RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI

28-03-2016 Sublinieri

“Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă…”

rug-inima-minte-oana

Vedeti si:

Arhimandritul Zaharia:

ZIDIREA INIMII PRIN TREZVIE ŞI RUGĂCIUNE

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi cugetarea la Domnul.

rugaciunea mintii calugarO cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile este lucrarea de bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe, rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), a păcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi, ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine. De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului. Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale. Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

45347912-decorative-yoga-meditation-poster-of-sitting-crossed-legged-in-stress-relieving-lotus-pose-woman-blaÎn religiile orientale nevoinţa are ca scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima. În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest „absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute. Acestui fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului. Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând în „întunericul despuierii4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii, „se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite, nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate, pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii veşnice pentru care a şi fost zidit.

buddha-jesusMulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească, arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă, la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este cea mai mare patimă.

Note:

1 „Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune, Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. vol. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 111.

2 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 140.

3 Cf. Despre rugăciune, p. 134.

4 Vezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 196-197.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

monaxos

Din aceeasi carte:

 

***

Legaturi:

***

***

 


Categorii

Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI

  1. FOARTE IMPORTANT: PS Longhin (Jar): „să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”. Traducerea fragmentelor conferinţei recente.
    http://lumea-ortodoxa.ro/ps-longhin-jar-sa-l-pomenesc-pe-patriarhul-kirill-nu-pot-pentru-ca-nu-stiu-cine-e-ortodox-si-cine-e-catolic-traducerea-fragmentelor-conferintei-recente/

  2. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
  3. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Invataturi VITALE pentru a trai CINCIZECIMEA ca pe un eveniment PERSONAL (II). Hranindu-ne din Cuvantul si cu Trupul lui Hristos pentru A DOBANDI VIATA LUI. “Mustrarile Duhului Sfant ne pregatesc sa primim darurile Sale”. TAINA SMERENIEI SFINT
  5. Pingback: RELIGIILE ORIENTALE ŞI BISERICA ORTODOXĂ (I). Mitropolitul Ierotheos Vlachos: “SINCRETISMUL urmeaza indeosebi MODELUL CRETAN potrivit caruia, pen­tru a fi uniti in fata dusmanului comun, cretanii dadeau uitarii toate neintelegerile sau mai vechil
  6. Pingback: RELIGIILE ORIENTALE ŞI BISERICA ORTODOXĂ (II). Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre practicile budiste si hinduiste incluse in noile miscari religioase sincretiste: DE CE YOGA SI TEHNICILE DE MEDITATIE NU POT FI DESPARTITE DE SISTEMUL SPIRITUAL DIN CAR
  7. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vo
  8. Pingback: IPS Ierotheos Vlachos despre CRIZA SPIRITUALA a Occidentului descrestinat si nevoia de ELIBERARE, deviata spre miscarile NEW AGE. Marturia unui SFANT CONTEMPORAN, trecut prin ratacirile ORIENTALE, privitoare la caracterul DEMONIC al acestor practici si la
  9. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  10. Pingback: “O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină
  11. Pingback: ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate