare în acest proiect de îmbunătățire al ei. Are un model îl urmează cu sete și se urmărește cu atenție să vadă dacă a făcut vreun progres în sensul acesta. Și, persoanele spirituale, spun cercetătorii, au o anumită cenzură interioară, sunt atente la ele, își modelează foarte bine reacțiile emoționale, sunt preocupate să aibe o anumită luciditate care le însoțește peste tot. Se supraveghează pe ele, au ceea ce se numește vigilență [trezvie].

Persoanele care sunt doar religioase, nu și spirituale, au tendința să judece foarte mult pe cei care nu fac parte din grupul lor. Oamenii religioși, care nu sunt spirituali, care nu metabolizează adevărul de credință ca să-l transforme într-un temei pentru viața lor, au tendință să-i judece pe cei care nu sunt ca ei.

Sunt prinși în paradigma fariseului care îl judeca pe vameș. Ei își iau comportamentul religios pentru a face distincție între ei și ceilalți oameni care nu respectă comportamentul religios. Specific omului religios este modalitatea de separare, de segmentare a comunității între noi și ei. Noi suntem cei care respectam regulile, ei sunt cei care nu fac acest lucru.

Omul spiritual este, în accepțiunea cercetătorilor care studiază comportamentele, cel care se simte responsabil față de toată lumea și pentru cel care nu face parte din grupul lui de credință, pe el îl doare sufletul că acela nu știe, nu poate, nu vrea, și îl prinde și pe el în rugăciune – și nu are filozofia aceasta de tip noi și ei, el se simte responsabil pentru toți oamenii.

Există posibilitatea să fim doar religioși și nu spirituali. Acum, creștinismul, câtă vreme este doar religie, e foarte puțin. Spiritualitatea creștinismului, într-un depozit foarte autentic, este în Filocalie. Filocalia este o carte care, în anumite privințe ar putea să fie o scriere de dogmatică, dacă ne gândim la vol. II sau III – Sf. Maxim Mărturisitorul sau vol. VIII – Sf. Grigorie Palama. În unele texte e dogmatică. Dacă însă luam alte texte, ca de exemplu, Filocalia XII sau Filocalia IV – este o experiență duhovnicească tradusă în cuvinte, o spiritualitate în forma ei cea mai pură. Dcă luam alte texte găsim ecleziologie, dacă luam alte texte găsim abordări mistice, cum e Filocalia VI – Sf. Simeon Noul Teolog. Încât în Filocalie găsim așa un mixt foarte greu de găsit în altă parte, în care textele de dogmatică, de spiritualitate, de mistică sunt amestecate în interiorul unei singure experiențe umane. Și de fiecare dată experiențele sunt unitare, pentru că este o singură persoana care le amestecă în experiența proprie a vieții ei.

Și cercetătorii care au sesizat diferența între religie și spiritualitate ne avertizează să nu sfârșim creștinismul nostru într-un comportament religios și să spargem mereu această crustă a obișnuințelor și să intrăm în adâncul nostru, ca să transformăm creștinismul nostru într-un mod de a fi, într-o preocupare și o strădanie permanentă de îmbunătățire.

[…] Noi avem posibilitatea să practicăm creștinismul și în afara Bisericii, hrăniți de Tainele Bisericii, dar, de regulă, omul [doar] religios nu face lucrul acesta, el nu ia creștinismul în interioritatea lui după ce a ieșit din biserică. În multe privințe, când vorbim cu un creștin de rând, el se simte împlinit după ce a plecat de la biserică, de la Liturghie, spunând: Domnului i-am dat ce trebuia, de acuma reiau viața mea. Atunci când ar trebui de fapt să metabolizeze ce a primit în Liturghie, ce cuvinte s-au spus, ce texte evanghelice s-au citit, ce legătura au textele evanghelice cu viața mea, ce anume ar trebui să schimb eu ca să mă pun în acord cu ceea ce mi s-a descoperit astăzi, această parte de reflecție sau de meditație nu se mai petrece în viața creștinului obișnuit de astăzi, din foarte multe motive. Nu e vorba [neapărat] de o îndepărtare de Dumnezeu voită, e vorba și de mediul în care ne întoarcem pentru că el ne atrage, ne sustrage, ne fură atenția, cu chestiuni de responsabilități, de ordin atractiv, de consum și e foarte greu pentru cineva să păstreze experiența Liturghiei, să se retragă și să poată să metabolizeze tot ce i s-a dat.

Așa se întâmplă când comparăm doua persoane – pe cineva care este creștin de multa vreme și are doar un comportament religios și nici accent pe spovedanie nu pune și nu se ia pe sine la rost și nu are acea străpungere a inimii în care să se certe pe sine, văzându-se că nu a progresat foarte mult și că totuși repetă păcatul de prea multa vreme și că totuși profită de dragostea lui Dumnezeu și de îngăduința duhovnicului, și nu se ia pe sine la rost, și nu postește un pic mai mult și nu priveghează un pic mai mult și nu tace un pic mai mult și nu se pune pe el într-un proiect de lucrare și ne uităm la cineva care se apucă de nu știu ce meditație transcendentală și după trei luni de zile pe unul îl vedem modificat – e adevărat că e o modificare artficială, dar totuși anumite elemente de calm și de luciditate se văd… Și la creștinul de rând care nu știe și nu vrea și nu poate și nu e însetat să metabolizeze, să asimileze ceea ce Biserica îi dăruiește ca învățătură și ca lucrare a harului nu vedem o schimbare foarte importantă. Or, aici, știința ne ajută și ne avertizează că există această posibilitate de a trăi fără a avea în interioritatea noastră o ancoră sau un puls pentru viața credinței.

De aceea mi se pare foarte importantă afirmația aceasta pe care a facut-o Anastasie Sinaitul: “credința este viețuire lăuntrică”. Câtă viețuire launtrică am, atâta credință am în mod autentic. Adică atunci când spun Crezul, chiar să cred că este temelia existenței mele. Cum pot verifica dacă un om are o dispoziție launtrică în acord cu ceea ce crede? Dacă la 2 noaptea aș fi trezit din somn și cineva m-ar întreba care e cea mai mare bucurie a vieții mele, ar trebui să răspund fără nici o ezitare: Învierea lui Hristos, pentru că asta este bucuria cea mai mare [a unui creștin]. Cumva să fixez prin reflecția mea și prin viața mea, ca temelie a vieții mele această jertfă a lui Hristos și să iubesc virtuțile pe care El le are în mod deplin și pe care sfinții le au urmându-L pe Hristos, și, în felul acesta, interioritatea mea să fie ocupată de El. E ușor să ne cercetăm să vedem cât gândurile noastre nu știu cât sunt legate de Dumnezeu, emoțiile noastre nu știu cât sunt legate de Dumnezeu, bucuriile noastre nu știu cât sunt legate de Dumnezeu și, pe masură ce avem această stradanie interioară, ele ar putea fi umplute tot mai mult de viața reală a lui Dumnezeu, Fiul descoperit nouă prin Întrupare și care să devină conținut al gândurilor și al emoțiilor mele.

Locul acesta [filocalic] nu este unic. Sf. Isac Sirul în Filocalia X, în cuvântul 33 spune același lucru:

“Siguranța credinței în Dumnezeu nu o da neștirbirea mărturisirii, deși ea este maica credinței…”

Credința nu înseamnă doar o neștirbită mărturisire despre Dumnezeu. Adică știu și mărturisesc, și pentru că mărturisesc sunt credincios. Sfântul Isaac Sirul nu zice așa, ci zice:

“…ci sufletul ce cunoaște adevărul lui Dumnezeu din puterea viețuirii“.

Acolo e credința. Sufletul care Îl cunoaște pe Dumnezeu din puterea viețuirii, nu din ceea ce știu, ci din ceea ce sunt. E o diferență între ce sunt și ce știu. Și, ca să fie mai explicit spune asa:

“Odată ce afli în Sfintele Scripturi credința unită cu viețuirea, să nu legi [să nu plafonezi, să nu limitezi] cunoașterea credinței rămânând la simpla mărturisire dreaptă a ei, căci credința ce dă siguranța nădejdii nu e înțeleasă niciodată de cei mai mulți… pentru că siguranța credinței se dă celor cu viață înaltă în suflet, pe măsură virtuților ce iau aminte la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu“.

Deci este ceva ce ține de un fel de viață interioară, care se întâlnește cu ce spunea Anastasie Sinaitul. În zona aceasta a vieții interioare, Filocalia încarcă foarte mult, recomandă foarte multe lucruri, Părinții sunt foarte atenți la cum anume pot să umple fiecare secundă din viața lor, dând o lucrare interioară sufletului lor, gândurilor lor. Se vorbește despre meditația creștină, care nu e rugăciune. Sfântul Isaac Sirul, în “Gânduri către cei însingurați” recunoaște că noi nu ne putem ruga tot timpul în stare de rugăciune interioară. Ne putem ruga cu buzele, spune el, dar nu ne putem ruga [tot timpul] cu interioritatea noastră, în sensul de a avea o dispoziție interioară vrednică de rugăciune. Și, în momentul în care simțim că nu suntem pregătiți să ne rugăm, zice el, să luăm ceva duhovnicesc să citim. Pentru că ceva duhovnicesc citit, Scriptura sau Sfinții Părinți, ne va ajuta să descoperim cărui Dumnezeu ne vom închina noi, cât de mare e Dumnezeu, cât de bun e Dumnezeu, cât de plin de înțelepciune este Dumnezeu, iar inima încălzindu-se cu aceste descoperiri din ce am citit duhovnicește, e mai pregătită să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Sfântul Isac Sirul spune că, atunci când nu avem în program să ne rugăm, să medităm. Și, în cuvântul 10 din “Gânduri către cei însingurați” recomandă meditații [duhovnicești] despre Dumnezeu, adică am putea să medităm la ce frumoase sunt virtuțile dintr-un frate al meu, ce urâte sunt patimile mele și cât de mult mă urâțesc în sufletul meu, cât bine mi-au făcut mie alții, câtă bunătate a avut Dumnezeu purtându-mi de grijă prin părinți, prin prieteni, prin alți oameni, ce raționalitate are creația lui Dumnezeu, câtă bunătate se revarsă dinspre Dumnezeu spre noi oamenii, cum ne sprijină pe toți, cum ne ajută pe toți, cum are grijă de fiecare în parte, câtă înțelepciune și câtă bunătate are Dumnezeu în toate, ce fapte extraordinare a făcut Hristos pentru mântuirea noastră, cum e Biserica un fel de spital care ne ajută pe toți… și tot astfel de gânduri care sunt foarte importante pentru că ne ridică starea de spirit. Dacă noi am citi o carte bună, Scriptura sau o carte duhovnicească, starea noastră se schimbă mult de tot.

Sunt cercetări din neuroștiințe care vorbesc pe față despre lucrul acesta. Există un cercetător in neuroștiințe care se numește Roy Baumeister, el este părintele cercetării experimentale a voinței. Psihologia foarte multă vreme n-a investigat mecanismele complexe, ea a investigat atenția, percepția, sensibilitatea, pentru că erau fenomene psihice simple, foarte simple, cu niște praguri senzoriale, cu niște arii corticale care răspund de anumite funcții. Voința era o chestiune foarte greu de cercetat, pentru că erau mai multe arii corticale care intrau în joc și n-aveam capacitatea să investigăm noninvaziv creierul. Au apărut [între timp] aparate foarte specializate, cum este RMN-ul funcțional sau computerul tomograf, cu camere de scintilație sau alte dispozitive care pot acum investiga activitatea creierului în profunzime, în timp ce subiectul este viu – și noninvaziv. Și, având dispozitive de genul acesta, cercetătorii au investigat și procese psihice mai complexe, cum este voința. Ei, ce au stabilit ei prin cercetări experimentale care concordă cu punctul acesta?

Există cercetări care ne spun așa: dacă un subiect citește ceva înălțător, câteva minute după aceea este mai rezistent la tentațiile imorale, iar atunci când citește ceva îndoielnic din punct de vedere etic sau are o experiență de plăcere, are tendința să fie mai vulnerabil într-o situație în care trebuie să aleagă între o opțiune etică și una ilegitimă sau ilegală. Și au fost subiecți expuși la destule experimente, li s-a dat o experiență a plăcerii fiziologice, de gust de exemplu, și după aceia, imediat au fost puși în situația de a face niște alegeri într-un chestionar anonim. Majoritatea celor care s-au expus experiențelor de plăcere fiziologică au avut tentația ca, la întrebările din chestionar, să răspundă – întrucât întrebările erau anonime – că ar prefera, la un moment dat, să ia banii cuiva care nu sunt banii personali, să profite de o situație dacă nimeni nu-i vede, situații care evidențiau faptul că judecata lor era afectată de experiența plăcerii.

Or, atunci când citim o carte înălțătoare, duhovnicească, despre faptele și cuvintele lui Hristos, noi avem o stare de spirit modificată și ființa noastră este mai întărită să pășească etic sau moral, să facă alegerile potrivite, ziditoare. De aicea cititul cărților duhovnicești, care este foarte important.

La unii autori, cum este Sf. Isac Sirul, lectura dă naștere la rugăciune. În “Gânduri catre cei însingurați” vorbește despre asta. Citirea unor cărți bune naște rugăciunea și rugăciunea naște citirea, adică atunci când reușesc să mă rog cum trebuie îmi vine să citesc Scriptura, că este o cunoaștere a lui Dumnezeu, și după ce am citit Scriptura îmi vine să mă rog, pentru ca văd cine este Hristos, văd ce a facut Hristos pentru mine și nu am un răspuns mai vrednic la mărimea faptelor Lui și la generozitatea lui Dumnezeu decât să cad în genunchi și să spun: “Slavă Ție, Dumnezeule pentru toate!”. Deci cumva lectura ne ajută foarte mult.

Cercetările din neuroștiințe ne avertizează cu privire la dispoziția noastră pentru lectură. Noi nu avem o dispoziție pentru lectură, noi putem citi cunoștințe [informații], dar nu putem metaboliza înțelesuri. Și psihologia, și filozofia și neuroștiințele fac diferența între cunoștințe [informații – n.n.] și înțelesuri. Noi suntem într-o societate informațională, cu foarte multe posibilități de acces la fluxul de date, dar noi nu avem acces la înțelesuri, ci la cunoștințe [la informații]. [Informațiile] superficializează foarte mult. Există enorm de multe studii în direcția asta, se vorbește despre data smog de supraîncărcare cognitivă, situații în care oamenii sunt bombardați cu informații de orice fel, la buletinele de știri, pe fluxurile de știri din internet, la radio, în presa tipărită, există foarte multe evenimente care sunt un flux. Astea sunt cunoștințele. Cunoștințele [singure] nu ne ajută cu nimic, spun cercetările din neuroștiințe. De ce? Fiindcă ele nu pot fi metabolizate ca să  fie transferate în viața mea. Oricât aș citi, oricât m-aș documenta, dacă rămân în zona cunoștințelor, eu nu mă pot schimba prin asta. Ele nu exercită o presiune de transformare asupra mea. Lucrul acesta este foarte din vechime constatat. Majoritatea școlilor din filozofia antichității, că erau stoicii, că erau epicureii, au constatat că cunoașterea nu transformă.

Astăzi, la predică, am amintit o sintagmă: “oamenii transformați transformă oameni“, dar persoana aceasta care a spus lucrul acesta a mai spus ceva: “educația nu este transformare, educația nu transformă”. Educația [în sens de proces de instruire] informează, creează skills-uri [competențe], formează un om pentru profesie, dar nu formează interior. Asta au văzut și filozofii greci. Multa știință nu aduce nici smerenie, nici iubire, nici virtuți. Dimpotrivă, poate să aducă foarte multă mândrie.

Noi trăim intr-o societate informațională în care se vehiculează foarte multe cunoștințe și cunoștințele nu ne ajută. Auzim de un cataclism undeva, am văzut nu știu ce eveniment catastrofal undeva, cu morți, cu date tehnice, cineva află mai mult și stăm în genul asta de informații, având sentimentul că, cu cât știm mai mult, ceva se schimbă. Nu se schimbă! Înțelesurile sunt temeinice, sunt cunoștințe care au ramificații până foarte în adânc și, cu ajutorul înțelesurilor, noi înțelegem procese sau fenomene care se întâmplă în viața altora sau la mine și, pe baza a ceea ce am înțeles, pot să schimb ceva la mine. Asta este diferența dintre cunoștințe și înțelesuri.

O să vă dau un exemplu. Cineva a spus: “20% dintre tinerii din Japonia se despart de părinții lor și prefera să trăiască singuri” – un studiu sociologic. Aud știrea asta undeva și citesc jumătate de pagină de internet despre aceasta. Asta este o cunoștință. De ce e o cunoștință și nu e un înțeles? Păi trebuie să citesc și eu vreo 70-80 de pagini despre asta, să știu și eu cine sunt tinerii aceia, de unde provin, de ce se despart, care sunt argumentele pentru care ei nu mai pot sta cu părinții lor, ce profil cultural, intelectual, spiritual au, dacă nu cumva ține de o perioada de vârstă, după ce a trecut un timp se întorc acasă sau nu? Păstrează relația cu părinții de la distanță sau nu? Cu cât aflu mai multe lucruri, cunoștința se transformă într-un înțeles și înțelesul acela devine înțeles atunci când îmi folosește mie, pentru tinerii care îi am în viața mea, chiar dacă ei nu sunt japonezi. Ceva din această cunoștință devine folositoare pentru mine și, de mâine încolo, voi folosi acest lucru în experiența mea concretă de fiecare zi. Ei, acest gen de înțelesuri e foarte prețios. Noi, de fapt, avem foarte multe cunoștințe și puține dintre ele pot deveni înțelesuri.

Literatura filocalică face invers. Părinții duhovnicești nu pleacă la drum cu ideea ‘cunosc totul și după aia mai vedem noi ce îmi folosește’. Părinții filocalici, știind că viața e scurtă și că virtuțile sunt aproape infinit de în posibilitățile lor de a fi dezvoltate, ei pleacă la drum cu o rigoare foarte strictă și spun: ce-mi folosește mie pentru îmbunătățirea vieții? Care sunt înțelesurile care îmi folosesc, pe acelea le caut și în rest nu mă interesează, îmi restrâng foarte mult câmpul de sensibilitate și mă preocup exact de ceea ce mă zidește. Și atunci sunt foarte atenți la ceea ce citesc, sunt foarte atenți cu cine se însoțesc, sunt foarte atenți dacă vorbesc, ce vorbesc. E ziditor ceea ce spun sau e mai folositoare tăcerea? Și făcând lucrurile acestea, ei, de fapt, sunt foarte atenți cu propria lor creștere, sau cu propriul lor progres, neirosind timpul.

Noi avem, de fapt, o curiozitate greșit înțeleasă despre care foarte mulți au analizat și au constatat că e greșit înțeleasă și greșit folosită – știți, cura în latină înseamnă grijă, a purta de grijă, și de aicea metodele curative, dar cura a dat și curios. Curios în perioada veche era acela care se îngrijea de sine și era foarte atent ca nu cumva din experiența vieții lui să piardă ceva esențial pentru creșterea lui și avea așa o curiozitate să nu cumva să piardă vreun sfat de la cineva, care sa-i folosească să crească. La noi, curiozitatea a devenit o patologie, că ne interesează orice și, de cele mai multe ori, această supraîncărcare cognitivă ne face incapabili să metabolizăm. Sunt foarte multe constatări care vin pe direcția aceasta. Mircea Eliade, de exemplu, spunea: ce mai este astăzi omul religios, dacă el merge prin oraș și vede afișe publicitare cu reclame și pe toate le privește și unele din ele sunt pe suprafețe foarte mari și cu cât sunt mai mari suprafețele pe care aceste reclame le acoperă, cu atât mai mult loc ocupa ele în mintea și în emoțiile lui, și când omul merge spre casă, atârnat în tramvai, ce are el în sufletul lui? E un fel de coș în care s-au vărsat toate aceste reclame, toate aceste știri, și această supraîncărcare cognitivă ne face incapabili să metabolizăm, că sunt prea multe informații, sunt disparate între ele, nu pot fi legate între ele și nu avem cum să metabolizăm, ca să ne hrănim sufletește cu ceva din ele și să se depoziteze ele în noi.

Pentru părinții Bisericii și pentru școala greacă de filosofie, a medita pe seama unui conținut înseamnă un conținut foarte bine delimitat. Și mănăstirile ne dau ritmul acesta al vieții. La mănăstire există Liturghie, există pericopa evanghelica, există predică și, după masă, fiecare se retrage în chilia lui și meditează la evenimentul, la sărbătoarea, la Liturghia, la textul Evangheliei și la predică, încercând cât mai mult să prelungească atmosfera de acolo.

Grecii au observat asta, spunând că o conferință este bună dacă, după ce s-a terminat, se continuă în interioritatea mea, adică acea conferință se continuă în mine, dar, de data aceasta, nu vorbește invitatul, ci îmi povestesc eu mie ce trebuie să rețin și care e lecția pentru mine. Am luat de acolo și am adaptat la mine, și mă cert pe mine, și mă încurajez pe mine, și mă judec pe mine în funcție de ce am auzit acolo, de radiografia care mi s-a oferit. (…) Pentru că la conferință se întâmplă ceva în interioritatea mea și ar trebui să mă uit într-însa, să văd cu ce m-a schimbat cel care a vorbit, cu ce m-a schimbat textul Evangheliei, cu cu m-a lovit, unde este punctul sensibil? De ce m-a durut locul acela? De ce m-am simțit eu radiografiat? Nu cumva semăn eu cu fariseul sau cu cel din Evanghelia de astăzi? Și, în felul acesta, locul Liturghiei se poate transforma în ceva edificator.

Cercetările spun că supraîncărcarea cognitivă, sau data smog îl împiedică pe om să aibă această metabolizare interioară. Avem și experiențe de suprasolicitare senzorială, pentru că avem activități în care suntem și suprasolicitați la serviciu, avem telefon, avem calculator, avem copii, avem responsabilități, avem credite, avem obligații sociale. Toată harta aceasta de obligații pune o presiune foarte mare asupra noastră și funcționăm foarte mult pe niște modele sau pe niște rute cognitive, ne-am obișnuit să prelucrăm informații, să dăm răspunsuri, să fim foarte concreți în activitățile noastre. Ce spun neuroștiințele în direcția aceasta, și validează foarte mult experiența filocalică, este că trebuie să ieșim din regimul aceasta de viață ca să favorizăm în noi contemplația, tăcerea, reflecția, lucruri pe care noi nu le facem cu aceleași puteri cu care rezolvăm problemele la serviciu. Dacă cineva are un serviciu epuizant și vrea să-și inducă o anumită stare, o anumită dispoziție pentru rugăciune, el trebuie, când vine acasă, să nu dea drumul la televizor, la radio, să deschidă calculatorul sau să vorbească cu prietenii la telefon. Are nevoie de un moment sau de câteva momente de însingurare, ca procesele acestea și activarea aceasta psihică de la serviciu să se liniștească și în el să apară o dispoziție mai lucidă și mai așezată, pentru a fi atent la un text duhovnicesc sau pentru a avea o dispoziție să se roage.

Dispoziția pentru rugăciune nu vine pocnind din degete, noi nu suntem pregătiți pentru rugăciune în orice moment, lumea nu ne pregătește pentru rugăciune. Dacă ne lăsăm împinși de lume în mod natural, lumea ne împinge la mall, lumea ne rostogolește în piață, lumea ne trimite, încet-încet, cu indicații cordiale, către o sală de concert sau către un spațiu de cumpărături. Asta este dispoziția pe care o fabrică lumea. Ca dispoziția mea să fie pentru rugăciune, eu trebuie să fac un efort, să mă decupez, să fac niște lucruri în interioritatea mea, să mă deprind cu un anumit mod de a mă liniști, de a cultiva un spațiu în casa mea, un colț în casa mea în care să am icoane, să am o carte bună și, când vin în casa mea, să mă adun acolo. Până vin ceilalți din familia mea, eu mă adun o jumătate de oră, ca atunci când ei vin, eu să fiu proaspăt, să fiu plin de energie bună. Serviciul nu ne trimite acasă cu această setare sănatoasă a sufletului nostru.

Sfinții Parinți au fost foarte atenți la lucrul acesta. În Filocalia VII, la capul 99 pe care îl formulează Sfântul Grigorie Sinaitul, găsim un text care indică ardoarea cu care Sfinții Parinți sunt foarte atenți la stările lor de spirit, la dispoziția lor. Și Sf. Grigorie Sinaitul era un practicant al rugăciunii neîncetate, îi învăța pe oameni să se roage. Și într-un text aici vorbește despre cum anume se cultivă lucrarea launtrică, pentru a fi pregatită pentru rugăciune, pentru citit și pentru cântat. Și el zice aici:

Cel ce se liniștește este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuți, pe care să ridice temelia clădirilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia și răbdarea.

Vedeți? El nu pune la temelia vieții duhovnicești rugăciunea. De ce nu pune rugăciunea, că rugăciunea e mai mare decât toate? Pentru că rugăciunea are nevoie de un loc favorabil, de o dispoziție. Nu că ar avea nevoie Dumnezeu de dispoziția noastră, dar nu ne putem noi aduna în rugăciune. Că Dumnezeu primește și rugăciunea celui care este obosit, și care este încercat de viață, sigur: în iubirea Lui, și cu gândul bun se împacă și fapta buna răsplătește. Dar dispoziția de a mă ruga, sau de a-i da slavă lui Dumnezeu, sau de a contempla frumusețea Lui sau de a-I mulțumi lui Dumnezeu, nu vine în mod natural, ea are nevoie de o anumită preparație înainte. Și, Sfântul Grigorie Sinaitul are această recomandare. Alți Părinți au alte recomandări. Și mai zice, în continuare:

“… Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibe pe acestea trei: cântarea, rugăciunea și citirea”.

Dar ca să cânte, ca să se roage și ca să citească din Sfânta Scriptură, el trebuie să se pregătească un pic sufletește, să se amenajeze un pic lăuntric. Or, tăcerea, înfrânarea, smerenia, privegherea și îndelunga răbdare sunt lucrări interioare.

Ce ne spun neuroștiințele despre tăcere și despre înfrânare este extraordinar: atunci când restrângem prin înfrânare câmpul experiențelor noastre, capacitatea minții noastre de a merge la adâncime e mult mai mare. Dacă avem un câmp de stimuli în jur și de centri de atenție și consumăm viața noastră cu foarte multe lucruri pe care trebuie să le facem, nu mai avem resurse ale atenției și ale puterilor noastre sufletești să mergem foarte în adânc. Atunci când ne înfrânăm și restrângem ființa noastră de la toate ieșirile ei inutile, de la a vorbi inutil, de a ieși inutil, de a auzi niște lucruri nefolositoare, când restrângem ființa noastră, toată energia se conservă și atunci când deschidem o carte și citim un text, toată puterea noastră interioară este folosită ca să metabolizeze acel text. Și asimilarea lui și descompunerea lui în înțelesuri particulare este maximă atunci. Mai ușor rețin sfatul dintr-o carte duhovnicească dacă, mai înainte de a o citi, am avut o oră de tăcere și după aceea am avut o oră de tăcere. Într-un ocean de tăcere, un cuvânt își arata valoarea mult mai mult, decât dacă înainte am citit un buletin de știri, citesc zece pagini duhovnicești și după aia mai urmăresc un buletin de știri. Mintea mea nu este pregătită să fixeze lucrurile în felul acesta.

De aceea, tăcerea și înfrânarea sunt două dintre lucrările foarte favorabile vieții spirituale pentru că ne scot din regimul obișnuit de utilizare al puterilor noastre. Se vorbește foarte mult astăzi despre supra-aglomerare lexicală, există prea multe cuvinte, există o inflație de vorbe, există un abuz al cuvintelor, există o întrebuințare a cuvintelor cu dublu înțeles, cu triplu înțeles, ironic, cinic, se vorbește foarte mult și foarte puțin ziditor. Atunci când o persoană are insule de tăcere, ea iese din întrebuințarea aceasta.

Doi: neuroștiințele ne mai spun că atunci când tăcem și ne obișnuim să tăcem, mintea noastră prinde o sprinteneală superioară, pentru că atunci cunoaște și se ridică prin noțiuni care sunt mai cuprinzătoare decât cuvântul. Când vorbesc mult – și nefolositor e și mai rău – vorbirea mea îmi dă șansa unui urcuș limitat de lexic. Atâta cât îmi permite gramatica, cu viteza asta merg. Trebuie să termin o propoziție, să mai termin o propoziție, să mai pun o complementară, să mai găsesc o metaforă. Prin cuvânt merg încet. Când tac, mintea mea e sprintenă, pentru că se debarasează de gramatică și merge din înțeles în înțeles și eu cu mintea ajung foarte departe în jumătate de oră de tăcere, decât dacă aș vorbi. Și acesta este un motiv pentru care, spun neuroștiințele, tăcerea este de mare folos. Și adâncimile pe care le suporta tăcerea, și acolo unde pot coborî în tăcere, sunt locuri pe unde gramatica nu mă ajută. Dacă stau mereu în cuvânt, mintea mea sau înțelegerea mea va fi limitată de gramatică. Asta a spus Wittgenstein: cel care vorbește nu poate cunoaște mai mult decât îi permite gramatica pe care o utilizează. În momentul în care tac, adâncimile mele și înțelegerea minții mele merg mai departe decât permite gramatica. Și noi știm asta. Dacă cineva ne întreabă de ce iubim pe părinții noștri, noi nu putem să găsim în gramatică cuvinte potrivite ca să explicăm toată iubirea noastră. Oricât am spune despre dragostea pentru o persoană, gramatica nu-mi ajunge. Eu trăiesc lucruri pe care nu le pot traduce în cuvinte. De-asta e bine să ieșim din regimul cuvintelor.

Or, zilele de post în Tradiția Bisericii noastre sunt extraordinare. Noi am putea ieși în zilele de post din funcționalitatea aceasta, ar fi extraordinar să ieșim din modul obișnuit de întrebuințare, în zilele de miercuri, de vineri, în Posturile de peste an, în Postul Paștilor ar trebui să facem un exces de rigurozitate și să nu deschidem televizorul deloc, să nu ne uităm la nici un flux de știri, să ascultăm foarte puțin și numai programe cu un conținut religios și, la un moment dat, dacă avem deja în minte lucruri, să oprim radioul, ca să putem gândi, să putem gândi și cu mintea noastră lucruri.

Sfântul Isaac Sirul, în “Cuvânt către cei însingurați”, are două locuri extraordinare, și spune că dacă cititul Psalmilor și rugaciunile sunt prea lungi și nu mai ai timp de meditație, lasă-le pe acelea și fă-ți timp de meditație în fiecare noapte. Și în timpul zilei la fel, dacă Psalmii sunt prea mulți, prevezi-ți în program un timp pentru meditare. Și spune și de ce este important să medităm, pentru că noi, când ne rugăm lui Dumnezeu, nu ne putem analiza pe noi înșine, să văd dacă mă rog cu toată inima, dacă nu cumva sunt fățarnic, dacă mă doare sufletul în timp ce mă rog sau nu mă doare. Eu nu pot să fac asta în timp ce mă rog. Și am nevoie ca după ce m-am rugat, sau după ce am ascultat predica, să mă văd pe mine în fața Altarului și cum sunt eu în starea mea, să mă judec un pic, dacă m-am rugat cum trebuie, dacă nu cumva telefonul trebuie să-l pun în altă parte, dacă nu cumva data viitoare când voi citi Evanghelia trebuie să o fac mai calm, dacă nu cumva din dragoste pentru vocea mea am ajuns să cânt fără sa-mi dau seama ce am cântat. Lucrurile astea nu pot să le conștientizez în timp ce fac rugăciunea. Trebuie să ies ca să văd cum a fost. Sau dacă cineva mi-a spus un cuvânt, n-am timp să meditez la el, pentru că după cuvântul ala vine un altul, și în predica lui îmi mai spune și încă ceva, și încă ceva, și eu nu vreau să rămân doar acolo, cu informația, eu vreau să fixez în sufletul meu niște lecții pentru mine, și atuncea când s-a terminat cuvântul, eu îmi fac vreme să meditez, ca să  asimilez acele lucruri.

Filosofii greci vorbeau despre necesitatea de a scrie. Dacă Dumnezeu mi-a descoperit astăzi ceva extraordinar printr-un om, sau printr-un copil, sau printr-un om duhovnicesc și mi-a descoperit ceva care m-a durut și mi-au dat lacrimile, mă duc acasă și scriu asta într-un loc prețios pentru mine, am un caiețel unde am strâns toate descoperirile pe care mi le-a făcut mie Dumnezeu, lecțiile pe care mi le-a dat mie Dumnezeu le țin la mare preț, nu le nesocotesc și le depozitez în mintea mea, pentru că avem un mare dușman care se cheamă uitarea. Asta este Filocalia! Părinții nu au scris ca să dea lecții altora, Părinții când au avut o descoperire despre Dumnezeu pe care au considerat-o foarte prețioasă, s-au dus și au scris-o pentru ei, ca data viitoare când sunt scăzuți sufletește și nu mai sunt așa sensibilizați, să se hrănească cu ce le-a descoperit Dumnezeu în trecut și să se ridice. Să-și amintească de bunătatea și de înțelepciunea lui Dumnezeu pe care El le-a descoperit la un moment dat. Era pentru dânșii, nu era pentru alții. Și în Antichitatea greacă s-a făcut la fel: Seneca ne-a lăsat niște scrisori despre pace sau despre blândețe, pe care el, de fapt, le scrisese pentru sine. […]

Noi ar trebui să scriem, pentru că scriitura sau reflecția asta face cunoștința să se încarneze, să devină parte din mine. Fără metabolismul acesta, nu există progres duhovnicesc. Sau există progres duhovnicesc, la mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile duhovnicului, dar noi nu ne întrebuințăm la maximum.

Iar virtuțile se cultivă. Și se cultivă cu drag, cu dor. Părintele Stăniloae are un loc unde spune că așa iubește monahul virtuțile, precum iubește bărbatul soția sau mama pe copii. Virtuțile sunt dragostea lui, ceea ce vrea să cultive. Îi place să tacă, îi place să se retragă, îi place să se judece pe sine și să simtă inima străpunsă de gândul că nimic bun n-a făcut înaintea lui Dumnezeu, îi place să trăiască starea aceasta de îndatorare până la moarte în fața lui Dumnezeu care a făcut atât de multe pentru el. Și dacă i se dă un ceas în care asta să facă, asta ar face; și dacă i se dau trei săptămâni în care să se gândească la asta, nu-i lipsește nimic. Și oriunde l-ai pune să lucreze ceva, câtă vreme are această lucrare în interioritatea lui, el este liber să facă orice ascultare, pentru că nu are sentimentul că pierde timpul, pentru că lucrarea lui interioară este neîntreruptă. Genul acesta de metabolism face viața duhovnicească să fie autentică.

Ce mai spun neuroștiințele? Sunt câteva lucruri pe care neuroștiințele le semnalează în viața noastră obișnuită și care arată că trăim într-o societate care ne împiedică să cultivăm viața duhovnicească. Și trebuie să avem mare grijă să folosim ceea ce societatea ne pune la dispoziție, dar să nu rămânem în ea, cu ofertele ei.

De exemplu, se cultivă foarte mult competiția. Studiile de neuroștiințe vorbesc despre faptul că atunci când trăiesc într-un mediu concurențial puternic, eu mă dezvolt, devin mai performant, mai capabil. Dar expunerea prelungită la competiție descurajează compasiunea. O persoană care vrea să cultive compasiunea nu poate să facă acest lucru într-un mediu competițional. Or, cultura contemporană și, în general, societățile prospere, care urmăresc progresul, sunt foarte mult bazate pe concurență. La școală există o competiție, există tot felul de sisteme de gratificație, de remunerație, de premiere, de burse pentru cei mai buni. Și copiii noștri sunt aruncați în acest sistem, ei reușesc să se adapteze, dar, încet-încet, li se descurajează dispoziția pentru compasiune, deoarece compasiunea presupune disponibilitatea de a-l ajuta pe celălalt. Nu vorbim de bunătate, care e mai mare decât compasiunea și care m-ar împinge să-l consider pe celălalt mai bun. Uitați-vă la cum ne facem CV-urile – în CV-uri punem ce-avem noi mai bun. În mod normal, un CV adevărat ar trebui să conțină metehnele mele. O persoană care își știe minusurile și se luptă cu ele are posibilitatea să progreseze. Fără această evaluare corectă de sine, n-avem un punct serios de la care să pornim în lucrarea interiorității noastre. Dar, în general, CV-urile și prezența la tot felul de interviuri ne forțează să spunem ce avem mai bun în noi. Și psihologia pozitivă, prin anii 80, a dezvoltat un întreg sistem filosofic prin care s-a spus că e bine sa știi despre bine că poți, să crezi că poți, să-ți repeți că poți și vei putea. Și, încet-încet, persoana devine autonomă, ea este propriul ei dumnezeu și se dezvoltă indefinit prin această încredere extraordinară în sine. Suntem, de fapt, la antipodul vieții spirituale [duhovnicești]. Viața spirituală autentică este, printre altele, verificată și de acest sentiment… Părinții aveau un cuvânt, spunând: eu sunt pământul pe care tu calci! Creștinismul pune o povară imposibil de purtat pe umerii unui om, dacă acela nu este fiul duhovnicesc al Bisericii și următor al lui Hristos, când ni se spune, prin gura lui Hristos: [Iubiţi pe vrăjmaşii voştri], binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă… N-a spus o singură dată Hristos, a spus patru propoziții care lovesc în același punct. Există vreo persoană care să-mi fie mai ostilă mie decât aceea care mă blesteamă? Blestemul este maximum de răutate exprimată. M-ar omorî, dar nu o face, pentru că se expune unor consecințe legale, dar dacă mă blestemă, înseamnă că îmi vrea la maximum răul. Acum, dacă față de persoana care mă blestemă, eu trebuie să am binecuvântare, asta înseamnă că nu am nicio persoană în raport cu care eu să fiu rău. De asta, creștinul și Biserica nu sunt niciodată opozabili [ostili] cuiva [la modul personal]; oricât de răi ar fi oamenii, nu mă pot scoate din binecuvântare și din rugăciunea pentru ei… Aici este starea diametral opusă concurențialului, care-mi șoptește că eu sunt mai bun decât celălalt, că sunt mai potrivit decât el… Chiar față de un coleg care este bun, eu trebuie să văd ce am eu mai bun și trebuie să mă consider eu mai potrivit decât el pentru o poziție. Etica sau regulile competiției nu-mi spun nimic despre cum să mă poziționez față de dușmani, dar competiția îmi spune că trebuie să mă consider mai bun și să-l întrec și pe cel care este OK cu mine. La antipod, creștinismul îmi spune să fiu pregătit să binecuvântez chiar și pe cei ce mă blestemă. Nu există o lucrare mai serioasă, mai gravă și mai greu de realizat decât cuvintele acestea. Eu m-am cercetat pe mine și-am văzut că nu pot să-mi iubesc mama din tot sufletul. Adică o iubesc, mă rog pentru ea, mi-e dor de ea, îi sărut mâna atunci când o întâlnesc, dar am momente în care uit de dânsa, furat de lucruri: nu așa se comportă un om care iubește. Și sunt momente în care mă sună și eu nu-i răspund imediat și mai trece o oră până-i dau telefon… și e mama mea și am toate motivele s-o iubesc! Dacă avem atât de puțin loc pentru cei pe care ar trebui să-i iubim, fiindcă avem argumente, ce rezerve de iubire avem pentru cei care ne blestemă? Cerințele sunt foarte mari în viața creștină și bineînțeles că nu putem iubi cu puterile noastre și trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea dragostea aceasta. Dar cât de mult am pătimit noi pentru dușmanii noștri? [Sf.] Isaac Sirul se întreabă lucrul acesta. Pentru că dragostea noastră față de semenii noștri nu se vede doar atunci când ei ne fac bine, adevărata dragoste se vede și când nei e fac rău. Și nu putem să spunem doar că iubim păcătosul, dar urâm păcatul. Asta e corect, dar e doar o propoziție. Ca să iubim păcătosul, trebuie să pătimim întrucâtva pentru El. Cât am pătimit noi pentru el? Deci în logica aceasta, cultura competiției nu ne ajută.

Media nu ne ajută [nici ea] deloc. Sunt foarte multe emisiuni de TV, care mărunțesc viața personală a cuiva, scot din ea interstițiile, elementele de scandal și privim eventual la emisiuni de tipul acesta și ne încărcăm cu perspective critice, cu analize de tot felul și asta ne strică mintea, mintea noastră se obișnuiește cu un anumit mod de a gândi… Cine se uită la genul aceste a de programe ajunge să fie „specializat” în a „distruge” oamenii. E de ajuns să vezi o persoană și imediat să-i faci o radiografie și să găsești elemente care sunt vrednice de criticat… Putem să ne facem mintea specializată pe a scoate în evidență lucrurile de rușine sau lucrurile proaste…. Or, viața duhovnicească, trimiterea Sfinților Părinți este la antipod: a nu judeca. Sau, dacă totuși, vreau să fac ceva pentru cel ce-mi face rău, să-l binecuvântez și să mă rog pentru el. Acest a nu judeca este extraordinar… În neuroștiințe se vorbește despre calmul minții. Mintea unui om care nu judecă e foarte calmă. Dacă e calmă, are o anumită lentoare cu care merge și nu scapă din evidență lucrurile esențiale – conduita, cuvântul, atenția, smerenia… Persoana care e „specializată” pe a mitralia biografii și a scoate în evidență lucrurile negative are o viteză cu care face lucrurile acestea și are o atenție foarte slăbită cu privire la ea însăși. Or, creștinismul ne recomandă aici să nu stăm prea mult cu mintea în fluxurile acestea de informații sau în emisiunile de scandal, ca nu cumva mintea noastră să se deprindă cu stilul acesta de a analiza lucrurile și după aceea să folosim această „specializare” pentru a evidenția numai lucrurile care nu merg. Oricum există foarte multe lucruri care nu merg bine. Acum, dacă ne-am pregătit să le facem evidența, ne-am terminat. Mai avem nevoie de două sau trei vieți numai ca să facem o listă a lor. Dar nu ne folosește, pentru că noi nu schimbăm lucruri dacă facem evidența lucrurilor care nu merg. Nu mai bine ne detașăm, ca să câștigăm un anumit calm al minții, ca apoi să ne și rugăm? Simplitatea aceasta a minții care nu se lipește de tot felul de lucruri – unele scandaloase, altele foarte interesante, unele atractive, unele țipătoare – odihnește. Există un principiu foarte frumos în Filocalie, prezent la mai mulți Părinți sub diverse forme, care spune așa: Iubești odihna [sufletului], să știi că ea vine la pachet cu simplitatea. Nu poți să fii odihnit și să ai o viață complicată. Cine vrea să câștige liniștea, trebuie să iubească simplitatea. Și simplitatea înseamnă și simplitatea minții care nu inspectează o mie de lucruri, nu citește 5 cărți odată, nu stă cu televizorul deschis și cu radioul deschis și cu telefonul pe Skype și cu șase prieteni pe lângă… Asta nu-i o viață simplă. Le ia pe rând și le face numai pe cele care trebuie, ca mintea să rămână într-o stare de liniște sau de calm și astfel, în formatul acesta, e mai pregătită pentru rugăciune, mai pregătită pentru a medita și a scoate lucruri [de folos] dintr-un text sau dintr-o întâmplare de viață.

O altă realitate de viață care ne împiedică pentru viața duhovnicească și pe care neuroștiințele o scot în evidență astăzi [în mod] specializat este cultura de consum. Studiile lui Roy Baumeister, dar și alte studii cu foarte mult material empiric, deci cu cercetări de laborator, au evidențiat că atunci când se multiplică dorințele, se slăbește voința. Cu cât avem dorințe mai multe, cu atât avem o voință mai slabă. Pentru că voința e limitată și e ca un cal care trebuie să alerge pe toate culoarele dorințelor noastre. Cu o dorință trebuie să negociez și s-o împing peste doi ani, fiindcă nu am bani, cu altă dorință trebuie sa mă lupt acum, că vreau într-o oră s-o consum, cu alte două dorințe trebuie să negociez și să le mut peste trei zile, pentru că nu este potrivit acum. Voința mea e una și dorințele sunt multe. Și, la sfârșitul zilei, după ce pe unele le-am respins și pe unele le-am consumat, voința mea este complet consumată. Se vorbește de epuizarea eului. Roy Baumeister a propus această sintagmă, a persoanei care este epuizată după ce s-a luptat cu o grămadă de dorințe din ea,pe unele reprimându-le, pe altele executându-le. Și, din păcate, spune Roy Baumeister – iar părinții au știut lucrul acesta – noi nu avem un led, un bec care să se aprindă când voința noastră este la pământ. Dacă am avea un bec din acesta, am simți când s-a aprins și am spune: nu mai am voință, hai să mă duc acasă să mă odihnesc. Noi, neavând un astfel de led, noi rămânem fără voință, dar energie mai este, energie fizică mai este, și ne trezim că mergem la cumpărături, că luăm decizii de tot felul, facem credite, îi chemăm pe prieteni la noi… și dimineață, când ne trezim, ne dăm seama că am făcut câteva lucruri regretabile Dar când ne dăm seama că sunt regretabile? A doua zi, când treziți din somn, cu voința la cote obișnuite, sesizăm că am luat o mulțime de decizii proaste. Această epuizare a eului este o stare aproape de fapt în societatea în care se muncește foarte mult și în care există și entertainment [foarte bine dezvoltat]. Și atunci când oamenii se împart în viața lor între munca foarte serioasă și entertainmentul [divertismentul] care e pregătit să-i reconforteze, la sfârșitul acestor experiențe, voința lor este consumată.

Ce fac Sfinții Părinți aici? Există o restrângere a dorințelor. Să avem un proiect foarte scurt de dorințe, câteva lucruri: îmi doresc să mă mântuiesc, îmi doresc să mă analizez cu atenție, să mă spovedesc, îmi doresc să îmi sfințesc casa…. Și mă concentrez pe puține, iar pe celelalte le scot complet din câmpul de atenție. Și în unele cercetări din psihologie se spune că cea mai bună scoatere a unei dorințe este a nu mai verifica sau a nu mai vizita locul unde ea se naște. Sfântul Ioan Scărarul a spus exact acest lucru în Scara lui: vrei să eviți ispita, evită locul ei! Astăzi e la fel: dacă vreau să desființez o dorință, nu mă duc în locul în care ea se naște ca să mă bat cu ea. […] Deci multiplicarea dorințelor slăbește voința.

În fine, ultima chestiune… Există observații care vizează felul acesta de a întrebuința puterile noastre pentru viața duhovnicească și care nu este ajutat de lumea din jur sau de societatea de consum. Și aici există constatarea aceasta care reiese din multe cercetări, care vizează dispoziția pentru reflecție. Dispoziția pentru reflecție este opusul experiențelor [în exces]. Societatea de consum oferă foarte multe experiențe. Adolescenții, tinerii și cei care nu au, în general, multe obligații de familie au timp liber și societatea își dorește să le ofere tot mai multe posibilități de a experimenta. Ei, atunci când experimentăm mult, reflectăm foarte puțin. Mecanismele noastre [psihologice] nu sunt pregătite să reflecteze dacă peste mine vin experiențe peste experiențe: dacă astăzi am o experiență foarte tare, mâine alta foarte tare, poimâine alta – una e de divertisment, alta e culturala, cealaltă e religioasă…. – ele nu pot fi metabolizate, pentru că sunt prea multe. Multă experiență înseamnă puțină reflecție. Puțină lectură înseamnă puțină reflecție. Dacă citesc foarte puțin și nu e adâncime în literatura pe care o citesc și nu e reflecție, eu nu voi ști să reflectez. Dacă am prea multe experiențe, iar n-am cum să reflectez. Și generațiile tinere acum, mai ales în societățile prospere, unde există foarte multe oferte de divertisment, sunt atrase de experiențe noi. [… Se exemplifică apoi cu jocurile sau filmele în serie pentru tineri, la cinematografia 3D etc. …] S-a mai făcut un mall, s-a mai făcut un spațiu de divertisment, aș vrea să merg pe Coasta de Est, că pe Coasta de Vest am fost – turismul acesta, moboilitatea rezidențială oferă posibilități nesfârșite de divertisment. Dar multele experiențe înseamnă puțină reflecție, și puțină reflecție înseamnă puțină adâncime. Și ce spun neuroștiințele, citite prin prisma Sfinților Părinți? Pe noi nu ne cresc experiențele, ci ne cresc reflecțiile pe marginea experiențelor. Nu experiențele îi fac pe oameni să fie oameni, ci ce au putut ei să înțeleagă din acele experiențe pe care le-au avut. Diferența între oameni nu stă în diferențele de experiențe pe care ei le au. Sunt oameni care au avut niște experiențe fantastice și totuși sunt săraci fiindcă n-au știut să extragă din experiențe lucrurile folositoare. Sunt oameni care nu au avut experiențe ieșite din comun, dar care au fost foarte însetați să înțeleagă fiecare din lecțiile primite de la Dumnezeu și făcând lucrul acesta, ei au crescut foarte mult, deși n-au avut experiențe ieșite din comun… E ca și cum am spune: Doamne, dă-mi înțelepciunea să înțeleg ce trebuie din ceea ce mi se întâmplă! Nouă ni se întâmplă foarte multe lucruri, dar nu avem tot timpul posibilitatea să reflectăm la asta și, dacă vine și o alta experiență peste noi, și alta, și alta… această avalanșă de experiențe, de fapt, ne împiedică să mergem în adâncul nostru să fixăm ceva care ține de experiența respectivă.

[…]

(va urma)

 

VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”. Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)

 

Legaturi:

Parintele Paisie Aghioritul: CUM SA DUCEM “LUPTA CEA BUNA” SI CUM SA SPORIM DUHOVNICESTE?

SIMPLIFICATI-VA VIATA!

Cuviosul Paisie despre FOLOSUL CE SE DOBANDESTE DIN PRIETENIA DUHOVNICEASCA si despre CAT DE VATAMATOARE SUNT MEDIILE SI TOVARASIILE LUMESTI

DUHUL GRIJII DE MULTE… NU MI-L DA MIE!

“STILUL DE VIATA” AL POSTULUI

CONFESIUNILE PARINTELUI PANTELIMON (I). De ce a renuntat la MUZICA ROCK, cum a intrat in manastire, ce parere are despre fenomenul Facebook? HOTII DE TIMP, SEDUCTIA CURIOZITATII si IDENTITATILE DE IMPRUMUT

Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE!

Avem noi CREDINTA ca RELATIE VIE cu Hristos? PARINTELE ARSENIE MUSCALU ne invata CUM SA DOBANDIM SMERENIA si EVLAVIA AUTENTICE, cum sa traim POCAINTA si cum sa spunem adevarul FARA SA JUDECAM

PARINTELE ARSENIE MUSCALU: De ce avem nevoie pentru a trai duhovniceste?

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si PENTRU A NE PREGATI DE INCERCARILE CARE VOR VENI?

Sfantul Teofan Zavoratul despre ISPITELE ADOLESCENȚEI si cum trebuie prevenit FOCUL PRIMEJDIEI DUHOVNICESTI care vine odata cu aceasta varsta critica: “Trebuie sa avem un foarte puternic reazem, ca sa rezistam in vremea cand navalesc valurile acestui râu navalnic al adolescenței”

CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)

Cum sa pregatim loc descoperirii lui Dumnezeu in inima noastra? – CAUTAREA SI DORUL ARZATOR DUPA LEGATURA VIE SI PERSONALA CU DUMNEZEU, DEPASIND OBISNUINTELE FORMALISMULUI RELIGIOS. Omilie exceptionala la Duminica Tomei

IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?

ÎNTOARCEREA LA LUCRAREA DINLĂUNTRU/ Unde să te duci ca să nu mai păcătuiești?

CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale”

Viata si invataturile unui sfant al zilelor noastre, CUVIOSUL NIKON VOROBIOV, luptator impotriva MANIERISMULUI si FORMALISMULUI RELIGIOS FARISEIC si invatator cu putere al SMERENIEI AUTENTICE: “temandu‑se de cinstirea ieftina a poporului, care cauta totdeauna facatori de minuni, stravazatori…”

Sfantul Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?

“TU SĂ FII ATENT LA TINE ÎNSUȚI!” – Care sunt consecințele NEGLIJENȚEI și SUPERFICIALITĂȚII ÎMPRĂȘTIATE în viața duhovnicească? “Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne”

INTRA INLAUNTRU SI VEI AFLA ODIHNA! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF. GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem dobandi DUREREA DUHOVNICEASCA A INIMII?

Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO

Sfantul Ioan de Kronstadt (†20 dec.): PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!

PARINTELE AMFILOHIE BRANZA – interviu in “Familia Ortodoxa”: “Daca de mii de ori te tranteste diavolul intr-un anumit pacat, tu de mii de ori vrei sa te ridici! Mai reduceti zgomotul, mai retrageti-va din agitatie…”

INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (IV): Viata in Biserica, postul, rugaciunea, pocainta, dobandirea Duhului Sfant

Parintele Paisie Aghioritul: CUM SA DUCEM “LUPTA CEA BUNA” SI CUM SA SPORIM DUHOVNICESTE?

Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?

IPS IEROTHEOS VLACHOS – cuvinte de foc in conferinta de la Iasi (VIDEO) despre viata duhovniceasca astazi: CEA MAI MARE PROVOCARE… SUNTEM NOI INSINE, CARORA NE PLACE DUHUL LUMESC. “Hristos nu a venit ca să creeze un creştinism superficial şi secularizat. Să vă temeţi de vrăjmașul dinlăuntru, de propriul sine, căruia îi place să se mulţumească cu lucruri mărunte!”

VIAȚA “MODERNĂ” ÎNTR-UN ORAȘ MARE sau: DE CE NE “LASĂ NERVII” ATÂT DE UȘOR ȘI ÎN FAMILIE?

INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca

Anturajul ca o troaca de porci. URACIUNEA si OTRAVA VORBELOR MURDARE sau DESARTE. Puterea de corupere a tovarasiei pacatoase. TERIBILUL AVERTISMENT IMPOTRIVA PARTASIEI CU PACATUL

Parintele Ioan Buliga despre PACATUL TIMPULUI PIERDUT, PACATUL CURIOZITATII SI TRANDAVIEI FLECARE

Parintele Sofronie Saharov NE INVATA CUM SA TRAIM IN RELATIE CU SEMENII: “Ce castig judecand pe fratele meu?”, “Respingeti orice duh de curiozitate”

TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. PREDICA TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU ESTE CONTINUA EI TĂCERE”

PARINTELE PANTELIMON DE LA SCHITUL GĂBUD (video) despre ZESTREA TINERETII ca “mod de a fi”, PRIETENIA CU DUMNEZEU, CONFORTUL AUTO-AMAGIRII si CURAJUL SINCERITATII fata de tine insuti: “Fuga inspre DISTRACTIE inseamna o FUGA DE SINE pentru ca, intalnindu-te cu tine, intra in CRIZA constiinta ta”

PARINTELE SERAFIM ROSE DESPRE EDUCATIA ORTODOXA A COPIILOR (VIDEO). Cum putem lupta cu ispitele lumii si cum putem trai ortodox in vremurile din urma?

Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA VINDECARII DEMONIZATILOR DIN GADARA (a cincea dupa Rusalii): AI CUI FII SUNTEM, AL CUI CHIP PURTAM si ce stapan chemam prin FAPTELE vietii noastre?

CUM SA ADUCEM ROD?

O CALE MAI „APLICATA” DE A NE CUFUNDA SI IMBRACA IN HRISTOS

SFANTUL ISAAC SIRUL. “Sa nu treaca o zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac!”

Invataturi VITALE pentru a trai CINCIZECIMEA ca pe un eveniment PERSONAL (II). Hranindu-ne din Cuvantul si cu Trupul lui Hristos pentru A DOBANDI VIATA LUI. “Mustrarile Duhului Sfant ne pregatesc sa primim darurile Sale”. TAINA SMERENIEI SFINTEI TREIMI si conditiile pentru a primi si A NU PIERDE HARUL


Categorii

Crestinul in lume, Cum sa tinem post?, Diaconul Sorin Mihalache, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, PS Sofian Brasoveanul, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORIN MIHALACHE, “Ești ceea ce trăiești” (VIDEO, TEXT)

  1. “viața religioasă nu schimbă persoana, ci îl face pe subiect să fie adaptat unui set de anumite comportamente prin care el își recunoaște apartenența la un anumit set de valori.
    Viața spirituală este viața pe care o are o persoană care și-a propus să se schimbe”

    Foarte adevarat!

  2. Pingback: ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adr
  3. Pingback: Părintele Sorin Mihalache despre MECANISMELE PLĂCERII ȘI ADICȚIILOR (video, text). “Ai putea crede că TELEFOANELE MOBILE au conexiune directă cu creierele noastre. Puţine lucruri pe care vreodată le-am visat, fumat sau injectat creează o as
  4. Pingback: PLĂCERI SECRETE, DORINȚE INTERZISE, POFTE RAFINATE și invitația-cheie la… REVIZIE TEHNICĂ GENERALĂ și la “CARANTINA SIMȚURILOR”! Părintele Adrian Sorin Mihalache “despre reglajul sensibilității și reglementarea plăceri
  5. Pingback: ÎNVIEREA DIN MIJLOCUL CULTURII MORȚII. Pastorala de Paști a PS IGNATIE, Episcop de Huși denunță, printre altele, "IDEOLOGIA COMUNISMULUI POSTMODERN ca atentat la persoană şi impunerea cu orice preţ a drepturilor minorităţilor de toate felu
  6. Pingback: “Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORI
  7. Pingback: PS Ignatie, Episcopul Hușilor, despre PAZA CUVÂNTULUI, “DIGESTIA” CUVÂNTULUI, RESPONSABILITATEA CUVÂNTULUI (video, text) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: “Ești ceea ce trăiești”: RĂZBOIUL NEVĂZUT ÎN SOCIETATEA SPECTACOLULUI. “Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului” | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “Ce faci, te face” (II). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Conferința de la Cluj a Diacon Prof. Dr. SORIN MIHALACHE (2017, video si text). “Toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și LASĂ URME”. De
  10. Pingback: CAPTIVI ÎN INTERNET. Jean Claude-Larchet despre NOILE TEHNOLOGII, MODIFICAREA NATURII UMANE și DISTRUGEREA RELAȚIILOR INTERPERSONALE. Singurătatea omului în lumea HIPERCOMUNICĂRII (I) | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “Ce faci te face” (III). Diaconul Sorin Mihalache despre DARUL PLASTICITATII FIRII OMENESTI si RESPONSABILITATEA VESNICA A FAPTELOR NOASTRE, despre INSEMNATATEA METANIILOR si, in general, a POZITIEI CORPULUI in viata duhovniceasca si despre PU
  12. Pingback: “Ce faci, te face” (II). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Conferința de la Cluj a Diaconului SORIN MIHALACHE (2017, video si text). “Toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și LASĂ URME”. Despre N
  13. Pingback: “Oferta” duhovniceasca esentiala pentru a trai un POST MARE cu real folos: INFRANAREA ca LUCRARE LAUNTRICA DE LINISTIRE, DE PAZA A SIMTURILOR si ca exercitiu de REZISTENTA si RETRAGERE fata de TENTATIILE SOCIETATII DE CONSUM. Diaconul Sorin Mi
  14. Pingback: Parintele Vasile Ioana: CUVANT LAMURITOR DESPRE SFANTA IMPARTASANIE in contextul ”INFODEMIEI” CORONAVIRUSULUI. Explicatii privitor la cele doua comunicate ale Patriarhiei: “PRIMUL A FOST LA PRESIUNE. Numai Patriarh sa nu fii in vremurile astea!
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate