Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI
In aceste vremuri dure si viclene, care se tulbura si se salbaticesc pe zi ce trece, cand “scarbele ne cuprind“, cand vestile rele si durerile sub toate formele – ale altora, apropiati si departati, dar cu totii legati de noi prin fire nevazute – sau chiar ale noastre, ne strapung si ne coplesesc, pe unii pana la zdrobire, cand simtim ca puterile sufletesti si trupesti ne slabesc, iar nelinistea si deznadejdea ranjesc amenintator catre noi numai daca indraznim sa aruncam un ochi realist in viitor (chiar cel apropiat), pana acolo unde simtim ca… “nu putem rabda sagetarile diavolilor”... Ei bine atunci, avem cu atat mai mare nevoie sa privim ceva mai putin in jos si mai putin inainte (in timp), mai putin spre toate cele intunecate si apasatoare ale Vaii Plangerii, si mult mai mult, in Sus, spre Lumina sfinteniei, spre inaltul Imparatiei cerurilor; iar de acolo, desertandu-ne fara rusine, pana la fund, sacul lacrimilor stranse prea mult in suflet, sa ne luam provizii de putere, de pace, de nadejde – din credinta ca sfintii lui Dumnezeu sunt vii si lucratori si aici, si acum, pentru noi. Si nu ne vor lasa singuri.
Sfantul Ierarh Calinic, ocrotitorul prin excelenta al Bucurestiului, praznuit in aceasta zi, ne poate da curaj prin harul revarsat oricui, fara “economie”, din sfintele sale moaste, dar si prin insusi chipul sau bland, modest, neodihnit si inlacrimat pentru toti cei in nevoi, de arhiereu care traia si slujea pentru a intampina si a alina suferintele “sarmanilor frati ai lui Hristos“. E extraordinar de mangaietor sa stii ca au existat si inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu, chiar arhierei, iata, care sa fie aproape de cei “umiliti si obiditi”, de cei aruncati la marginea lumii nemiloase, de cei pe care nimeni nu-i mai iubeste, nu-i mai vede, nu-i mai baga in seama, care slujeau si isi sfasiau inimile pana la rastignire pentru “saracii lui Dumnezeu”. Asa si numai asa s-au sfintit acesti oameni, asa au dobandit acesti mari nevoitori darurile uriase ale vederii in Duh, ale prorociei si ale tamaduirii. Si asa, si acum, dupa mutarea lor la Cer, ei fac mereu cu noi minuni, in modul cel mai firesc si mai discret, fara mare pompa, galagie si reclama. Cand? Atunci cand gasesc in noi durerea inimii, credinta si, mai ales, sinceritate, umilinta si cainta.
Si cei care inca ne simtim, cat de cat, “stapani pe situatie” si departe de nenorociri, ar trebuie sa constientizam ca nimeni nu este, niciodata si sub nicio forma, dar mai ales in aceste vremuri, pus la adapost de urgia dezlantuirii plagilor ingaduite de Tatal nostru ceresc, tot spre mantuirea noastra. Iar ceea ce s-a intamplat unora o data, se poate intampla oricand tuturor, sub o forma sau alta. Din toate cele care vor veni peste TOTI, nu vom putea iesi teferi sufleteste sau nu vom putea fi scosi si izbaviti de atatea curse intortocheate si perfide, de inselari nemaivazute si neprevazute, de necazuri cumplite pe care nu le-am putea purta, nimic din toate acestea nu vom putea prin propriile noastre puteri, prin toate cele in care investim zi de zi, pe care le cultivam, constient sau nu, si pe care ne bizuim!In “ziua cea rea”, nu ne va folosi la mare lucru tot ce am facut (de cele mai multe ori risipind in desert) siguri pe noi, plini de ambitie si de incredere in sine, nici tot ce am acumulat ca informatie, inclusiv duhovniceasca, cu atat mai putin lumeasca, daca ea nu s-a asimilat si nu s-a transformat in noi in “energie” lucratoare de viata a harului.
Avem nevoie de sfinti astazi mai mult ca oricand. Nu doar de anumiti sfinti, nu doar de sfintii inchisorilor, nu doar de sfintii contemporani sau de sfintii romani, ci de toti. Avem nevoie sa regasim drumul inapoi spre o legatura directa, vie si puternica, nu pietist-individuala, ci personala si comunitara, cu sfintenia intrupata, cu adevaratele repere care sa ne arate calea, sa ne potoleasca foamea de har, sa ne incalzeasca, sa ne curateasca si sa ne invioreze sufletele inghetate si ruginite, imbatranite si inviclenite. Nu atat de discursuri bombastice si de simpozioane interesante sau epatante despre sfinti, ci de rugaciune si de traire impreuna cu ei. Nu e nevoie de spectacole stridente, de exhibitionisme “minuniste”, nu ne ajuta abuzul si exploatarea comerciala sau logoreica a numelor, harismelor si minunilor acelora. Nu ne ajuta sa vorbim despre sfinti suindu-ne pe piedestale pline de emfaza, de unde sa (ne) amagim ca suntem deja atat de familiari si intimi cu ei, incat ne permitem sa dam lectii oricui si incat slava lor sa paleasca in fata desertaciunii slavei pe care o vanam pentru ilustrele noastre personalitati. Nu e nevoie de si mai multe conferinte despre sfinti, ci de mai multe slujbe, pelerinaje, procesiuni… Dar savarsite cu acea evlavie, simplitate si trezvie, si zamislite din acea rana sangeranda a inimilor indurerate, care sageteaza cerul si care ii aduc pe sfinti langa noi, inlacrimati pentru suferinta si neputinta noastra.
Avem nevoie vitala de sfinti si de mireasma cereasca a sfinteniei, pentru ca nu exista alt antidot la otrava pe care o inhalam, vrand-nevrand, in fiecare zi. Pentru ca avem nevoie de multa Lumina ca sa putem intrezari drumul drept in timpuri cand intunericul lumii da, parca, asaltul final asupra noastra, cautand sa cuprinda si sa inghita totul. Cand putem sa ajungem chiar, fara sa ne dam seama, sa ne drogam, bolnav si sinucigas, cu duhul intunericului, cu duhul minciunii si al murdariei, pana unde ajungem sa ne lasam convinsi, inconstient, ca astazi Raul este mai puternic si decat Dumnezeu, ca Binele nu mai exista, ca tulburarea, scarba, groaza si revolta ar fi sortite ca blestem definitiv al nostru.
Cum scriam si mai de mult, trebuie…
…sa insistam pe ceva ce am facut si pana acum, dar… de aceasta data sa o facem intr-un mod mult mai apasat, mai “programat” si mai tintit; si anume: atata vreme si in masura in care Domnul ne va ingadui si ne va ajuta, sa incercam sa ne alimentam, pe cat se poate, zilnic, prin cate o “perfuzie” pur duhovniceasca, incercand sa culegem din anumite cuvinte puternice alese din scrierile sfinte, din minunile si din pildele dreptilor care au trait foarte aproape de noi macar un strop de putere, de lumina, de nadejde, viata, de… har… Dar sa le luam intr-un chip mult mai constient, mai treaz, mai concentrat, pretuind mai mult fiecare cuvant si… intelegand ca acum strangem munitii pentru a contracara puterea intunericului care ne inconjoara si ne ataca nemilos din toate partile. Sa nu le luam ca prilejuri de a fugi sau de a uita de realitate (desi, pentru putine momente, avem si de aceasta nevoie), nicidecum pentru a ne relaxa si iluziona ca totul va fi bine, ci pentru a asuma si a duce realitatea dupa duhul si dupa voia lui Dumnezeu.
In vartejul ametitor al curgerii zilelor si sub avalansa stirilor si provocarilor de tot felul, chiar lecturand si inmagazinand o multime de cuvinte, mai ales “socializand” si navigand pe internet pana la dependenta, ocupandu-ne mereu si mereu cu lucruri foarte exterioare si straine, exista riscul enorm de a nu ne mai simti si vedea sufletul propriu, de a nu mai sti unde suntem, incotro mergem si ce avem de facut. Sau de a trai orbeste si fatarnic, in chip contrar sau paralel scopului pe care pretindem ca-l urmarim: dobandirea imparatiei lui Dumnezeu! De a ne numi ortodocsi si crestini, de a citi si vorbi inteligent despre lucruri mari si complicate, dar a ne pierde inocenta si simplitatea, a ne lasa inima pervertita de rautati ascunse sau de a o uita in paragina, napadita de buruienile duhurilor lumii, pana la asfixiere si secatuire. De a putea stapani, prin cunoastere, lumea intreaga, dar de a ne pierde sufletul, viata dumnezeiasca din el si… a nici nu constientiza ca l-am pierdut! A deveni sterili si gaunosi, imprastiati si inversunati, tulburi si amari… Si a ne fi prea frica sau rusine sa ne oprim si sa ne recunoastem ca atare.… Sa ne fie greu sa renuntam la “averea” noastra ca sa ne recastigam inima, alegand mai bine sa ne ingropam cu ea, decat sa fim saraci si goi, dar vii si fericiti pentru vesnicie!
Nu e mic deci pericolul de a ne petrece putinul timp pretios al vietii intr-un fel de inertie agitata, intr-un soi de “sedentarism spiritual” pe cat de ravasitor, pe atat de saracitor, a carui tangenta cu lumea Duhului sa ramana exclusiv una de forma si de… teorie. Dar si de aici, daca stim ce sa alegem, cat si cum sa luam, daca avem discernamant, masura si control, putem sa primim imbolduri, sa dobandim repere si indicii esentiale, sa asimilam hrana vitala si chiar sa tesem legaturi reale, vii si vesnice. INSA! Esentialul este sa stim sa si iesim, sa ne smulgem de aici la timp, sa alergam la rugaciune (iar nu sa ne rugam ca si cum am alerga!), sa ne lipim mai strans de Biserica, de slujbe – nu doar la nivel minimal si obligatoriu, nu ca datorie de bifat, ca obligatie de onorat! -, de Taine (de tot ce e taina), sa ne legam de sfinti, sa nu ne lasam pana nu ni-i facem prieteni! Acestia vor fi cei care ne vor construi casa noastra duhovniceasca, zidita pe stanca-Hristos, daca stim de acum, cat inca mai putem respira, mai putem umbla, mai putem ridica mainile si mai putem ingenunchea, sa-i “cultivam” cu evlavie si asiduitate si sa absorbim de la ei, ca un burete … tot ce au sa ne daruiasca.
“Chiar cand viata mult prea mult sa-nduri iti cere
Si sperantele ucise-n tine, pier,
*
… si despre sensul profetiilor (viziunilor) Sf. Calinic legate de anii 1848 si 1992…
Pomenirea ta cea purtatoare de lumina, Ierarhe Calinic, veseleste sufletele celor credinciosi si atingerea de racla sfintelor tale moaste sfinteste simtirile si daruieste tamaduiri; pentru aceasta, dupa datorie, te cinstim pe tine si cu bucurie iti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu inteleptite!
O, prealuminate parinte ierarhe Calinic, primeste smerita noastra rugaciune, precum Mantuitorul a primit cei doi bani ai vaduvei, si cere pentru noi dar si putere, ca toate poftele trupesti calcand, sa vietuim in buna cinstire si curatie, agonisind iertare de pacate si trecere fara primejdie in ceasul mortii, si cand vom trece noi intru nadejdea invierii spre viata de veci, pururea sa ne desfatam de preafericita fata a lui Dumnezeu Celui in Treime inchinat si slavit, cantandu-I cu toti sfintii: Aliluia!
***
Vezi si:
*
PARINTELE DUMITRU STANILOAE:
Viata Bisericii in Duhul, asa cum am spus, consta in mod esential in experienta puterii dumnezeiesti ca raspuns la rugaciune. Experienta care se realizeaza nu numai in cultul public, dar si in rugaciunea particulara practicata cu constiinta unei depline comuniuni ecleziale.
Sa precizam acum ca rugaciunea mai intensa a anumitor membri ai Bisericii le aduce acestora o mai mare experienta a prezentei si puterii lui Dumnezeu in Duh si face din ei niste harismatici numiti in Ortodoxie oameni duhovnicesti. Acesti oameni duhovnicesti se hranesc nu numai cu rugaciunea liturgica si particulara a Bisericii, dar si cu scrierile ascetice si patristice pe care ei le cunosc uneori din lectura, dar cel mai adesea din viata parintilor lor duhovnicesti care intrupeaza in mod concret aceste scrieri. Ei deprind astfel invatatura curatirii de patimi si metoda rugaciunii neincetate. Prin aceasta isi spiritualizeaza natura astfel ca ea devine permeabila Sfantului Duh si luminii dumnezeiesti, intocmai ca Hristos pe Tabor. Atunci aceasta lumina, care este in acelasi timp o energie divina, ei o iradiaza deopotriva ca spiritualitate, putere supranaturala si iubire nesfarsita pentru oameni.
Trebuie notat ca acesti oameni nu se asociaza in grupuri harismatice separate de ceilalti membri ai Bisericii, pentru ca una din patimile de care ei se curata este tocmai mandria. Ajunsi foarte smeriti, ei au constiinta ca sunt cei mai mari pacatosi, au un respect nemarginit fata de Biserica si fata de harul preotiei. Ei isi desavarsesc smerenia prin insasi rugaciunea lor, aceasta rugaciune neinceata cunoscuta sub numele de rugaciunea lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Ei privesc pe fiecare om ca pe Hristos. In acelasi timp, ei nu se inchid fata de lume, ci isi marturisesc iubirea fata de oameni prin fapte de slujire sau, daca sunt monahi, cel putin prin rugaciunea pentru toti.
(…)
a) Sfantul Calinic de la Cernica
a fost unul din acesti mari harismatici. A trait intre anii 1780-1868. Ajuns monah inca din tinerete “el si-a mortificat trupul tanar printr-un post foarte aspru pe care numai un om desavarsit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a multumit cu paine si apa fara sa se sature“. “Noaptea nu dormea decat trei ore si nu intr-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci impreuna cu alti calugari”. N-a mancat niciodata carne sau peste, ci numai legume. Cand a implinit saptezeci de ani, Biserica i-a incredintat un scaun episcopal, dar el si-a continuat viata ascetica si se imbraca cu un vesmant saracacios.
Prin asceza sa nu cauta numai mortificarea patimilor, dar si o sporire a virtutilor opuse. El a dezvoltat astfel in sine blandetea, rabdarea, smerenia si mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiti, ii ajuta pe toti cei despre care stia ca sunt in nevoi. Banii pe care cei bogati ii daruiau pentru slujbele bisericesti, el ii trimitea de indata celor saraci. Avea liste cu nevoiasii din mai multe orase si le trimitea bani de indata ce primea. Cand nu avea nimic ce sa le trimita, plangea si cerea celor care se aflau in jurul sau “sa-i faca rost de bani pentru a-i trimite sarmanilor frati ai lui Hristos”. Nu avea in chilia sa decat un ulcior cu apa si toata viata a purtat aceleasi vesminte aspre si saracacioase.
El a reusit sa impace intr-un mod minunat asceza si viata contemplativa cu activitatea de constructor si organizator. A construit o mare biserica la Cernica si sase alte biserici in alte manastiri si parohii. A construit biserica si resedinta episcopala din Ramnicu Valcea unde a trait ca episcop.
La sfarsitul vietii s-a retras din nou ca simplu calugar in manastirea sa de la Cernica. A murit in 1868. Toata viata s-a concentrat in rugaciune si in contemplatie. Prin rugaciunile sale a vindecat bolnavi. Prin rugaciunile sale a salvat in 1821 comunitatea monahala de la Cernica ca si un mare numar de locuitori ai Bucurestiului, refugiati la Cernica cand turcii asediau Bucurestiul. Parea ca un “inger pamantesc”. Rugaciunile indelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu ii miscau atat de puternic inima, incat adesea ochii i se umpleau de lacrimi. In astfel de momente era absent pentru toti, ca in extaz. Ucenicul si biograful sau A. Baldovin, scrie:
“eram uimit de o asemenea viata supranaturala. Citisem multe vieti de sfinti. Acum stiam ca ma aflu alaturi de un sfant in viata”.
|
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser. |
|
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser. |
|
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser. |
|
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser. |
- Utrenia Sfantului Calinic de la Cernica – AUDIO
- Acatistul Sfantului Calinic de la Cernica – interpretare Marian Moise (download)
- Acatistul Sfantului Calinic (text)
- Pr. Prof. Mircea Pacuraru – Viata Sfantului Calinic de la Cernica
- Viata Sfantului Calinic de la Cernica – varianta mai extinsa, cu marturii documentare ale Sfantului, extrasa din vol. Vietile Sfintilor
- Jurnalul – editie de colectie: Smerenie la Cernica
Un an întreg a petrecut Constantin în Mănăstirea Cernica, după care a fost tuns ca monah, primind numele de Calinic. În 1817, Calinic a plecat pentru un an la Muntele Athos, de unde s-a întors îmbogăţit spiritual. Viaţa la mănăstire a fost şi încă este o viaţă aspră, de supunere şi înfrânare, de post şi rugăciune, muncă alături de ceilalţi fraţi sufleteşti, dragoste faţă de semeni şi smerenie. Calinic a slujit cinci ani ca ierodiacon, după care a fost hirotonisit preot. După încă cinci ani, călugărul Calinic a fost ales de ceilalţi călugări stareţ al mănăstirii. 31 de ani a condus Calinic cu înţelepciune comunitatea de monahi.
În 1850, a ajuns în scaunul episcopal al Râmnicului. Aici, Calinic şi-a dovedit din plin calităţile sale de bun păstor spiritual, dar şi de organizator destoinic al treburilor bisericeşti. La Râmnic, a zidit biserica episcopală, dar nu a pierdut din vedere misiunea culturală a chemării sale. Biserica episcopală a Râmnicului nu este singura ctitorie a sfântului Calinic. La schitul Frăsinei, episcopul Râmnicului a ridicat o altă biserică şi chilii pentru adăpostirea călugărilor. După 16 ani, Calinic a revenit la mănăstirea sa iubită, la Cernica. După un an de stat aici, pe 11 aprilie 1868, a trecut la cele veşnice. A avut o viaţă plină de fapte bune, iar contemporanii îşi aminteau de stareţul de la Cernica ca de un preot blând, temător de Dumnezeu, pregătit să ofere mereu o vorbă bună sau un modest ajutor material celor aflaţi în nevoie. Deputat în Adunările ad-hoc şi în Adunarea electivă, episcopul Calinic a luptat pentru unirea Munteniei cu Moldova şi pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de domnitor al celor două ţări. A fost considerat sfânt încă din timpul vieţii, iar rămăşiţele sale pământeşti sunt depuse în ctitoria sa, Biserica Sfântul Gheorghe. La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea sa, sfântul fiind prăznuit pe 11 aprilie.
- O marturie (profetie) a Sfantului Calinic de la Cernica (1787-1868)
(Profetii despre Antihrist, Autor: Skartsiuni Dimitriu)
Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.
Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.
Ce se intamplase? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primise bani.
Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: “Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii“. Atunci sfintii i-au zis: “Uita-te spre rasarit“. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: “Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei“. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: “Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe“.
Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta? Nu, nicidecum. Ea este exacta. Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc mari evenimente, “un sftrsit de lume, un inceput de lume noua”. Despre ce era vorba? Cati stiu ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale? Masoneria internationala programase pentru acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special. A fost inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui Antihrist.
Cititi si:
- SFANTUL SERAFIM DE VIRITA (Vîriţa) – marturii minunate despre puterea sfinteniei, spre intarirea credintei noastre slabe (I)
- SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!”
Legaturi:
- HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui
- Cum sa infruntam avalansa vestilor rele din lume si atacurile vrajmasului?
- AMBITIA NERODITOARE SI PESCUIREA MINUNATA
- MARTIRI SI HISTRIONI sau: CINE NE TRANSMITE DUHUL ADEVARULUI? Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?
- ORTODOXIA CA UN SHOW sau despre primejdia falsei renasteri harismatice
- SOLUTIA “DELTA FORCE”? Vremurile de restriste – intre tehnici de supravietuire si metode de despatimire
- DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
- Virgil Maxim despre CHEMAREA NOASTRA SI DESPRE PUTEREA INFRICOSATA A SFINTEI IMPARTASANII. Parintele Arsenie Papacioc: “E bine sa umplem sufletul nostru cu cele dumnezeiesti ca sa nu mai aiba loc si cele lumesti”.
- Monahul Moise Aghioritul despre sensul preocuparii cu semnele vremurilor: DE LA SPECULATII SI PANICA LA CERCETAREA LAUNTRICA SI PREGATIREA PRIN CAINTA
- Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
- Ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA!
- SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
- CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
- Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
- Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?
- NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
- CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Sunem minţiţi în toată vremea
Fiindcă noi înșine minţim.
Suntem dispreţuiţi de ceilalţi
Fiindcă și noi dispreţuim.
Suntem trădaţi și daţi necinstei
Fiindcă trădăm și necinstim.
Curvesc și ni se spurca fii
Fiindcă noi înșine curvim.
Suntem abandonaţi de ceilalţi
Batjocoriţi și clevetiţi
Fiindcă noi înșine am facu-o
Și am fost nedrepţi și necinsţi.
Suntem urâţi de multă lume
Fiindcă-am făcut acest păcat
Și înșelati și-n casnicie
Fiindcă și noi am înșelat.
Nu ne iubesc semenii noștri
Findcă nici noi nu îi iubim.
Și ce-oferim noi către ceilalţi
Aceiași mai târziu primim.
Nu-i nici un drept pe’această lume
Ca să ne fie încălcat
Fără ca noi -de bună voie-
Să nu-l îl facem prin păcat.
Nu-i vină s-o purtam în viaţă
Fără ca noi să nu greșim
Sau cei ce îi avem în grijă,
Ori pentru acei care-i smintim.
Nu-i boală s-o purtăm pe lume
Ca să nu fie consecinţă
A vinei noastre personale
Sau spre sporirea în credinţă.
Cu ce măsură facem raul
Cu’aceiași o vom și primi
Și-om fi iubiţi de ceilalţi semeni
Atâta cât îi vom iubi.
Toţi vrem doar bine de la semeni.
Belșug si cinste, desfatare
Trădând, minţidu-i și’înșelandu-i
Și ne’acordandu-le iertare.
Toţi facem nedreptăţi -tot timpul-
Și toate formele de rău
Și’apoi ne plângem și de milă
Și’l acuzăm pe Dumnezeu.
Suntem lipsiţi de bunătate
De curăţie și lumină
Dar socotim că-n răul nostru
Suntem tot timpul fără vină.
Tot ce-i povară si durere
În noi, în jur, în tot poporul,
E consecinţa vieţii noastre
Că-n ea ne vine viitorul.
Tot raul ce-am facut’nainte
Ni se va face și mai greu
De nu ne spovedim pacatul
Și nu venim la Dumnezeu.
Salvarea noastră și a ţarii
E numai sincera credinţă
În curăţia ortodoxă
Ce se câștigă-n pocăinţă.
Nu o spun eu. O spune viaţa.
O spune Bunul Dumnezeu
Și știm și noi că niciodată
Nu vom primi bine din rău.
Pentru fratii si surorile intru Domnul care pot ajunge la Manastirea Cernica in aceste zile, nu uitati sa aprindeti o lumanare, sa rostiti o rugaciune cat de mica catre Sf. Ierarh Calinic, pentru cei necajiti, bolnavi si disperati, stiuti sau nestiuti… Pentru inteleptirea si salvarea neamului nostru romanesc! Sfinte Ierarhe Calinic de la Cernica, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
Iata, dar, ce ne spune un alt mare arhiereu, Sfantul Nicolae Velimirovici, prin scrierile sale, lasate “Prin Fereastra Temnitei”, atunci cand a fost inchis in lagarul de la Dachau, de langa Munchen, in Germania anului 1945:
– “Iata ziua Domnului vine nevindecata de iutime si de mania, ca sa faca lumea pustie si pre pacatosi sa piarza dintr’insa (…)Si vor fi cei ramasi cinstiti mai vartos decat aurul cel nelamurit, si omul mai cinstit va fi decat piatra Safirului” (Isaia 13: 9,12) Multi oameni nu simt existenta vazduhului pana ce nu incepe sa bata vantul. Altii nu se gandesc la lumina pana ce nu se lasa intunericul. Asa si multi Crestini, nici nu au simtit ca este Dumnezeu, pana ce nu s-a ridicat viforul acestui razboi; nici nu s-au gandit la Dumnezeu in vremea in care asupra lor lumina pacea, si zambea fericirea.[…] Ziua Domnului! Asa se numeste in Sfanta Scriptura, ziua Domnului, ceea ce este pentru oameni noapte, noapte cumplita, intuneric cu fulgere, sange si fum, frica si cutremur, sange si groaza, foc si macel, geamat si horcait… acestea se numesc in Sfanta Carte a lui Dumnezeu Ziua Domnului. De ce aceasta? Simplu, pentru ca in astfel de imprejurari si din pricina unor astfel de imprejurari, oamenii rasfatati si neobrazati ajung sa inteleaga pe deplin ca Dumnezeu este tot, iar omul nimic.[…]”Si vor fi cei ramasi”, graieste Domnul prin Prorocul Isaia, “cinstit mai vartos decat aurul cel nelamurit”, (…) si decat piatra Safirului” – cel mai frumos si mai de pret aur. Iata, fratilor, pricina tuturor suferintelor pe care Dumnezeu le ingaduie in lume. Sa faca pe om mai cautat si mai pretuit decat aurul. Stiti voi fratilor, de ce Dumnezeul cel ceresc a ingaduit in zilele noastre (…) acele chinuri? Pentru ca pretul oamenilor a cazut sub pretul aurului. Iar asta se impotriveste celor randuite de Dumnezeu pentru om.
– Iata ce s-a spus prin slavitul Proroc Isaia: “ca pentru mania mea te-am batut si pentru mila am iubit pre tine” (Isaia 60: 10). De ce Te-ai maniat pe noi, Doamne al cerurilor? “M-am maniat pentru ca atunci cand v-am dat tot ce v-a poftit inima, v-ati intarit, dar nu pentru adevar, ci ca sa treceti de la rau la mai rau, si pe Mine nu m-ati mai cunoscut” (Ieremia 9:3).[…]Vai fratilor, cat de greu e sa te judeci cu Cel Preainalt! El e, cu adevarat, totdeauna drept, iar noi – totdeauna vinovati. Scaparea noastra este ca mila Sa este insotitoarea de zi cu zi a dreptatii Sale. Caci, vai! de s-ar fi abatut asupra acestui pamant pacatos doar dreptatea dumnezeiasca, fara mila, de mult ar fi venit sfarsitul lumii. “Pentru mania mea te-am batut si pentru mila am iubit pre tine” (Isaia 60:10).
– Cei mai buni fii ai unui popor slujesc ca pilde poporului lor. Dar ei nu sunt doar pilde; ei sunt si aparatorii neamului lor; si nu sunt numai aparatori, sunt si acuzatori poporului lor. […] Cand Hristos, bunul Mantuitor n-a mai putut rabda viclenia Evreilor, le-a spus: “Sa nu vi se para ca Eu voi para pre voi la Tatal: este cela ce va paraste pre voi, Moise, spre care voi ati nadajduit” (Ioan 5:45) Cel mai de seama Evreu a ajuns, asadar, acuzatorul Evreilor. Nu e greu de inchipuit nici pe cel mai de seama dintre Sarbi ca acuzator al Sarbilor. Sfintii lui Dumnezeu pot rabda mai mult decat toti ceilalti oameni, insa nu cat poate Dumnezeu. Dumnezeu Cel Preainalt poate rabda nemasurat mai mult decat toti sfintii Lui. De aceea cantam in Saptamana Patimilor: “Slava indelung-rabdarii Tale, Doamne!”Va intrebati, oare, pentru ce ar putea Sfantul Savva sa ne invinovateasca inaintea lui Dumnezeu? Mai dintai, ne-ar putea invinui ca ne-am plecat capul si ne-am inchinat cu usurinta idolilor Europeni. Moise s-a plans lui Dumnezeu de Evrei ca erau un popor tare de cerbice. Sfantul Savva se poate palnge de noi ca suntem un popor moale de cerbice. […]Va mai intrebati oare pentru ce ne-ar mai putea invinui Sfantul Savva inaintea lui Dumnezeu? Cu adevarat, pentru […] scoala fara credinta; pentru politica fara cinste; pentru oaste fara duhul unitatii; pentru […] mintea necurata; pentru limba intinata; pentru hulirea lui Dumnezeu; pentru jignirea parintilor;[…] pentru intrecerea in trufie si nu spre ajutorarea fratilor[…] Si pentru inca multe si nenumarate alte pacate si nechibzuinte ale noastre ne-ar putea invinui Sfantul Savva inaintea lui Hristos Dumnezeul sau. Insa, chiar daca ne-a invinovatit, el s-a rugat pentu indurare, iar Domnul ne-a lovit si S-a milostivit. Domnul, in necuprinsa Sa intlepciune – care, s-ar putea zice, vede cu ochi atotvazatori tot trecutul si tot viitorul – ne da leacul potrivit bolii si cununa potrivita cinstei fiecarui om si neam.
Fie ca Sfantul Calinic de la Cernica, impreuna cu toti Sfintii Romani, acuzatori prin sfintenia lor, sa ne cheme spre o vietuire placuta Domnului, iar prin rugaciunile lor sa fie mijlocitori inaintea Dreptului Judecator pentru neamul romanesc.
Cred ca lumea noastra a devenit un loc unde se vorbeste prea mult din dorinta de slava (desarta), dar prea putin se pune accentul pe ascultare.
Nu ma refer neaparat la ascultarea de Biserica, desi cred ca asta este o parte din esenta ei — a sta cu urechile “ciulite” din dorinta de a primi un sfat bun, mai inalt, din dragoste si respect fata de duhovnic sau persoana de langa noi prin care lucreaza Insusi Hristos.
Aceasta problema se gaseste cred si printre crestinii mai ravnitori, doar ca este mai ascunsa. Dupa cum a indicat Pr. Dumitru Staniloae, este nevoie de simplitate si de evlavie lucratoare (nu atat vorbitoare sau imaginativa — planuri si scenarii). Iar pentru asta cred ca trebuie sa ne dorim sa fim cat mai sobri duhovniceste, si sa incercam sa constientizam propria stare duhovniceasca si timpurile prin care trecem. Cred ca asta este o mare greseala a zilelor noastre — ca nu constientizam vremurile in care traim, si fereasca Dumnezeu de a nu ne “cunoaste vremea cercetarii noastre”. Dupa cum a spus Pr. Serafim Rose, “este mai tarziu decat credem”. Nu e vorba neaparat de timp in zile sau ani, ci de starea in care ne aflam, precum o boala care s-a agravat (dar nu stim cat dureaza si ce va mai fi). Sa nu deznadajduim, pentru ca Dumnezeu ne-a pregatit un viitor mult prea minunat, dar din pacate (!) acest veac si tot ce-i apartine trebuie si va fi sacrificat, dupa cum Insusi Hristos S-a sacrificat. Dumnezeu ne-a facut darul nespus de a stabili faptul ca trupul nostru va muri negresit, dar noi inca visam la lucruri cu mult mai mici si trecatoare decat trupul. Cum se poate asta? Chiar si cel mai lumesc om isi pregateste un loc de veci, dar crestinul se crede deja in Imparatie…si nu asta e raul, ci ca nu intelegem ce este Imparatia de fapt si cadem in mirajul satanei, in care uneori ajungem sa ne si complacem.
“ocupandu-ne mereu si mereu cu lucruri foarte exterioare si straine, exista riscul enorm de a nu ne mai simti si vedea sufletul propriu, de a […] deveni sterili si gaunosi, imprastiati si inversunati, tulburi si amari…
Esentialul este sa stim sa si iesim, sa ne smulgem de aici la timp, sa alergam la rugaciune (iar nu sa ne rugam ca si cum am alerga!), sa ne lipim mai strans de Biserica, de slujbe – nu doar la nivel minimal si obligatoriu, nu ca datorie de bifat, ca obligatie de onorat! -, de Taine (de tot ce e taina), sa ne legam de sfinti, sa nu ne lasam pana nu ni-i facem prieteni! Acestia vor fi cei care ne vor construi casa noastra duhovniceasca, zidita pe stanca-Hristos, daca stim de acum, cat inca mai putem respira, mai putem umbla, mai putem ridica mainile si mai putem ingenunchea, sa-i “cultivam” cu evlavie si asiduitate si sa absorbim de la ei, ca un burete … tot ce au sa ne daruiasca.”
Aceasta meditatie vine ca o completare la omilia Sfantului Teofan Zavoratul
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/09/sfantul-teofan-zavoratul-omilie-la-sfanta-maria-egipteanca-dar-cu-noi-cum-ramane-cum-ne-vom-smulge-din-moartea-si-orbirea-in-care-zacem/
care vorbeste despre lucrarea pe care un crestin trebuie sa o faca asupra sa, pentru a atrage Harul lui Dumnezeu:
Important este sa nu traim in nepasare. Bune sunt faptele, dar foarte imprortanta este si intentia. Daca intentia unor fapte bune, nu este una curata, din dragoste de aproapele, din mila, din iubire fata de Dumnezeu si Sfintii Sai, ci este din vreun interes sau din slava desarta, atunci desarte sunt toate pe care le facem. Apropo de slava desarta, aceasta intamplare din Pateric este una foarte pilduitoare si de natura sa puna pe ganduri pe cei care sunt preocupati mai mult de slava lumii decat de propria lucrare launtrica.
“Un chinoviarh avea mare slava de la oameni si era parinte peste doua sute de calugari. La chinovia acestora a venit Hristos in chipul unui batran sarac, cunoscut lui mai inainte si-l ruga pe portar sa spuna parintelui ca este cutare frate. Iar portarul abia induplecandu-se, a intrat sa-l vesteasca dar l-a aflat pe parintele vorbind cu oarecari straini si asteptand putin, i-a spus despre acel batran sarac. Chinoviarhul i-a raspuns cu manie, zicand : nu vezi ca vorbesc cu oamenii ? Lasa acum ! Si sfiindu-se portarul, s-a dat in laturi si intorcandu-se, a spus celui ce se parea ca este batran sarac cuvantul proestosului. Iar Domnul cel indelung rabdator a petrecut sezand la poarta. Si pe la al cincelea ceas a venit la chinovie un bogat, pe care degraba ascultandu-l portarul, i-a deschis si a vestit chinoviarhului despre el. Iar el iesind, cu osardie l-a intampinat la usa. Si vazandu-l pe el Cel bogat intru mila Dumnezeu, care venise in chip de batran sarac, il ruga, zicand : voiesc sa vorbesc cu tine, parinte ! Iar el, de nici un raspuns invrednicindu-l, a intrat impreuna cu bogatul, sarguindu-se sa-i gateasca masa. Dupa ce a pranzit bogatul, l-a petrecut parintele pana la usa si s-a intors inapoi, fiind robit de multele griji si a uitat rugaciunea batranului sarac si fara de rautate. Facandu-se seara, dupa ce nimeni nu l-a chemat pe acel blagoslovit sarac, apropiindu-se iarasi de portar i-a poruncit sa spuna acestea proestosului : de vreme ce voiesti slava oamenilor, Eu pentru osteneala ta cea de mai inainte si multele tale nevointe, iti voi trimite vizitatori din cele patru parti ale lumii. Dar din bunatatile Imparatiei Mele nu vei gusta. Si din acele cuvinte s-a cunoscut Saracul Cel Atotuitor.”
Imprastirea pe care o simtim, astazi mai mult ca oricand, si datorita atator mijloace de distragere, grijile si tulburarile de tot felul, incet, incet ne indeparteaza de starea pe care ar trebui sa o avem pentru a face o buna lucrare asupra noastra. Este necesar sa luam hotararea sa punem inceput bun de pocainta, sa veghem asupra faptelor noastre. Sa Il rugam pe Domnul sa ne ajute, stiind ca suntem neputinciosi. Intotdeauna sa Il avem pe Dumnezeu in gandul nostru si sa ne tinem aproape de El. Sa Ii cerem in toate ajutor si binecuvantare. Si odata cu smerirea cugetului si realizarea faptului ca suntem pacatosi, sa Il rugam sa ne daruiasca lacrimi de pocainta pentru a ne plange pacatele, sa ne lumineze mintea si sa ne indrepteze cugetul. Sa avem grija de de a nu-l intrista pe Domnul nostru si desi constienti de micimea noastra sa nadajduim in multimea indurarilor Sale.
Fara sa abat atentia de la exemplul folositor al Sfantului Calinic, ba dimpotriva, in completarea lui, as propune – cu acordul admin-ilor – recitirea unui articol fff bun =
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/17/harul-duhului-sfant-%E2%80%93-singura-arma-a-credinciosilor-in-fata-lui-antihrist-si-a-inaintemergatorilor-lui/
Cine sa mai asculte ? Cui sa mai vorbesti ?
Intr-adevar, daca durerea pentru tot ceea ce se petrece in jurul nostru, pentru suferinta aproapelui dar si pentru caderea in inselare a calaului!, ne aduce doar tulburare, se converteste doar in manie si indignare (care este tot o forma a maniei, de fapt, caci sfanta indignare o au doar cei despatimiti), cum observam adesea in noi insine ( eu, cel putin o simt de multe ori), nu suntem deloc pe calea cea buna. Acest lucru ne vadeste! Inseamna ca am ramas lumesti, vrem « dreptati haiducesti » si vrem lumea , nu Imparatia lui Dumnezeu. Daca durerea nu se converteste in rugaciune fierbinte, e semn ca ne lipseste si credinta dar mai ales dragostea curata, avem dragoste fatarnica de aproapele si avem toate premizele sa ajungem mai rai decat calaii nostri. Ne vom tulbura la minte si ne vom simti indreptatiti la orice! Durerea se poate converti in deznadejde sau in ura, cu toti « puii » lor si suntem pierduti. Noi toti suntem acum pe cruce, in aceeasi suferinta, « in aceeasi osanda ». Unde stam, la dreapta sau la stanga Mantuitorului? Sa constientizam macar aceasta si sa cerem ajutor de la Dumnezeu caci fara El nu putem face nimic. Pomeneste-ne Doamne intru Imparatia Ta! Sa nu ne pierdem nadejdea! Toate sunt in mainile lui Dumnezeu ! Nu e la noi Puterea. Noi sa ne rugam cu nadejde! Nadejdea aduce pace!
E nevoie, cred, de dreapta socoteala pentru a nu cadea nici intr-o stare de autocompatimire si deznadajduire, nici in letargie si indiferenta nesimtitoare, si iarasi a nu ne afla nici in pozitia de nemultumiti si cartitori, criticandu-i si condamnandu-i permanent pe cei “cu mult mai rai si mai necredinciosi” decat noi. Postul Mare constituie un bun prilej pentru noi de a ne cerceta pe noi insine si de a arata dragoste, intelegere si iertare pentru semenii nostri. Acum suntem chemati sa avem credinta vie si lucratoare, sa trecem de la vorba, teorie si filosofie, la actiune concreta.
Fiecare este dator in dreptul sau sa lucreze faptele bune: pocainta, smerenia, postirea, rabdarea necazurilor si a nedreptatilor, milostenia si mai ales rugaciunea, care se afla la indemana tuturor. Insusi Sf. Calinic de la Cernica ne invata cum sa fim madulare vii ale Bisericii luptatoare:
“Prin asceza sa nu cauta numai mortificarea patimilor, dar si o sporire a virtutilor opuse. El a dezvoltat astfel in sine blandetea, rabdarea, smerenia si mai ales iubirea. Suferea cu cei nefericiti, ii ajuta pe toti cei despre care stia ca sunt in nevoi. Banii pe care cei bogati ii daruiau pentru slujbele bisericesti, el ii trimitea de indata celor saraci. Avea liste cu nevoiasii din mai multe orase si le trimitea bani de indata ce primea. Cand nu avea nimic ce sa le trimita, plangea si cerea celor care se aflau in jurul sau “sa-i faca rost de bani pentru a-i trimite sarmanilor frati ai lui Hristos”. Nu avea in chilia sa decat un ulcior cu apa si toata viata a purtat aceleasi vesminte aspre si saracacioase.”
Sa cerem Domnului si Sfintilor Sai sa ne arate calea spre limanul cel bun, sa ne insusim astfel atitudinea cea mai potrivita in valtoarea atator probleme si crize care ne coplesesc peste tot in jurul nostru!
Multumesc fratilor caci ati adus ceva din viata Sfantului Calinic…caci azi nu am avut timp sa ma uit ce sfant se slaveste in calendare….ca de…ca omu’ pacatos, tot cele din tarana le caut, fara sa-mi ridic ochii catre cer.
Pe Sfantul Calinic de la Cernica il am in minte ori de cate ori vine vorba de straduinta ridicarii bisericilor…intrebarea pe care si-o punea la vremea aceea sfantul mi-o pun de multe ori si eu. Oare mai e timp pentru zidiri de piatra? Nu cumva trebuie sa ne gandim numai la Bisericile din suflete si daca o vrea Bunul Dumnezeu sa ne mai dea timp atunci vom vedea zidindu-se si cele de piatra?
Tare actuala este povestirea pusa de Mirela cu Mantuitorul venit in chip de om sarac sa bata la poarta si caruia din pacate nu i se da atentie din prea multa preocupare de cele lumesti…bani, slava si alte nimicuri pierzatoare de suflet. Ma uit ca in dorinta de ridicare de ziduri se uita sufletele, se uita sarmanii, sfantul Calinic nu a facut asta, nu i-a uitat pe cei obiditi. A ridicat sufletele si apoi zidurile cu ajutorul Domnului…”cautati mai intai Imparatia cerurilor si apoi toate se vi se vor adauga voua”….si chiar asa e…Dumnezeu se tine de cuvant.
Sfintii si mucenicii trebuie sa ne fie mereu in minte. Avem nevoie de modele reale.
Surprind nu de putine ori la cei din jurul meu diferie gesturi, unele bune altele mai putin bune. Pe multi i-am si intrebat de ce le fac. Raspunsul de multe ori a fost “bunica facea asta” sau “am invatat de la tata, sau de la mama”. Gesturile parintilor si bunicilor ni se intiparesc in minte pe nesimtite, apoi mai este si dragostea lor care ne coplesea pe multi la vremea copilariei. Iar noi fara sa vrem ii imitam, sau le repetam gesturile pentru a ne aduce aminte de ei sau pentru a resimti poate o parte din dragostea fiintei lor.
Azi nu mai suntem copii dar suntem precum copiii in ale credintei. Parintii nostri de azi sunt sfintii…pe ei trebuie sa-i “imitam”, de ei trebuie sa ne lipim, iar cunoasterea vietilor si faptelor lor nu este numai o datorie a noastra ci o necesitate. Ne gasim intr-o furtuna cum nu cred sa mai fi fost vreodata, urla leul si cauta sa ne inghita si din exterior si din interior…cel putin la mine valurile sunt din toate partile. Singurele “lemne”, “catarge”, “stanci” de care ne putem tine sunt sfintii. Zi de zi ne putem gasi in cele mai diverse situatii, ispite si incercari si nu cred sa fie vreuna neintalnita inca de sfinti. Cunoscandu-le vietile, faptele, modul in care ei au actionat in incercarile la care au fost pusi, ne ajuta enorm caci atunci cand suntem confruntati cu ceva similar, putem foarte bine lupta cu aceleasi arme folosite de dansii.
Macar sa incercam sa-i “imitam”, si cum bine spuneau aici fratii admini sa nu ne oprim la “teorie”, caci in fata lui Dumnezeu numai teoria nu tine…vorba aceea “tipic, tipic si la inima nimic”.
Sfintii fiindu-ne parintii, trebuie sa-i cunoastem in intimitate. Suntem ca niste orfani ce isi cauta parintii, gasindu-i sa-i purtam in inimile noastre si atunci iubirea lor se va revarsa peste noi. Si din iubirea asta va veni si dorinta noastra, ravna de a-i imita si mai mult…de a face acelasi gesturi ca ei, de a le calca pe urme, precum copiii mici parintilor, caci din aceasta admiratie si iubire pentru parinti se naste si dorinta de a fi ca ei.
“Pentru rugaciunile sfintilor parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase milieste0ne pe noi”. Cata smerenie este in ortodoxie…de multe ori ma gandesc si la aceasta scurta rugaciune care incheie marea majoritate a rugaciunilor noastre. Adica nu pentru rugaciunile mele sau ale noastre Doamne sa ne miluiesti, caci noi nici de rugaciune nu prea suntem in stare ci pentru rugaciunile celor care iti sunt deja prieteni, langa Tine, de-a dreapta Ta.
@Costel
Mare dreptate ai frate…totusi din cand in cand mai trebuie si vorbit/marturisit…si apoi si tacerea e buna, daca are dragoste si rugaciune in ea epntru sufletul fratelui care nu vrea sa asculte.
..”Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ntreaga, noaptea intreaga,
Doar s-a ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!”
http://vesti.floareadefoc.ro/2011/04/stefan-cel-mare-si-sfant-model-de.html
Nevoie de un asemenea sfant ar fi acum.
Care sa puna in aplicare astfel de canoane :
http://www.lavrentie-sovre.eu/Canoane%20Frasinei.htm