RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?

Parintele Sofronie Saharov:

Rugaciunea cea din Ghetsimani a lui Hristos este, fara indoiala, cea mai inalta dintre toate rugaciunile, dupa vrednicia sa launtrica si dupa puterea sa rascumparatoare a lumii. In acelasi timp este una dintre cele mai nepretuite descoperiri despre Dumnezeu si despre Om. Adusa lui Dumnezeu-Tatal in Duhul Dumnezeiestii iubiri, ea, ca Lumina ce niciodata nu se imputineaza, vecinic ramane lucratoare in fiintarea lumii. Ca fapt istoric, ea nu a durat mult; insa ca act duhovnicesc al dragostei lui Dumnezeu ea a inceput mai nainte de intemeierea lumii (cf. 1 Pt. 1:20) si nu inceteaza pana in ziua de azi. Prezenta puterii ei o simtim in ceasurile rugaciunii pentru lumea intreaga si cu precadere in vremea savarsirii Liturghiei. Sfintenia ei si maretia ei atrag inima celor ce au pazit in sine chipul Dumnezeului celui Viu.

In aceasta rugaciune Domnul a cuprins tot ce s-a petrecut din clipa ivirii in viata a Intaiului Adam si pana la ultimul om ce va din femeie sa se nasca. Astfel suntem invatati a gandi in Biserica noastra (cf. Io. 1:29; 1 Io. 2:2). Lipsiti fiind de experienta fiintiala a unei asemenea iubiri, suntem neputinciosi a patrunde energia sa nebiruita ce sfinteste de-a lungul veacurilor pe tot omul care inseteaza a primi acest dar. “Cerul si Pamantul vor trece“, insa lucrul savarsit de Hristos (cf. Io. 17:4) “nu va trece” (cf. Mt. 24:35). Aceasta rugaciune va intra ca si cuprins esential al netacutei slavoslovii din ceruri. Ea nu inceteaza a incanta duhul nostru, a naste in noi dorirea de a raspunde cu aceeasi deplina dragoste “pana in sfarsit“, si in acest veac, si in cel ce ca sa vie.

Lumea intreaga in caderea sa, se judeca cu Dumnezeu, invinuindu-L pentru suferintele sale. Se judeca patimas in neputinta ei, urmarea caderii de la dragostea Lui. O cunosc si prin mine insumi. Insa Iisus-Dumnezeul cel dintru inceput, in Ghetsimani si pe Golgotha a “indreptatit” pe Dumnezeu-Facatorul; iar “Omul Hristos Iisus” (1 Tim. 2:5), tot acolo “indreptateste” inaintea judecatii lui Dumnezeu-Tatal, si Omul-omenirea.

Pentru oameni: Daca Dumnezeu este asa cum L-a aratat Hristos, atunci I Se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea in toate veacurile. Pentru Dumnezeu-Tatal: Daca Omul este asa cum a fost Hristos, atunci Tatal Il primeste ca deopotriva cu El: Ii da scaunul “de-a dreapta Sa in ceruri”, mai presus decat toata incepatoria, si stapania, si domnia, si decat tot numele ce se numeste nu numai in veacul acesta, ci si in cel ce va sa fie (cf. Ef. 1:20-21).

Dragostea lui Hristos, biruitoare in vecinicie, in planul Pamantului se supune celor mai grele incercari. Nimeni a suferit vreodata ca El. Adancul chinului este in stransa legatura cu masura subtirimii fiecaruia. Intre oameni este cu putinta diferenta ce o vedem intre rinocer si vierme: loveste pe primul puternic cu pumnul, si el nici nu va simti lovitura; insa de-abia te atingi de viermisor, si el se si zvarcoleste cu tot trupul de durere. Auzul subtire al unui muzicant se tulbura dureros la o distonanta imperceptibila altora; ochiul pictorului observa diferenta de ton acolo unde altii, oricat le-ai explica, raman fara a deosebi nimic. Cel subtire duhovniceste, in apropierea cuiva, vede, cum ar fi, starea sa morala, atunci cand foarte multi nimic nu simt. Si daca cu oamenii este astfel, atunci cine va putea intelege pe Hristos, Facatorul cosmosului? “Si au vazut Dumnezeu toate cate au facut, si iata erau bune foarte” (Fac. 1:31). Cela ce a facut Dumnezeiasca armonie a lumii nu putea sa nu sufere adanc, intalnind pretutindenea nesuferita slutire a frumusetii intai-zidite, de catre faptele josnice si nelegiuite ale oamenilor. Toti stim ca pe cat mai adanc iubim, pe atat mai dureros resimtim pana si cea mai mica impotrivire. Ce dar resimtea El, dragostea cea mai nainte de veci, cand cu atata ura oamenii respingeau marturia Sa pentru Tatal? El, pe Care Biserica Il numeste Soarele Dreptatii, S-a dat pe Sine judecatii viclene care L-a osandit la moarte. El, Adevarul Ipostatic, a fost clevetit, fara de rusine batjocorit, batut salbatic si scuipat cu obraznicie. El, Cel fara de pacat (cf. Io. 8:46), a luat asupra-Si pacatele lumii, ca si cum El insusi ar fi fost pricina intregii tragedii. “Cel ce ne-a iubit pana in sfarsit” (cf. Io. 13:1) a rabdat prigoana rautatii de nestavilit a celor ce Il omorau, “parandu-li-se ca slujba aduceau lui Dumnezeu” prin aceasta (cf. Io. 16:2).

Pentru a ne apropia fie si putin cugetul spre a intelege ce s-a petrecut in acele zile, cele mai tragice din intreaga istorie a lumii, pentru a zari fiintial, fie si “ca prin oglinda in ghicitura” (1 Cor. 13:12) calea strabatuta de Hristos, noi toti trebuie neaparat sa trecem printr-o multime de incercari. Cand ne ajung tot felul de lovituri si de ingroziri, mintea noastra trebuie sa se intoarca spre a intrezari chinurile tuturor celor ce sufera pe pamant, spre a-i adaogi, prin propriile noastre dureri, rugaciunii inimii noastre. Astfel ea se va largi spre a cuprinde pe toti fratii si surorile zdrobiti de nepasare, asemenea unei maici care, in pornirea unei iubiri pline de intristare, isi imbratiseaza copiii bolnavi.

Fie ca rugaciunea noastra sa devina strigatul intregului Pamant catre Dumnezeu si Tatal. Printr-o astfel de rugaciune, prin lucrarea Sfantului Duh, ne vom face partasi suferintelor rascumparatoare ale Dumnezeiestii iubiri a Domnului. Nimeni dintre noi nu ii atinge nemarginirea; pentru noi insa mare lucru este faptul ca si noua, fie si numai in parte, dar cu o incredintare de netagaduit, ni se descopera viata sa. “Imbracandu-ne (duhovniceste) cu moartea Lui“, ne invrednicim a cunoaste fiintial pe Hristos (cf. Io. 17:3) si “puterea invierii Lui“ (Flp. 3:10). “Ca de vreme ce impreuna odrasliti ne-am facut cu asemanarea mortii Lui (duhovniceste), ci si invierii Lui vom fi partasi” (Rom. 6:5). Prin loviturile ce ne ajung, firea noastra omorata de pacat renaste spre o rugaciune care sa rasfranga intrucatva rugaciunea din Ghetsimani. Ajungand la varsta coacerii, adeseori ni se da a trai in parte moartea si, in masura acestei experiente, devenim mai in stare a intrezari pe Hristos mergand in gradina Ghetsimani, si mai departe, pe Golgotha. Nu durerile Sale trupesti, rastignit fiind pe cruce si biciuit, ocupa primul loc, insa ele fac ca suferinta Sa sa fie totala, in toate planurile. Chiar si noi stim ca sufletul, in cadrul lui, primeste rani mai cumplite decat trupul. Iar daca aceasta, in viata pamanteasca a sufletului, atunci ce vom spune de sufletul-duhul care si-a primit vecinicia? Cu cat mai mare dragostea, cu atat mai mare suferinta sufletului; cu cat mai adanca dragostea, cu atat mai nemarginita durerea ei (vezi Sf. Siluan). Iar cine dintre oameni va indrazni a spune ca dragostea lui depaseste dragostea lui Hristos? Aci avem in vedere acel taram al Fiintei care nu se castiga altfel decat in vartutea dragostei duhovnicesti, care omului i-a fost dat de Sus a o cunoaste.

A zugravi tabloul suferintelor lui Iisus Nazarineanul este cu neputinta. Intreaga Sa viata cu noi a fost nimic altceva decat o neintrerupta sfasiere. Golgotha este doar actul final, in care toate s-au adunat ca in punctul culminant: durerea trupeasca; scarba sufleteasca in urma respingerii de catre oameni a bunei vestiri despre dragostea Tatalui; moartea de ocara, ca a unui nelegiuit; rasul cel de-rau-bucurator al celor ce se razbunau pentru a fi primit de la El vadirea nedreptatilor lor… Toti L-au osandit: Statul roman, cu dreptul sau clasic; Biserica Vechiului Legamant, intemeiata pe Descoperirea Sinaitica; poporul caruia ii facuse atata bine, si el striga: “Rastigneste-L“. Pe deasupra, parasirea de catre ucenici, vanzarea lui Iuda, lepadarea lui Petru, parasirea de catre Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, [pentru ce] M-ai parasit?“; pogorarea in iad care Il astepta, pogorare catre cei ce umplu acest loc intunecat. Iadul lui Hristos, bineinteles, nu putea fi iadul urii, ci a fost iadul cel mai dureros, al dragostei. Si inca multe pe care mintea noastra nu le poate atinge, necunoascand dragostea ce se cuvine nici catre Dumnezeu, nici catre aproapele.

Nu pentru al Sau pacat S-a rugat Domnul pana la sudoarea insangerata, ci pentru pierzania noastra. Aceasta se vede din cuvintele Sale catre femeile ce plangeau pentru Dansul: “Nu plangeti pre Mine; ci pre voi plangeti si pre fiii vostri“ (Lc. 23: 28). Insa si El Insusi trebuia, ca om, sa-si treaca nevointa deplinei desertari, precum o savarsise deja in cer, ca Dumnezeu, in legatura cu Tatal. Pentru acest “Pahar” S-a rugat El ca om. Printr-Insul ni s-a dat descoperirea caracterului Dumnezeului Iubirii. Desavarsirea consta in faptul ca aceasta dragoste este smerita, cu alte cuvinte ea se da deplin, fara “ramasita” pentru sine. Tatal, in nasterea Fiului, Se desarta pe Sine in intregime. Insa si Fiul intoarce Tatalui totul. Anume acest act al desertarii in intregime este ce a savarsit Domnul in intruparea Sa, in Ghetsimani si pe Golghota. Anume o astfel de dragoste ne-a poruncit Hristos: “cel ce vine dupa Mine, si nu isi uraste, tatal, muma, si muierea, si copiii, si pre frati si pre surori, inca si sufletul sau, nu poate ucenic al Meu sa fie” (Lc. 14:26); acela “nu este Mie vrednic” (Mt. 10:38). Aasadar, numai cel ce intr-o miscare a deplinei sale dragoste, asemenea mucenicilor, isi pierde sufletul in aceasta lume pentru Hristos, “intra in insusi cerul, sa se arate Fetei lui Dumnezeu” pentru “viata cea nepieritoare” (cf. Evr. 9:24, 7:16).

Talcul jertfei lui Avraam consta in faptul ca el, in anii batranetii, intr-atat se legase de “fiul fagaduintei”, de Isaacul sau, incat dragostea sa pentru Dumnezeu sa se faca din nou “piatra cea din unghi” a vietii sale, Avraam a fost nevoit sa aduca jertfa: sa-si junghie fiul cel iubit. Cand launtric acest act se savarseste, atunci moartea lui Isaac ramasese de prisos: el putea ramane cu tatal sau.

Asemenea si in viata crestinului: cand o patima sau alta il rupe de Hristos, el se hotaraste la multe jertfe. Iar daca actul launtric si-a atins “savarsitul”, atunci patimile sa indeparteaza, iar “junghierea” devine de prisos.

Nu astfel stau lucrurile cu Hristos. Domnul, launtric, Isi savarseste jertfa in Ghetsimani, insa el era nevoit, pentru “lucrul“ (Io. 17:4) pe care trebuie sa-l savarseasca, sa sufere “pana in sfarsit” si in cele din afara, altminteri nimenea ar fi inteles taina rascumpararii. De abia pe Golgotha, de acum murind, Hristos a strigat: “Savarsitu-s’a“, iar nu in gradina Ghetsimani.

Omenirea, in persoana intaiului Adam, a suferit o cumplita instrainare, ce a zacut la temeiul tuturor celor ce aveau sa urmeze. Caderea Stramosului a fost o catastrofa de dimensiuni cosmice. Neaparat trebuie sa tinem seama de aceasta, pentru a intelege inaintarea organica (spre a nu zice logica) a evenimentelor ce se exprima in forme politice, dar care sunt de sorginte duhovniceasca: “Cu moarte veti muri“ (Fac. 2:17), de focul care si este gata sa ne mistuie. La durerile lui Adam, generatiile ce au urmat au adaogit multe altele, astfel incat intreg trupul omenirii, “de la picioare pana la cap, nu este in el intregime” (Is. 1:6). Pana si scheletul, peste tot este zdrobit. A te atinge de un astfel de organism inseamna a pricinui rani de nesuportat. Cand insa aceasta se intampla cu bolile trupesti, atunci oamenii se lasa cu incredere in mainile doctorilor, asteptand cu rabdare ajutorul. Contrariul se observa in planul duhovnicesc: toata incercarea de a repune oasele la locul lor, de a spala ranile, ceea ce numaidecat se va insoti de dureri, se intampla cu vrajmasie, ca si cum doctorul ar fi pricinuitorul durerilor.

Tot asa se intampla cu Hristos: El, Unul adevaratul tamaduitor, prin aratarea Sa a scarbit pe toti, aratand intregii omeniri boala ei de moarte. Pentru fiii oamenilor cei cazuti nu este nimic si nimeni mai cumplit decat Hristos-Adevarul. Lumea intreaga se teme de El. Atatia si atatia, cu o ura de neexplicat varsa asupra Lui, si numai asupra Lui, toate hulele. Si totusi, cei ce cu adevarat il primesc cu Adevarul Cel dintai, in vartutea firestii atrageri a omului catre Adevar, aceia nu se pot lepada de a-I urma. Iar aceasta inseamna a fi purtator al iubirii Sale si, ca atare, neaparat a fi rastignit in multe si felurite chipuri.

Neputinta pentru noi este descoperirea, fie si in parte, a adancului vietii lui Hristos. Printr-o indelungata nevointa, treptat patrundem in intelesul cel vecinic si caracterul aparte al suferintelor Sale. Ajungem sa intelegem ca nu numai calitativ, ci si prin intensitatea lor ele depasesc tot ce cunoaste lumea. Nicaieri si in nimic nu ajungem la masura lui Hristos. Singur Lui – si aceasta in toate planurile – I se cuvine intaietatea netrecatoare. Cu toate acestea, a nazui catre o cat mai deplina cunoastere a Lui, noi toti credinciosii suntem datori. In masura cunoasterii rascumparatoarelor Sale suferinte, odihneste peste noi vecinica Sa slava: “Slava care ai dat Mie, am dat lor“ (Io. 17:22). Printr-Insul devenim fii ai Tatalui Celui Fara-de-inceput. Acuma stim ca “nimenea vine la Tatal, fara numai printr-Insul” (cf. Io. 16:6). Aceste cuvinte ale lui Hristos le primim in sensul lor abosolut. Si, de bunaseama, daca in insasi Dumnezeirea nu ar exista dintru inceput principiul Parinţeniei si al Fioşeniei, atunci nici o nevointa omeneasca nu ar putea ajunge la a schimba esential pana si Insasi Finta cea dintai.

Hristos este minunea care depaseste tot cugetul. El este descoperirea atotdesavarsita a Dumnezeului Dragostei Tri-ipostatice; tot El ne-a aratat si Omul in nemarginitele sale putinte. Intr-o clipa, cunoscuta lui Dumnezeu singur, noi vom fi adusi la hotarul dintre vreme si vecinicie. Pe acest prag duhovnicesc vom fi nevoiti sa ne definim in chip final, pentru vecinicia ce ne sta inainte, sa fim sau cu Hristos, in asemanarea Lui, sau despartiti de El. Dupa aceasta alegere a unei hotarari libere, si asemanarea si despartenia isi vor lua caracterul cel in afara vremii. Pregatindu-ne pentru acel eveniment nesfarsit de important pentru fiecare dintre noi, in viata noastra zilnica nu o data ne vom clatina: Sa implinim porunca? … Sau sa urmam patimilor noastre? Treptat, in aceasta nevointa a intregii noastre vieti, ni se va descoperi taina lui Hristos, daca din dragoste pentru El vom face din cuvantul Sau singura lege a intregii noastre fiintari. Va veni acea vreme cand viziunea sfinteniei smeritului Dumnezeu-Hristos va mistui ca un foc intreaga noastra fiinta, prefacand-o intreaga intr-un avant al iubirii. Plini de scarba fata de noi insine pentru raul ce se cuibareste in noi, vom dori a ne asemana Lui in smerenie, iar aceasta dorire va fi asemenea cu o sete de moarte. In insusi acest zbucium pentru sfintenie se va afla deja inceputul ei. Dragostea crescanda pentru Domnul, in chip firesc ne va inrudi cu El in miscarile adanci ale inimii si in intrezaririle mintii. O priveliste ce depaseste inchipuirile noastre se va deschide inaintea noastra. O mare tristete pentru suferintele oamenilor, ca un spasm dureros, va strange inima noastra. Uita-vom trupul, si numai duhul, in masura pe care o va putea atinge, va patrunde in rugaciunea din Ghetsimani a lui Hristos. Pe o astfel de cale se naste in noi cunoasterea Domnului Iisus (Io. 17:3), care este in sine insasi viata vecinica. Pentru a dobandi aceasta cunoastere Apostolul Pavel, toate cate “erau lui dobanzi” (dreptatea legii), “le-a socotit… paguba… de toate s-a pagubit… ca pre Hristos sa dobandeasca… si puterea invierii Lui, si impartasirea patimilor Lui, inchipuindu-se cu moartea Lui, ca doara candva ar ajunge la invierea mortilor“. Graia astfel Pavel, nu pentru ca “a si luat-o, … ci cele dinapoi uitand, la cele dinainte se intindea… la rasplatirea chemarii celei de Sus a lui Dumnezeu in Hristos Iisus” (cf. Flp. 3:7-14).

Marele Pavel a zis ca “nu a luat-o“; indrazni-vom noi sa pretindem a fi ajuns la aceeasi masura cu Hristos? Ci o oarecare paralela trebuie totusi sa existe. Macar o palida asemanare cu Domnul este de neaparata trebuinta pentru a purta cu intelegere numele de crestin. Si iarasi: Pavel cauta catre rasplata… si chema pe Corintheni sa urmeze Lui (1 Cor. 4:16), precum si el urma lui Hristos. Ceea ce si noi facem acum, pentru a ne face impreuna-mostenitori cu Iisus in slava nevestejita (cf. Rom. 8:17).

Ma zbat neputincios a vorbi despre Stiinta mai mare decat toate cele cunoscute Pamantului si Cerului. Ea nu in cativa ani de studiu academic se va insusi, ci prin intreaga noastra fiintare. Adevarata cunoastere, nu una abstracta, se agoniseste printr-o impreuna-patimire in fiinta; printr-o inflacarata pocainta si petrecere in duhul poruncilor ni se va da acea infricosata binecuvantare.

Cand o oarecare umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani umbreaza omul, atunci el rupe catusele individualitatii egoiste si paseste intr-un nou chip al fiintarii: cea personala ipostatica, dupa chipul Ipostasului Celui Unuia-nascut Fiul. A primi dragostea plina de suferinta a lui Hristos este darul nepretuit al Duhului Sfant care ne apropie duhovniceste spre a simti moartea Sa pe Cruce, si totodata puterea invierii. Impreunati cu el in asemanarea mortii, printr-o adanca rugaciune pentru lume, printr-o chinuitoare sete a mantuirii oamenilor, noi vom mai-nainte-rapi asemanarea invierii (cf. Rom. 6:5, 8:11). Povatuiti de puterea ce se pogoara de Sus, cei ce patrund intr-acest nou chip al Fiintari ajung la “Sfarsitul veacurilor“, si in chip simtit se ating de Dumnezeiasca Vecinicie.

Ipostasul–Persoana este cel dintai principiu si cea de pe urma, cea atotcuprinzatoare dimensiune in Fiintarea dumnezeiasca; tot asa si in fiintarea omului, facuta dupa chipul lui Dumnezeu. In afara acestui principiu ipostatic nimic nu finteaza, nici poate fiinta. “Toate printru Dansul s-au facut, si fara de el nimica s-a facut din ce s-a facut. Intru Dansul viata era” (Io. 1: 3-4). “Viu sunt Eu, zice Domnul” (Is. 49: 18). Eu sunt …Inceputul si Sfarsitul, Cel dintai si Cel de pre urma” (Apoc. 22: 13). “Eu Sunt“ (Io. 8:58).

De nedescris sunt darurile lui Dumnezeu: ele fac ca omul sa devina purtator al plinatatii fiintarii Dumnezeiesti si omenesti, prin unirea cu Hristos in rugaciunea ce il aseamana Lui. Rara cinste este cea care impreuneaza si starile de suferinta limita ale dragostei, si biruinta acesteia. Ridicandu-se de la o astfel de rugaciune, omul, printr-o durere de viata facatoare, incet patrunde in simtamantul invierii lucratoare a sufletului sau. El limpede vede “ca Hristos cel ce a inviat din morti nu mai moare, ca moartea pre Dansul nu mai stapaneste“ (Rom 6:9). Biruinta Sa in vecinicie este neindoielnica. Si duhul se roaga launtric:

Domnul meu si Dumnezeul meu... Acum, Doamne Iisuse Hristoase, dupa darul neurmatei Tale puteri si al bunavoirii Tale catre noi, si eu, saracul si lipsitul, trec de la moarte la viata…

Acum – eu sunt.

(Din: Arhimandritul Sofronie, “VOM VEDEA PE DUMNEZEU PRECUM ESTE”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi: