PARINTELE SERAFIM DE LA CEBZA – interviu in “Familia ortodoxa” despre DUHOVNICIE, pregatirea pentru Sfintele Taine, LUCRAREA LUI DUMNEZEU si SINCERITATEA CAUTARII MANTUIRII: “Oamenii nu au curajul să meargă cu adevărat pe calea îngustă, deloc comodă, a Bisericii, nu mai caută veşnicia”

18-01-2017 Sublinieri

parintele-serafim-grozavescu

“Familia ortodoxa”, nr. 1 (96)/ 2017

PROTOSINGHELUL SERAFIM DE LA MĂNĂSTIREA CEBZA

„Lucrarea duhovniciei este să schimbe inima omului”

Părintele Serafim, duhovnicul Mănăstirii timişene Cebza, este unul dintre Duhovnicii poporului român de astăzi. Spunem acest lucru pentru că, deşi mai toţi preoţii sunt hirotesiţi primind duhovnicia din mâna episcopului, nu foarte mulţi au această vocaţie sau harismă de duhovnic. Duhovnicul este Părintele, este cel ce asumă, sfătuieşte, încurajează şi călăuzeşte. Este cel la care fugi pentru a te împăca cu Dumnezeu şi cu tine însuţi. Duhovnicul nu este însă un Părinte obişnuit, ci un om aflat permanent în stare de jertfă pentru fiii lui duhovniceşti. Se roagă pentru ei şi îi primeşte oricând aceştia îl caută, pentru a-i asculta şi a-i mângâia, pentru a-i îndruma pe calea Evangheliei lui Hristos. Am aşezat acest interviu acum, la început de an, pentru că de aici trebuie să plecăm în viaţa noastră duhovnicească: de la a ne afla fiecare dintre noi un astfel de Părinte. Aici se află răspunsul la toate nedumeririle, problemele şi necazurile noastre: în relaţia vie şi permanentă cu duhovnicul – şi, prin el, cu însuşi Dumnezeu. (V.G.)

parintele Serafim de la Cebza– Părinte, cum poate omul să afle care este voia lui Dumnezeu în viaţa lui?

— Omul este o taină. Fiecare om, se spune, are o altă cale. E o taină de ce unii oameni îşi găsesc vocaţia, iar alţii nu o găsesc. Am convingerea că Dumnezeu ne vorbeşte – fie că noi desluşim voia lui Dumnezeu, fie că nu reuşim să o desluşim, totuşi Dumnezeu îşi exprimă voia. Pot să spun că pe mine m-a luat Dumnezeu aşa, ca pe un prost, şi m-a dus… Eu nu am avut o nevoinţă de a căuta voia lui Dumnezeu, cel puţin primii ani de viaţă, până când, să zic, am intrat în mănăstire. Acum, după aproape douăzeci şi cinci de ani de mănăstire, realizez că de mult ar fi trebuit să încep o altă nevoinţă, şi anume să caut eu voia lui Dumnezeu. Şi mă gândesc că dacă unii oameni nu au capacitatea de a afla voia lui Dumnezeu, Dumnezeu pur şi simplu îi ia de mână şi îi conduce. Când omul devine capabil să desluşească voia lui Dumnezeu şi nu o face, atunci începe, să zic, o oarecare rătăcire. Şi mă gândesc că omul trebuie să caute voia lui Dumnezeu în cele mici şi abia apoi în lucrurile mai importante, esenţiale. Deci să respecte voia lui Dumnezeu în lucrurile pe care le ştie, şi atunci Dumnezeu o să-l călăuzească şi înspre lucrurile pe care nu le ştie.

– Vin aici foarte mulţi oameni din Timişoara, pentru a căuta mângâiere, pentru a-şi odihni sufletul. Nu este însă greu pentru sfinţia voastră să primiţi această mulţime de mireni care vin cu toate problemele lor, cu toate greutăţile lor, nu vă împovărează acest lucru?

Orice mirean, fiind şi el mădular al Bisericii, caută şi el, ca şi monahii, harul lui Dumnezeu. Noi n-am căutat de la început o anumită cale sau modalitate de-a ne duce monahismul, ne-am trezit cu el aşa, în modul cel mai firesc. în primul rând, fiind duhovnic tânăr, nu am fost duhovnic al monahilor în mănăstirile în care am trăit, am fost duhovnic mai mult pentru mireni. Şi niciodată n-am simţit că trebuie să-i alung pe mireni, am rămas cu ei. N-am alungat pe nimeni de la spovedanie – deşi au fost mulţi care au plecat, nu poţi să-i ajuţi pe toţi. Şi pentru că nu i-am lepădat, ei pur şi simplu au venit unde am fost eu, cumva m-au căutat. Slujirea lor nu m-a împiedicat să slujesc şi obştea – nu-i o piedică, deşi o povară tot e. Orice altă slujire ne împovărează, dar sunt poveri care te ajută la mântuire şi poveri care nu te ajută. Deocamdată nu simţim că ne-ar împovăra mântuirea. Sunt oameni care au sensibilitate, nu au bădărănie, nu dau buzna peste noi, ne respectă modul de viaţă, nu vin decât la sfârşit de săptămână, nu vin toată ziua. De multe ori mirenii ne ruşinează pe noi, văzându-i ce viaţă grea au în lume, câtă jertfelnicie li se cere din partea familiei, şi sunt oameni care ştiu să se dăruiască. Acest lucru din urmă şi noi îl putem învăţa de la ei – desigur, nu de la toţi mirenii. Au fost mireni care au fost sprijin pentru anumiţi monahi şi au fost monahi care au învăţat de la ei, aşa cum s-a întâmplat cu Cuviosul Antonie cel Mare şi au mai fost şi alţii.

„DEZNĂDEJDEA E CÂND OMUL NU-ŞI MAI CAUTĂ MÂNTUIREA”

– Ca duhovnic, cam care sesizaţi că ar fi problemele de fond cu care se confruntă oamenii la ora actuală? Mă gândesc că sunt nişte direcţii în care poţi încadra mersul lumii.

– Deznădejdea este cea mai prezentă, pentru toţi, de la monahi până la mireni, pentru cei din Biserică, dar mai ales pentru cei din afară.

– De unde vine ea?

– De la necredinţă.

– Ajungi la deznădejde pentru că nu există o împlinire în viaţa personală?

– Deznădejdea are multe forme. Mulţi oameni cred că deznădejdea are o formă grosolană în sensul acesta al suicidului. Dar sinuciderea este forma cea mai grosolană, cea mai crudă, să zic, de deznădejde extremă. Deznădejdea cea mai rafinată şi, într-un fel, cea mai periculoasă, pentru că-i subtilă, e când omul nu-şi mai caută mântuirea. Şi noi ne-am născut, într-un fel, într-o lume deznădăjduită, care nu mai caută mântuirea. Şi când nu-ţi cauţi mântuirea, toate greutăţile vieţii te doboară, chiar şi cele mici. Nu mai găseşti sens în ele, chiar şi în cele mici, care te macină zi de zi: rutina vieţii, oboseala. La toate lucrurile astea nu mai găseşti sens, şi atunci oamenii, în loc să se concentreze pe mântuire, se concentrează să-şi rezolve problemele lumeşti.

Noi ştim că trebuie să existe o inversare a căutărilor, plecând de la cuvântul Domnului „Căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi restul se vor adăuga vouăcf.Matei 6:33. Oamenii în deznădejde caută însă invers, şi anume să-şi rezolve problemele pământeşti, şi după aceea să caute şi împărăţia lui Dumnezeu. Şi e greu atunci.

— Dar în momentul în care te orientezi către rezolvarea problemelor pământeşti şi ele se împlinesc, mai poţi să fii deznădăjduit, căci vorbim totuşi de o anumită împlinire în acest caz?

– Poţi să fii deznădăjduit.

— Simţi că-ţi lipseşte ceva?

– Da, şi te opreşti la jumătatea drumului – şi cei mai mulţi se opresc la jumătatea drumului, cu toate aceste împliniri din lume. Tocmai de aceea este riscantă această răsturnare a căutărilor, crezând că dacă de-acum sunt împliniţi aici, sunt şi mântuiţi. Văd că totul le merge bine şi cumva nu mai au o căutare adâncă pentru mântuire, pentru despătimire.

– Şi în condiţiile acestea, ziceţi, poate apărea deznădejdea?

– Da, chiar dacă este una care să nu-şi arate colţii, dar ea este prezentă. O să-l încolţească pe om tocmai la sfârşitul vieţii, când te trezeşti că tot ceea ce ţi se părea împlinire trebuie de fapt să laşi – şi te trezeşti neîmplinit.

– Deci, făcând o radiografie a vieţii duhovniceşti, deznădejdea ar fi pe primul lac?

– Da. Foarte puţini oameni caută serios mântuirea. Chiar şi printre monahi se vede lucrul acesta.

– Şi alte poveri, greutăţi care apasă sufletul omului contemporan, care resimţiţi că ar mai fi?

– Eu cred că deznădejdea este singura. Dacă omul o rezolvă pe asta, nu mai sunt altele. Când ai nădejde pentru veşnicie nu mai are loc deznădejdea, ori altele. Omul însă nu mai caută veşnicia. Eventual o doreşte ca pe o fugă de problemele de aici.

„NU-L LĂSĂM PE DUMNEZEU SĂ LUCREZE ÎN VIAŢA NOASTRĂ”

– Părinte, ce ar trebui să aştepte şi ce aşteaptă în realitate credinciosul de la spovedanie?

– Cel puţin din experienţa mea, pot spune că sunt foarte puţini oamenii cu care poţi face duhovnicie. Cu cei mai mulţi ajungi să faci psihologie, sau o psihoterapie ortodoxă, în cazul cel mai fericit. Pentru un psiholog, chiar ortodox. ştiu eu, şi neortodox, lucrurile pot să fie mult mai clare, în sensul că psihologia are cât de cât un sistem. În duhovnicie nu există sistem – sau, cel puţin, n-ar trebui să existe un sistem. Însăşi termenul de duhovnicie ne duce cu mintea în lumea Duhului, unde trebuie să fie libertate şi să cultivăm cumva în noi o stare a inimii care să-L lase pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Iar oamenii, nefiind pregătiţi pentru lucrul acesta, dar nici noi, duhovnicii, nu suntem pregătiţi să-i ajutăm pe oameni, cumva rămânem într-o lucrare omenească, chiar dacă pare duhovnicească, dar nu-i duhovnicească.

Harul lui Dumnezeu nu lucrează mecanic, magic în om, nu forţează omul. Şi uneori şi greutăţile, chiar greutăţile pe care le simţim după o spovedanie, neîmplinirile, faptul că ajungem să cădem mereu în aceleaşi păcate, că nu se schimbă nimic în viaţa noastră, sunt cumva nişte semne că nu-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Şi aceasta este o problemă şi pentru duhovnici, şi pentru cei care se spovedesc. Apoi toate greutăţile şi deznădejdea, să zic, care ne apasă, şi care îl împiedică pe om în lucrarea mântuirii, cumva toate ne dau nişte semnale că trebuie să schimbăm ceva în noi. Şi se poate schimba. Cât Dumnezeu ne mai lasă să trăim, asta înseamnă că se mai poate schimba.

Dar, cum zicea un duhovnic în vârstă, [parintele Rafail Noica – n.n.] voi nici nu ştiţi ce este aceea nădejde, v-aţi născut într-o lume deznădăjduită, care nu ştie ce e nădejdea“. Noi ne facem nişte închipuiri despre nădejde. Când sfinţii au avut nădejde, au putut să facă nevoinţele cele mai mari, care pe noi ne sperie. Sfinţii mucenici care au avut nădejde au putut să meargă la mucenicie. Când ai nădejde, faci multe lucruri în viaţă. Când nu ai nădejde, nu mai faci aproape nimic. Dacă oamenii nu mai fac nimic pentru mântuire este datorită deznădejdii care bântuie în lume. Deznădejdea de care vorbim nu se manifestă, după cum consideră unii, prin depresie, printr-o stare de tristeţe. Sunt oameni foarte veseli, implicaţi în problemele lumii, fac atâtea lucruri – şi totuşi sunt deznădăjduiţi. Pe plan duhovnicesc nu fac nimic. Poate li se pare că fac, dar de fapt nu fac. Singurul care poate, să zic, să ne scoată din această deznădejde, este doar harul lui Dumnezeu, şi legătura, întâlnirea cu oamenii care au nădejde. Aceştia sunt oameni care într-adevăr sunt duhovniceşti.

Stareţul Nicon (Vorobiov) într-o carte apărută cu el, Cum să trăim în ziua de astăzi, face o afirmaţie: „Foarte puţine cărţi sunt duhovniceşti”. Observaţia asta o făcea în plină Revoluţie comunistă în Rusia, prin anii ’50, dacă nu mă înşel. Avea în vedere ca scrieri duhovniceşti în general Patericele, scrierile filocalice, şi cam atât. In rest, nu sunt cărţi duhovniceşti, deşi par să fie. Cărţile duhovniceşti sunt cărţile scrise de oameni care într-adevăr au fost călăuziţi de Duhul Sfânt când au scris. În rest nu sunt cărţi duhovniceşti, sunt nişte imitaţii. Şi uneori se simte că imitaţiile acestea, chiar dacă te înflăcărează, totuşi nu schimbă existenţial ceva în sufletul omului. Şi aici observ că puţini oameni mai au puterea să citească cărţi duhovniceşti: citim mult alte lucruri, dar cărţi duhovniceşti, Sfânta Scriptură în primul rând, şi scrierile filocalice nu mai reuşim să le citim. Ni se par prea grele.

„DACĂ OAMENII VIN CU CĂUTARE, DUMNEZEU DĂ CUVÂNT”

– Aşadar este posibil ca oamenii, cel puţin din punct de vedere intelectual, să aibă o aşteptare greşită privind spovedania?

– Cei mai mulţi, da. Cel puţin eu nu am fost niciodată în stare să pun nişte limite clare între mine şi credincios, adică eu vreau una de la el, iar el vrea altceva de la mine. Fiecare vrea altceva de la celălalt. În duhovnicie există riscul ca duhovnicul să-ţi dea tocmai ce vrei tu. Că se spune că „Dumnezeu îţi dă după inima ta”, pe de-o parte. Pe partea cealaltă, lucrarea duhovniciei tocmai asta este: să schimbi inima omului, să-l ajuţi să şi-o schimbe. Ca să-l ajuţi, trebuie ca el să aibă mai întâi lucrare şi, mai ales, căutarea în primul rând a lui Dumnezeu – şi apoi, cred, vine lucrarea duhovnicului. Pentru că eu am văzut că oamenii dacă vin cu căutare, Dumnezeu îmi dă cuvânt, din care şi eu mă hrănesc, nu-i ceva de la mine.

Si experienţa asta o auzi la mulţi duhovnici; unii sunt mai conştienţi, alţii mai puţin conştienţi. Am auzit de sfaturi şi de îndrumări bune de la preoţi care nu au o faimă bună. Dacă oamenii s-au dus cu rugăciune la Dumnezeu, Dumnezeu vorbeşte prin orice duhovnic. Dar cum oamenii, de multe ori, n-au căutări dureroase („dureroase” duhovniceşte vorbind – aşa, oarecum dureroase toţi avem, „fiecare om cu durerea lui”, cum se spune), nici duhovnicii nu pot da soluţii. Şi te poţi duce la duhovnicul cel mai bun şi să spună o prostie. Am auzit şi lucruri din astea. Şi eu am spus prostii, de care şi eu m-am mirat: Cum am putut să debitez aşa ceva?! Şi uite că le-am debitat. Şi de asta şi duhovnicul trebuie să aibă o atenţie, ca să nu spui nişte lucruri de care să te îngrozeşti şi tu cum ai putut să le spui… Aceasta este calea: să cerem cuvânt de la Dumnezeu, un cuvânt bun pentru om. Să-i dea Dumnezeu nu după inima lui, să-i dea Dumnezeu după mila Sa, nu după inima omului, după căutarea omului.

„DUMNEZEU STĂ ŞI SE UITĂ LA DORINŢA OMULUI”

– Cum se poate ieşi din această falsă înţelegere, atunci când se urmăreşte doar o dezlegare în vederea împărtăşirii, după care îţi poţi continua viaţa de dinainte?

– In primul rând, este nevoie de cateheză. În vremurile în care trăim, oamenii, în deznădejdile lor, repet, nu îşi mai fac timp. Când omul are nădejde, atunci are şi curaj să investească timp, să dedice timp spovedaniei şi catehezei. Pentru că dacă nu-i cateheză, dacă cineva nu le explică oamenilor, şi invers, dacă nici noi duhovnicii nu le aşezăm bine în capul şi sufletul nostru, nu vom fi capabili să-i ajutăm pe ceilalţi. Aceasta în primul rând.

In al doilea rând, dacă oamenii ar trăi mai atenţi Sfânta Liturghie sau cuvântul Liturghiei, ar vedea că, orice dezlegare ţi-ar face duhovnicul, te apropii de Sfintele Taine ca cel mai păcătos. Căci venim la Hristos cu păcatele noastre, şi nu prea ţinem cont de lucrul acesta. Dar este foarte greu, pentru că, pe de-o parte, lumea te învaţă să gândeşti legalist, oamenii au fost învăţaţi din copilărie să gândească aşa. În şcolile de Teologie este aceeaşi gândire.

Pe de altă parte, cei mai mulţi oameni pur şi simplu parcă nu au materialul de a fi mai adânci, parcă structura lor psihică îi îngrădeşte. Unii oameni nu se gândesc la dezlegare, la iertarea păcatelor, nici măcar formal. Cei mai mulţi oameni caută prin spovedanie mai mult un om care să-i înţeleagă, să le asculte problemele, durerile. Probabil că de aceea s-a şi dezvoltat atât de mult psihologia, apărând atât de multe cărţi de psihologie. Pentru că este o nevoie a omului, o nevoie pe care ar putea însă să o rezolve prin Biserică – dar oamenii nu au curajul să meargă cu adevărat pe calea Bisericii. Calea Bisericii este totuşi una îngustă, nu este deloc comodă, după aşteptările noastre.

Ca să-i scuturi pe oameni trebuie să fie şi voia lui Dumnezeu, că mulţi oameni nu rezistă să fie scuturaţi, nu pot să ducă. Oamenii se rănesc foarte uşor – sunt nişte realităţi, şi trebuie să le acceptăm ca atare.

– Practic se pune problema cum faci să nu pierzi omul definitiv, cum să-l ţii cât de cât aproape de ce trebuie…

– Da. De multe ori se începe de la lucrurile acestea omeneşti, să zic călduţe, legaliste. Dar trebuie să ştim cumva că nu trebuie să rămânem la acest stadiu. Iar aceasta se face cu răbdare. Şi mă gândesc că trebuie să avem nădejde pentru fiecare om – şi pentru noi, şi pentru fiecare om în parte.

– Dar ce facem cu aceste realităţi, adesea oamenii nefăcând nimic pentru o minimă „încălzire” a sufletului înainte de marea Taină a Liturghiei şi împărtăşirii? Te poţi cumineca cu Trupul şi Sângele Domnului în afara unei „pregustări”, a unei împărtăşiri prealabile din cuvântul oferit prin slujbele Vecerniei, Utreniei, la care oamenii nu mai vin?

– Trebuie să facem diferenţă între oamenii care îşi doresc şi nu reuşesc, şi alţii care ar putea să reuşească dar nu îşi doresc. Dumnezeu stă şi se uită la dorinţa omului. Sunt oameni care îşi doresc pentru că atunci când nu au avut familie au mers la Biserică şi au tras de ei. De exemplu, noi, la Cebza, făceam privegheri de toată noaptea şi era biserica plină, şi mai veneau unii cu copii care erau bebeluşi. În aceştia exista dorinţa, dar apoi nu au mai făcut faţă. Şi vedem şi lucrul acesta, că nu le mai putem pune în plus nişte poveri în spate. De obicei, când spunem ceva, cei care ne iau în serios sunt oameni conştiincioşi, şi ajung să se împovăreze atât de mult cu ce le spune duhovnicul, că ajung să fie epuizaţi fizic. Şi epuizarea fizică ştim că duce la depresie. O depresie care vine dintr-o cauză concretă, adică trupească, fizică, nu una care vine pe o linie duhovnicească.

Şi altceva ce pot să spun este că nici creştinismul timpuriu nu era atât de roz comparativ cu cel de acum. Noi avem puţin tendinţa să idealizăm. Dacă citim epistolele Apostolului Pavel, vedem că şi atunci au existat probleme destule. Undeva Apostolul face afirmaţia că toţi caută doar pe ale lor, nu pe ale lui HristosFil. 2:21 Poate avem aici de-a face cu un moment de deznădejde a Sfântului Pavel, nu ştiu. În epistole e consemnat lucru acesta. Şi apoi mai târziu, într-o scriere patristică, era vorba de un om care pentru câştig material se boteza şi la ortodocşi şi la eretici, de nu-ştiu-câte ori, până când odată, când să-l bage în cristelniţă, a dispărut apa din cristelniţă. Adică erau oamenii şi atunci cu viclenie. Iar Dumnezeu a făcut o minune cu un astfel de om, ca să-l potolească şi să nu mai ia uşuratic lucrurile Bisericii…

„NEVOIA OMULUI DE A SE ÎMPĂRTĂŞI ESTE O NEVOIE REALĂ”

– În contextul actual s-ar putea pune întrebarea: care e rostul împărtăşaniei, ce reface ea din natura noastră stricată de păcat, care înseamnă o despărţire tot mai mare faţă de celălalt, de aproapele nostru?

– Cred că în primul rând trebuie să împlinim primii paşi pentru împărtăşanie, anume iertarea fraţilor noştri. Trebuie să medităm la lucrul acesta. Cumva, mulţi oameni păstrăm în suflet o oarecare supărare, o oarecare neiertare. Suntem destul de superficiali, nu ne dăm seama ce e în adâncul sufletului nostru. Ne cerem iertare formal unii de la alţii, iertăm formal. Supărarea o depăşim formal, ea cumva rămâne o neiertare în adâncul nostru. Din cauza aceasta nu ne simţim ca fraţii. Dar nu întotdeauna. Nu putem generaliza.

Fiecare trebuie să-şi rezolve problema lui, nu putem să rezolvăm problema comunităţii. Pentru că sunt oameni care au tendinţa să rezolve mai întâi problema comunităţii în loc să înceapă cu sine. Ei pun în biserică pe alţii la punct, fiind mai autoritari chiar decât preotul. Aceasta am văzut-o şi la Cebza. Şi mie mi-e greu dacă copiii fac gălăgie, dacă se bâţâie, nu mă ajută să mă adun. Dar să-i ceri unui copil să se comporte ca un matur, mi se pare şi aceasta o exagerare. Nu se poate. Unii îi lasă pe copii să se joace sau nu-ştiu-ce să facă, să arunce cu jucării prin biserică… Şi atunci sunt oameni care vor să-i pună la punct pe copii mai mult decât mine, în loc să lase pe seama mea ordinea bisericii.

Nevoia omului de a se împărtăşi este o nevoie reală, chiar dacă unii oameni sunt cam zăpăciţi, neînţelegând sensul ei real: faptul de a primi Viaţă, care înnoieşte vieţuirea noastră. E clar că împărtăşania ne îmbogăţeşte viaţa, mai ales când omul face măcar un minim.

– Le cereţi fiilor duhovniceşti să împlinească un minim canon în vederea apropierii de Sfintele Taine?

– Bineînţeles – în sensul de a se simţi împăcaţi cu ceilalţi, cel puţin pe cât îi duce pe ei mintea. Cel mai greu e să-l faci pe om conştient că încă nu a iertat destul. Dar asta trebuie făcut cu multă grijă, pentru că dacă spui unui om „vezi că nu ai iertat”, omul se simte pus la zid, se îndreptăţeşte. Şi când omul începe să se îndreptăţească, eu, cel puţin ca duhovnic, mă retrag, pentru că deja începe o luptă între mine şi el, şi n-are sens să ne găsim pe baricade diferite. Trebuie să fim de aceeaşi parte. Şi încerc să-l las în grija lui Dumnezeu. Dacă ne rugăm, Dumnezeu rânduieşte ce trebuie pentru oameni, Dumnezeu îi iubeşte pe oameni. Până la urmă, mântuirea este în primul rând lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului, şi nu lucrarea mea ca duhovnic.

Şi am avut nişte cazuri, Dumnezeu mi-a arătat lucrul acesta, când le-am zis, de pildă, unor oameni că termin cu ei – pentru că, până atunci, în loc să-mi spună păcatele, îmi spuneau numai problemele vieţii lor, şi nu puteam continua aşa, vorbeam limbi diferite. Şi eram hotărât să-i mai primesc o singură dată şi să-i las să-şi spună toate poveştile lor, şi apoi să le spun să nu mă mai caute. Eram hotărât să fac aşa. Şi, când or venit, eram cu acelaşi gând în cap. Când am început discuţia, mi-am dat seama că omul era cu altfel de gândire decât până atunci. A fost pentru prima oară când a început să-şi spună păcatele. Şi s-a confirmat că s-a schimbat ceva radical în sufletul lui, că de atunci şi până acum, şi au trecut vreo şapte-opt ani, este un alt om. Pur şi simplu s-a schimbat.

Am mai avut astfel de experienţe cu câţiva oameni, care s-au schimbat fără să le spun ceva. Era cineva, de exemplu, care avea o deznădejde din aceasta foarte subţire, şi se tot gândea că nu mai are rost să trăiască. Şi voiam să-i spun că nu-i bine – dar cum s-o fac, întrucât persoana aceasta era atât de îndreptăţită în trăirea asta a ei? Şi la un moment dat, la o spovedanie, a început să spună că îşi dă seama cât de mult L-a supărat pe Dumnezeu, Care atâtea lucruri bune i-a dat în viaţă, iar ea nu şi-a dat seama de ele.

De asta zic, că dacă pentru unii oameni ne rugăm, se va găsi pentru ei o cale.

– Dacă ne rugăm şi avem răbdare cu ei…

Şi răbdare… că, de obicei, când mi se termină răbdarea, mi-e greu, foarte greu, ajung la o limită, şi atunci şi rugăciunea este mai dureroasă. Şi să-L rugăm pe Dumnezeu să-i păzească şi pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie să le fie de folos. Am avut şi cazuri de astea, când doi tineri au avut nişte păcate trupeşti de care le era jenă şi nu ştiau cum să spună. Şi atât de pe ocolite au spus, încât nu am înţeles, am înţeles altceva. M-am gândit să se împărtăşească, le-am dat dezlegare, că ne găseam chiar în noaptea de înviere. Iar ei au venit sâmbătă la mănăstire şi şi-au dat seama că nu am înţeles ce trebuia. Fiecare era cu spovedania lui, erau persoane diferite, n-au vorbit între ei. Şi a venit unul şi mi-a zis: „Părinte, m-am gândit că n-aţi înţeles că am făcut chestia aia”. Şi eu m-am gândit: “Acum ce să fac?”, era şi ziua învierii, şi atunci, cu toate pogorămintele, dar mai mult pentru faptul că i-am făcut rugăciunile de dezlegare şi m-am gândit că sunt Sfintele Paşti, am zis: „Hai, du-te şi te împărtăşeşte”… Şi după puţină vreme vine şi celălalt, şi-mi spune acelaşi lucru. Bineînţeles că am procedat şi cu el ca şi cu celălalt. În timpul Utreniei şi a Sfintei Liturghii n-am avut linişte. Eram la Mănăstirea Săraca atunci. Şi m-am tot zbuciumat, zbuciumat. N-aveam deloc linişte pentru hotărârea pe care o luasem. Şi acolo fiind mai mulţi duhovnici, pe mine m-au lăsat să ies cu Sfântul Potir, fi am făcut şi eu ce făcea şi Părintele Iov – el avea un obicei, ieşea cu Sfântul Potir şi spunea după rugăciune: „Toţi cei care aveţi binecuvântare de ia duhovnic, după spovedanie, şi nu vă mustră conştiinţa, să veniţi să vă împărtăşiţi”. Şi atunci m-am gândit: „O să spun şi eu la fel”, gândindu-mă că ei trebuie să priceapă, iar dacă pe ei nu-i mustră conştiinţa, asta e. Şi am zis aşa, ceea ce nu am făcut niciodată, şi nu numai că nu am făcut, l-am mai şi judecat pe Părintele Iov că o făcea, gândindu-mă de ce le mai bagă oamenilor şi chestia asta, atingându-i la suflet cu aşa ceva – că omul e sensibil şi intră după astfel de cuvinte, cum să zic, într-o frământare, îl epuizează, fiindcă unii oameni chiar sunt sensibili. Dar atunci, în noaptea aceea de Înviere, am zis şi eu aşa, ceea ce am judecat la alţii. Atât eram de tensionat, că nu aveam curaj să mă uit în stânga, să văd cine stă la rând să se împărtăşească. Şi s-au împărtăşit mulţi, dar ei nu au venit! A trecut slujba, tot, am luat o mică agapă, şi după aceea am vorbit cu fiecare şi am aflat că fiecăruia i s-a făcut rău, având o senzaţie de vomă, de rău, înainte să ies cu Sfântul Potir, în timpul Sfintei Liturghii. Şi au stat pe afară şi nu au putut să se împărtăşească.

„DOAMNE, ÎNDREAPTĂ TU TOATA LUCRAREA MEA!”

– Dacă privim la tradiţia Bisericii, există tot felul de canoane care opresc ani de zile de la Sfintele Taine. Credeţi că Împărtăşania poate să lucreze sau să te scoată dintr-o stare în care, zic eu, mai întâi tu însuţi trebuie să lucrezi, fără a te mai întoarce la păcatul făcut? Poţi să-ţi asumi ca duhovnic o astfel de devansare, ca să zic aşa, a unor hotare fixate de Biserică?

– Nu ştiu cum lucrează Dumnezeu… Sunt lucruri şi lucruri. Vă dau un exemplu. Sunt unii oameni care, chiar dacă sunt prinşi în lanţurile unor patimi trupeşti, cel puţin au zbatere pentru lucrul acesta. Sunt conştienţi de patimile pe care le au şi duc o luptă împotriva lor, chiar dacă probabil căderile se repetă. Eu, cu ei cel puţin, sunt îngăduitor. Alţi oameni îşi îndreptăţesc păcatul. Dacă îşi îndreptăţesc păcatul şi starea şi nu vor să facă nimic, cu ei nu pot să fiu îngăduitor. Dacă cineva mi-ar spune, ştiu eu?, că-i normal să trăiască în concubinaj cu’cineva, şi nu face nimic pe linia asta, luând o hotărâre clară, nu pot să-l împărtăşesc.

E foarte greu. Eu întotdeauna am ţinut cont, şi în viaţa mea şi în viaţa altora, cel puţin ca în om să existe dorinţa de a se lepăda de anumite lucruri. Sunt oameni şi oameni.

– Dar pogorămintele nu înseamnă totuşi şi să-ţi asumi posibila nelucrare şi cădere a celui care a promis şi nu şi-a împlinit angajamentele, răspunzând pentru sufletul lui?…

– Pot să spun lucrul acesta, că păcatele mele mă apasă cel mai mult în loc de păcatele altora. Niciodată nu m-au apăsat mai mult păcatele altora decât păcatele mele. Şi după aceea am văzut lucrul acesta, cum să zic… le-am preţuit fărâma lor de dragoste faţă de Dumnezeu. Pentru că am cunoscut şi oameni la care nici dacă le-aş fi pus la dispoziţie un taxi n-ar fi venit. Probabil că numai cu bani mulţi – mă refer la oameni fără legătură cu Biserica. Şi dacă cineva face totuşi o mică nevoinţă, nu ştiu, zic, de la caz la caz – nici eu nu ştiu în ce măsură sunt şi eu călăuzit de Duhul Sfânt sau doar de nişte trăiri ale mele – dar undeva tot la Dumnezeu ajung. Zic: Doamne, îndreaptă toată lucrarea mea, tot ceea ce pot să strâmb eu, tot ceea ce pot eu să fac rău! Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte şi nu vrea să-i bage pe toti duhovnicii în iad. Aşa mă gândesc…

Material realizat de Ovidiu Lăzărescu

hram-cebza-pr-serafim

Legaturi:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “PARINTELE SERAFIM DE LA CEBZA – interviu in “Familia ortodoxa” despre DUHOVNICIE, pregatirea pentru Sfintele Taine, LUCRAREA LUI DUMNEZEU si SINCERITATEA CAUTARII MANTUIRII: “Oamenii nu au curajul să meargă cu adevărat pe calea îngustă, deloc comodă, a Bisericii, nu mai caută veşnicia”

  1. “Oamenii Bisericii pe care i-am cunoscut”
    În film sunt folosite unele fragmente din cartea Arhimandritului Grigorie (Zumis), Starețul Mănăstirii Dochiariu (Sfântul Munte Athos), “Oamenii Bisericii pe care i-am cunoscut” (tradusa si in romana: Ucenic la oameni nevoitori) precum și conversațiile cu Gheronda Grigorie din săptămâna stâlpărilor a anului 2013 la mănăstirea Dochiariu
    https://www.youtube.com/watch?v=O6p4TcNfZwo

  2. Pingback: Cuviosul Moise Aghioritul despre ADEVARATA POCAINTA, TAINA SPOVEDANIEI, DUHOVNIC, ROSTUL CANOANELOR SI NEVOIA DE DISCERNAMANT IN CALAUZIRE. “Spovedania nu se face ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnez
  3. Pingback: CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Spovedania inaintea lui Hristos cel Rastignit. CUM AR TREBUI SA NE PREGATIM PENTRU TAINA SPOVEDANIEI SI SA NE FACEM MARTURISIREA PACATELOR? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologist
  7. Pingback: De ce plang icoanele? LA CE FOLOSESC MINUNILE, DACA NU NE SCHIMBAM VIATA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate