OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!

Vezi si:

Dezbatere despre Canonul de [Spovedanie], pornind de la parerea Parintelui roman Cleopa Ilie

Duhovnicul si penitentul

Mi s-a pus o intrebare care se refera la ceea ce a spus Parintele Cleopa, pe care l-a intalnit cineva in Romania:

„Modul Marturisirii pe care-l propune Parintele Cleopa, anume ca duhovnicul si penitentul sa ajunga la o intelegere, sa se puna de acord pentru tinerea concreta a unui canon, se aplica doar celui care poate ca a vazut un duhovnic la ani de zile [?!. n.n.], care nu s-a spovedit complet si autentic? Sau regula este valabila si aplicabila doar sufletelor care pentru prima data merg sa intalneasca un duhovnic?; puteti sa vorbiti putin mai concret despre acest lucru?” [Omilia a fost tinuta duminica dupa-amiaza, la adunarea tinerilor].

De ce nu l-ati intrebat pe Parintele Cleopa, daca ati fost de fata? Eu inteleg aproximativ ce a vrut sa spuna Parintele Cleopa. Daca nu se intampla sa fii acolo sa auzi ceea ce spune si daca nu ai in vedere contextul in care a spus un lucru, mai ales daca nu-l intrebi pe el personal, cand spune ceva, ca sa clarifice mai bine, ca sa explice, ca sa completeze, este foarte greu sa raspunzi la aceasta intrebare.

Prin aceste cuvinte pe care le-a spus parin­tele Cleopa: „Sa se ajunga la o intelegere intre duhovnic si penitent, sa se puna de acord pentru tinerea unui canon concret“, presupun ca a vrut sa spuna ca duhovnicul niciodata nu va da un canon cazut de sus, ca si cum ar da o reteta pentru ca a citit ceva undeva, sau [doar] pentru ca asa spun concret canoanele Bisericii. Ci, duhovnicul il va avea in vedere pe penitent in situatia in care se afla, cu curajul pe care il are, cu disponibilitati pe care le are, cu conditiile lui concrete de viata, cu deplina lui stare sufleteasca si psihica si cu gradul lui, mai mult sau mai putin inaintat, de viata duhovniceasca. Pe toate acestea, duhov­nicul trebuie sa le aiba in vedere. Lucrarea lui nu trebuie facuta ca si cum ar fi ascuns in spatele unui paravan, asa cum fac apusenii! Duhovnicul nici nu-i vede pe cei pe care-i marturiseste, nici ei nu-l vad, ci, pur si simplu, doar il asculta pe penitent, il intreaba ce are de intrebat. Totul are un caracter tipizat si sec. In Ortodoxie nu este asa!

Duhovnicul si penitentul se vad nu o data, ci de mai multe ori. Duhovnicul il cunoaste pe penitent, cat poate sa-l cunoasca, are in vedere toate cele pe care le-am spus mai sus si-i va da un canon pe masura. Nu inseamna ca da canonul arbitrar, ca si cum ar face o intelegere cu acesta. Ci deduce ca respectivul este in stare sa faca acel canon. „Tu ce spui?“, poate sa-l intrebe duhovnicul. Şi penitentul poate sa spuna: „Am aceasta problema si din cate imi dau seama, n-as putea, cel putin acum, sa fac toate acestea“. Atunci duhovnicul va cantari din nou si va con­cluziona: „Atunci faci un alt canon…“.

Aceasta nu inseamna ca cedeaza in fata penitentului, ca face voia lui, ci ca duhovnicul si-a dat seama, dupa puterile penitentului, cum poate exact sa-l ajute pe acesta.

Cateodata, ca sa va dau un exemplu, eu pot sa intreb: „Daca ti-as spune ca o perioada de timp nu ai voie sa te impartasesti, cum ai primi?“. In acest fel se face o cercetare, ca sa se vada ce dispozitie are penitentul. Aceasta nu inseamna ca daca spune: „M-as pierde de tot, trebuie imediat sa ma impartasesc“, se va intampla asa. In tot cazul, iti dai seama de starea lui.

Se poate ca cineva sa se spovedeasca de multi ani, dar sa se intample putin formal, nu atat pentru ca duhovnicul nu a luat aminte – se poate intampla si acest lucru – cat pentru ca penitentul nu a facut nimic mai mult.

Cand evidentele arata ca penitentul are o dispozitie mai mare si vrea sa faca ceva mai serios, in aceasta situatie si duhovnicul si peni­tentul trebuie sa se puna de acord, sa cerceteze mai bine problema si sa vada ce canon constant ar putea sa tina penitentul. De comun acord se stabileste canonul pe care-l va tine ca sa progreseze.

Dumnezeul meu, vreau sa ma calauzesti!

Personal, as putea sa va spun urmatoarele: exista penitenti care vin unul, doi, trei, cinci, zece ani, se spovedesc si pleaca. Duhovnicul il indruma, dar vede ca lucrurile nu sunt coapte, ca sa spuna ceva mai mult. Insa vine ceasul cand se creeaza, in sensul bun al cuvantului, in sufletul penitentului un conflict si nu mai poate sa se marturiseasca doar ca sa-si puna putina ordine in suflet. Atunci duhovnicul se sileste si-i spune cateva lucruri pe care nu i le-a spus niciodata; nu pentru ca le-a ascuns, nu pentru ca n-a vrut sa i le spuna, ci pentru ca penitentul nu putea sa le inteleaga, inca nu putea sa le duca.

Am spus „personal”, ca sa intelegeti ca pe acestea le spun din propria experienta de duhovnic. Desigur, penitentul se mira cateodata de acest lucru, pentru ca avea parerea ca lucrurile merg bine. Nu era, insa, asa! La inceput se mira, putin se tulbura, incearca sa protesteze, dar la scurt timp intelege ca n-a putut mai mult.

Este mare lucru pentru un crestin sa ia indrazneata hotarare sa se lase pe seama lui Dumnezeu. Cu cugetul sa spuna: „Dumnezeul meu, vreau sa ma calauzesti!“. Sa o spuna cu sin­ceritate, direct si cu hotarare: „Vreau sa ma indrumi! Cred ca ma vei indruma, cred ca poti si vrei sa o faci! Dumnezeule, ma las in mainile Tale!“. Sa o spuna totusi hotarat! Desigur, multi o spun cu gura, dar sufletelor lor le este greu sa se umileasca si sa porneasca la drum. Este mare lucru, dar si greu sa se intample aceasta. De aceea intarzie, suficient de mult, ca sa aiba loc.

Am observat nu numai din cuvinte, ci si din lucrarea sufletului, ca cineva, printr-un efort concret, ia o asemenea hotarare si porneste, dar se intoarce, din nou, la ale sale.

Nu atingem adancul sufletului nostru

Sunt unele persoane care atunci cand se marturisesc, o fac de o asemenea maniera, incat nu se ating pe sine si cum sufletul lor ar fi permanent pe margine. Nu sondeaza adancul sufletului lor, nu se privesc inlauntrul lor, nu se cerceteaza ca sa vada ce se intampla acolo, sa arate lui Dumnezeu rana lor, sa arate puroiul din adanc.

Acest lucru il obisnuiesc unele mame, unele cupluri, unii tineri si chiar nu stiu cine face exceptie. De exemplu, o mama vine sa se marturi­seasca. Desigur, incepe cu o durere, porneste oarecum bine, isi spune pacatul ei, dar de aici inainte spune despre unul si despre altul, incheie cu ceilalti: „sotul meu daca facea asa, era bine, insa nu face si ne creeaza aceste greutati, aceste necazuri!“. In continuare se refera la unul sau la altul dintre copii. Toate acestea sunt intamplari, sunt situatii care influenteaza toata viata casei, toata viata familiei, dar nu inseamna, in nici un caz, spovedanie.

In aceasta situatie, ar fi putut sa spuna asa: „V-am spus si alta data, ca sotul meu creaza probleme, copiii mei sunt asa si asa, dar cine stie de ce ajung sa faca aceste lucruri, de ce se poarta asa, de ce se chinuiesc! Şi eu care par ca sunt buna, care cred ca fac ceva, ma tulbur, ma nelinistesc, sunt afectata, ranita, ii cert, ma port urat. Am o rana nu in afara, ci inlauntrul meu, pentru ca nu inteleg lucrurile in adanc si nu actionez cum trebuie“.

Este o suferinta care, in final, merge spre Dumnezeu. Astfel, prezinta intreaga situatie, fara sa trebuiasca sa spuna multe lucruri, sa stea ore intregi in scaunul de spovedanie. In scurt timp va arata rana pe care o are, neputintele si pocainta adevarata va veni in suflet, iertarea adevarata va veni prin harul lui Dumnezeu si sufletul acesta va inainta duhovniceste, relatiile cu ceilalti se vor imbunatati.

Daca povesteste greutatile si necazurile, cum am spus, nu se considera Marturisire. Trebuie sa nu ezite sa infiga cutitul adanc in suflet, sa marturiseasca unul cate unul pacatele: „Am vorbit asa, am facut asa, l-am amarat pe unul, l-am ranit pe celalalt, am creat necazuri altuia, am judecat, etc“. Sunt situatii cand se descopera doar putin din necazuri, nu se dau prea multe amanunte, pentru ca omul sa se poata indreptati: „Asa este sotul meu, ce sa fac?“. Nu o spune exact asa, dar asa o traieste inlauntrul ei. „Ce sa fac, de vreme ce sunt asa, vorbesc cum vorbesc si ma port cum ma port!“. Sau: „Asa este sotia mea, ce sa fac? De aceea ma port si vorbesc cu ea asa!“. Sau: “Asa sunt copiii, asa sunt parintii mei!“. Asadar, nu asa se face o Spovedanie corecta. Aceasta este o Marturisire gresita. Este, totusi, un efort, se misca ceva si Dumnezeu nu poate sa nu ia seama, iar duhov­nicul ia aminte si-i da iertarea. Dar Spovedania nu este corecta. Sufletul ramane blocat, incurcat, prins in roata dintata a egoismului, a indreptatirii de sine si a justificarii. Sufletul nu se lasa „gol si descoperit” la mila lui Dumnezeu, la mila harului Sau ca sa-l vindece.

„Pronia” omului se ingrijeste singura de sufletul lui

Omul se preocupa singur sa-si randuiasca sufletul sau. A se stradui cineva sa se indreptateasca pe sine, este ca si cum ar dori el insusi sa-si mantuiasca sufletul sau. Este o mare greseala aceasta. Este ca si cum ai avea o boala care necesita interventie chirurgicala si, in loc sa mergi la doctor si sa spui exact ceea ce se intampla, sa te lasi cu multa incredere pe mana lui ca sa te vindece, tu sau nu mergi deloc sau daca te duci acoperi anumite lucruri, ca sa le tamaduiesti tu singur.

Sunt multe asemenea situatii pe care le aflam in scaunul Spovedaniei. Omul nu se deschide si ceilalti trebuie sa ghiceasca.

Chiar si intr-un cuplu, unde relatia este cea mai stransa, unde cei doi sunt mai apropiati decat in oricare alta situatie, fiecare are secretele lui. Nu vorbim despre faptul ca unul sau altul face pacate si le ascund, ci despre faptul ca nu-si descopera ce este mai adanc in sufletul lor.

Desigur, nu sunt indatorati la modul absolut sa o faca. Omul isi descopera launtrul sufletului lui Dumnezeu prin Biserica. In cuplu, desi devin un trup, fiecare are un adanc al lui ascuns, pe care-l traieste si nu-l face vadit nici sie insusi.

„Adame, unde esti?”

Omul are tendinta sa se ascunda, sa se indreptateasca, sa se justifice ca sa mascheze realitatea. Are tendinta sa-si arate siesi si celorlalti ca este cineva. Din aceste porniri pleaca toate relele. Adam a aratat primul aceasta pornire, imediat dupa cadere. Daca ar fi fost doar caderea ar fi fost inca bine. Dupa cadere incepe drama.

Amintiti-va ca dupa cadere (Facerea 3, 8-13) , Adam si Eva s-au ascuns cand au auzit glasul lui Dumnezeu „Care umbla prin Rai“. Dumnezeu l-a strigat pe Adam: “Adame, unde esti?“. Ah, aceasta intrebare teribila! Pe aceasta Dumnezeu o pune fiecaruia dintre noi. „Unde esti?“, ne va intreba pe fiecare in parte. „Vino incoace! Unde te afli?”. Oare, nu stie Dumnezeu unde se afla fiecare dintre noi? Nu stia unde este Adam? Ştia ca Adam se ascunde. Nu in spatele unui tufis se ascundea Adam, ci inlauntrul sau se straduia Adam sa se ascunda.

“Adame, unde esti?”. Adam, inainte sa cada, a fost deschis cu desavarsire inaintea lui Dumnezeu. Nu doar Dumnezeu, ci si Adam era deschis inaintea lui Dumnezeu si nu avea nici un motiv sa se ascunda de Dumnezeu, de sine sau de Eva. Abia cand a intrat pacatul, Adam a inceput sa se ascunda. Dumnezeu S-a apropiat de el, dar Adam a inceput sa se indreptateasca.

In anii de dinainte, foarte putini erau cei care invatau carte, si astazi poate sunt destui cei care nu studiaza, care sunt la tara, pe ogoare, in munti, si pot sa se indreptateasca. Noi suntem, insa, oameni invatati. Tendinta pe care o au oamenii invatati sa grozaveasca este un efort ca sa acopere, sa ascunda realitatea, sa arate ca sunt altceva decat cea ce sunt de fapt.

De vreme ce esti asa, lasa lucrurile in voia lor. Nu este nevoie sa depui efort ca sa arati cine esti. Lucrurile vorbesc de la sine. Nesabuin­tele, capriciile, toate vorbesc de la sine. De ce ne deranjeaza faptul ca trebuie sa ne smerim?

Smerenia este lucrul cel mai adevarat

Cand omul aude despre smerenie, mintea lui se duce cu gandul la minciuna. Dar cine zice sa spui minciuni? Sa spui adevarul! Şi care este adevarul?

„Ce ai, pe care sa nu fi primit? Şi daca ai primit de ce te lauzi, ca si cum nu ai fi primit?“ (I Corinteni 4, 7).

Ce ai, pe care sa nu fi primit?

Chiar daca nu crezi in Dumnezeu gandeste-te, daca mintea ta este mai agera decat mintea altora, tu ai facut sa fie asa? Daca cugeti nu vei intarzia sa spui ca firea ti-a fost daruita. Spune si asa, daca nu vrei sa accepti ca Dumnezeu ti-a daruit-o! Chiar daca nu crezi, trebuie sa fii smerit, de vreme ce vezi ca vii din nimic si ti se vor arata toate pe care le ai si pe care nu le-ai facut tu.

Tu ai trudit ca sa fii inalt? Tu te-ai oprit din crestere de esti mic de statura? Se poate sa se intample si aceasta, dar exceptiile intaresc regula. Sau tu ai vrut sa devii foarte destept si de aceea esti destept? Esti inteligent pentru ca tu te-ai straduit? Esti un geniu, pentru ca ai facut eforturi sa devii? „Ce ai si sa nu fi primit? Iar daca ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu ai fi primit?“. Sa presupunem ca ai darul vorbirii. Folosind harisma pe care o ai, vorbesti foarte lejer si urmaresti sa vezi daca esti admirat. Nu intelegi in acel ceas ca spui prostii. Te impaunezi inlauntrul tau si nu intelegi ca in acel ceas spui prostii. Nu intelegi ca in acel moment nu ai nici o legatura cu adevarul, ca esti in afara lui si daca vrei sa-l afli trebuie sa te smeresti numaidecat.

Smerenia elibereaza

Cand omul se smereste se si izbaveste degraba. Iar cand vrea sa se mandreasca, cand vrea sa arate ce are el, intra in roata robiei, a sclaviei, este inlantuit. Adica, fuge de adevar si intra pe taramul minciunii. Cand omul se sme­reste se si izbaveste degraba.

Sa revenim la crestin, adica la cel care a hotarat sa devina omul lui Dumnezeu, sa fie om duhovnicesc. Daca se va smeri in orice situatie va porni bine, se va vedea pe sine, isi va dezgoli inte­riorul, il va vadi si nu va depune nici un efort sa se indreptateasca, nu se va trudi sa vorbeasca incat sa insufle celuilalt o parere buna despre sine.

Cel care a hotarat sa devina omul lui Dumnezeu, dupa ce cerceteaza lucrurile, dupa ce constientizeaza realitatea se intreaba: „Ce asteapta Dumnezeu de la mine, care sunt un nimic“? Tra­ieste si simte ceea ce spune. Lasa toate in seama lui Dumnezeu si, in mod paradoxal, parca se implinesc singure. Dar cum se savarsesc? Omul nu reuseste pentru ca socoteste el ca are posibili­tatea sa le faca. Nu! Este instrument al lui Dumnezeu Care-l foloseste si face prin el multe lucruri. Nici prin gand nu-i trece omului ca are puterea sa le faca. Pe toate le face Dumnezeu, prin el.

Ma intorc la situatia mamei despre care am vorbit mai inainte, care se presupune ca vrea binele sotului, binele copiilor si tot intr-acolo se indreapta, chipurile, oftatul si suferinta ei. In mod normal ar trebui sa constientizeze si sa-si spuna: „Acest om, sotul meu si acesti copii sunt ai lui Dumnezeu! El ii cunoaste, ii iubeste, se ingrijeste, se intereseaza de ei si are modalitatile Lui prin care-i ajuta. Asadar, de ce ma zbat ca si cum eu as fi cea care ii indrept si-i pun in randuiala? Dumnezeu este Cel Care Se ingrijeste de ei, iar eu trebuie sa las problema in seama Lui“.

In clipa in care lasa totul in seama lui Dumnezeu, cu toata convingerea, omul trebuie sa fie desertat launtric, adica sa fie smerit, foarte smerit, ca sa nu cada prea de sus. Intai constientizeaza siretenia lui, indreptatirile lui, prefacato­riile lui, interesul lui. Pe masura ce le constien­tizeaza se si smereste.

Cel care se smereste nu se simte niciodata constrans, nu pizmuieste. Este gata, oricand, sa spuna: „Iata-ma, Doamne! Daca nu ai gasit pe altul, daca ma ingadui, iata-ma, Doamne!“. Este la dispozitia celorlalti, capabil de rezultate bune.

Ceea ce este sigur este faptul ca, dupa aceea, omul nu mai pacatuieste pentru ca este ancorat in smerenia sa si tot ceea ce face el, de fapt ceea ce face Dumnezeu folosindu-se de el. De asemenea, este sigur ca nu-i chinuie, nu-i necajeste pe ceilalti, nici nu le creeaza mai multe greutati incat lucrurile sa devina mai rele. Urmarea este ca le face mult mai bine. As indrazni sa spun ca, daca cineva face asa, va schimba in bine si lucrurile din jur, va reusi sa si faca ceva pentru altii.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Adame, unde esti? Despre pocainta“, Editura Bizantina, Bucuresti, 2008)

De acelasi autor:

Cititi si: