PS BENEDICT VESA: “Vreme este sa Il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, El sa fie inceputul si sfarsitul vietii noastre. SA NE RECUNOASTEM VULNERABILITATILE si SA II CEREM LUI HRISTOS SA VINA inlauntrul nostru” (VIDEO, TEXT)
PS Benedict: „În aceste vremuri dificile, Hristos sa fie prezent în toate acțiunile noastre”
Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul), 29 martie 2020, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca:
“Preacuviosi si preacucernici parinti, iubiti frati si surori din Biserica de acasa.
Ne continuam slujirea inaintea lui Dumnezeu in aceste timpuri pe care le numim speciale, in care suntem chemati la constientizarea credintei noastre. Suntem chemati sa facem un exercitiu lucid asupra a cine suntem si care este locul nostru in aceasta lume, suntem chemati sa ne recalculam ierarhiile noastre uneori prea omenesti, in favoarea lucrurilor esentiale.
Si ma adresez dumneavoastra ca si cand ati fi aici impreuna cu noi in biserica, in bisericile noastre, pentru ca Biserica de acum a iesit dintre ziduri si se rasfrange in lumea intreaga, in intreaga creatie. Duhul Sfant se plimba peste tot, imbratiseaza si mangaie pe toti cei care au nevoie. Meditam la textul pe care Biserica ni-l pune in fata ochilor nostri duhovnicesti astazi, in cea de-a patra duminica a Postului Mare. Si socotesc ca sunt necesare trei elemente initiale pe care as dori sa le si evoc pentru o intelegere mai deprima a textului Evangheliei pe care tocmai l-am ascultat lecturandu-se la Sfanta Liturghie.
Primul aspect foarte important socotesc ca este acesta: Evanghelia de astazi este, dintr-o anumita perspectiva, o incursiune intr-ale credintei. Este o incursiune intr-ale credintei, dar este, in consecinta, si o incursiune intru ceea ce este omul, pentru ca, intr-un fel, omul este atat cat poate sa creada. Si inca un aspect foarte important legat de aceasta idee: daca este o incursiune in ceea ce este omul prin prisma credintei sale, aceasta constatare sau judecata nu este a lui Dumnezeu, nu Dumnezeu este cel care ne arata cata credinta, mai multa sau mai putina, avem, ci omul este acela care, stand fata in fata cu Dumnezeu, stand fata in fata cu adevarul, se descopera si se redescopera pe sine, intru toate ale sale, cu bune si cu rele – si mai ales in vulnerabilitatile sale. Dumnezeu nu face judecati pentru ca El, mai inainte de orice, le stie pe toate. In Evanghelia dupa Ioan, in cap 2, in ultimul verset, 25, este un cuvant foarte lamuritor in acest sens. Si zice asa, Evanghelistul Ioan, despre Domnul Hristos: “Pentru ca nu avea nevoie sa Ii marturiseasca cineva despre om nimic, căci El Insusi cunostea ceea ce era in om“. Dumnezeu cunoaste ceea ce este in om, nu este nevoie ca cineva sa Ii spuna cine este omul, Dumnezeu este creatorul omului si il stie dintru inceput. Dar zic inca o data: omul este cel care se descopera in vulnerabilitatile sale atunci cand sta fata in fata cu Adevarul pentru ca in fata Adevarului nu mai exista minciuna, nu mai exista cosmetizari, nu mai exista vestimentatii care uneori ne fac sa ne simtim cineva si care altminteri, in alte conditii, cum sunt si cele din vremurile noastre, nu ne mai prea ajuta la nimic.
Cea de-a doua idee foarte importanta: as indrazni sa zic ca acest fragment evanghelic este un text puternic in ceea ce-l priveste pe om, pentru ca il descrie in toate vulnerabilitatile lui. Dar nu pentru acest lucru este puternic, ci pentru ca, in ciuda vulnerabilitatilor lui intru care se reveleaza in acest eveniment si nu numai, Dumnezeu il iubeste la nesfarsit, neschimbat, asa cum iubeste un parinte. Dumnezeu nu il iubeste pe om pentru calitatile sale, Dumnezeu il iubeste pe om pentru ca este copilul Lui si orice parinte nu isi schimba dragostea fata de copilul sau in functie de comportamentul acestuia, in functie de rautatile sale, in functie de vulnerabilitatile pe care le are. Evanghelia de astazi ne descopera, pe de o parte, omul in subrezenia credintei, dar pe de alta parte, ni-l arata pe om in puterea credintei, sau altfel spus, ni-l arata pe om in ceea ce este si in ceea ce poate sa devina prin prisma credintei.
Si cea de-a treia idee preliminara foarte importanta, zic, este legata tocmai de credinta. Intr-un fel, Domnul Hristos, prin raspunsul pe care i-l da tatalui indurerat, ne da o definitie a credintei pe care eu as exprima-o in aceasta forma: Ce este credinta? Hristos in mine.
Ar exista trei niveluri in aceasta credinta. Pe de o parte, partea omului. De aici incepe, in credinta e nevoie de disponibilitatea omului.
O a doua etapa ce tine mai mult de Dumnezeu este increderea lui Dumnezeu in mine. In momentul in care Dumnezeu m-a facut pe mine, m-a adus in aceasta lume, are incredere in mine ca pot sa fac si pot sa cred. Si orice copil incurajat de increderea taticului sau in el poate sa faca o gramada de lucruri si creste si se dezvolta normal. Cu atat mai mult din punct de vedere duhovnicesc, cand simtim aceasta incredere pe care Dumnezeu o are fata de noi, fata de mine, de fiecare in parte.
Dar acum vine cel de-al treilea nivel, socotesc mult mai importat si esential si care reiese din aceasta pericopa evenghelica de astazi. Ce este credinta? Este Hristos care lucreaza in mine. Nu doar ca are incredere in mine, pentru ca aici este inca o parte omeneasca foarte importanta, ci al treilea etaj este Hristos care lucreaza in mine, Hristos este Cel care ma face sa pot a realiza anumite lucruri, sa pot merge inainte, Hristos este insasi credinta mea in cele din urma.
Si mergem la textul evanghelic. Un tatic indurerat, deznadajduit, se infatiseaza Domnului Hristos, avea o suferinta maxima. Copilul sau era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut si surd, si care se manifesta foarte agresiv, violent, fata de copil, dar si prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestari. Probabil ca nu exista suferinta mai mare in lume decat a parintelui pentru copilul sau, de aceea il intelegem pe taticul indurerat care vine la Domnul Hristos. De fapt cred ca nu era o granita intre suferinta copilului si suferinta taticului, poate chiar mai mare era suferinta taticului sau pentru copilul care trecea prin aceste experiente groaznice pe care ni le descrie el insusi, intrebat fiind de Domnul Hristos. I se infatiseaza Domnului Hristos, intr-un fel deznadajduit, pentru ca prima incercare esuase. Se infatisase cu copilul sau ucenicilor, avand aceasta incredere ca ucenicii pot sa ii redea sanatatea pe care si-o pierduse din pruncie, dupa cuvintele sale. Duhul cel rau, vedeti, dintru tinerete il posedase. Si acum vine cea de-a doua sansa, se infatiseaza inaintea Domnului Hristos care apare in multimea care se afla in tulburare, si din pricina tanarului care le statea in fata, dar din pricina esecului pe care il avusesera ucenicii fata de aceasta vindecare. Si cuvantul pe care il adreseaza Hristos solicitarii tatalui indurerat este unul destul de aspru, aici este vorba despre un soi de judecata: “O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi?” Si apoi adauga: “Aduceti-l la Mine!“. Socotesc ca aceasta mustrare venea pentru toti, si pentru tatic, pentru ca vom vedea ca nici el nu avea o credinta puternica, si pentru lumea care ii inconjura, dar si pentru ucenici, pentru ca nici ei macar nu au inteles un lucru, ca daca e sa faca vreo minune, minunea nu o fac ei, ci Hristos care lucreaza in ei. Aici este vorba de definitia credintei, asa cum o evocasem mai inainte. Nu ei sunt in stare sa faca ceva, Hristos este cel care lucreaza in ei. As zice ca aceasta mustrare, intr-un sens, ne trimite la o intelegere autonoma – noi suntem in stare sa facem ceva, noi putem in virtutea unei trimiteri – si lucrul acesta il zic si pentru atunci, dar si pentru acum: nimeni in lumea aceasta, nici noi preotii nu putem sa facem nimic, decat Hristos care lucreaza in noi. El este puterea noastra. Oricine s-ar departa de Domnul Hristos si ar avea aceasta incredere in propriile sale puteri, se inseala, si lucrarea pe care el o face nu este lucrarea lui Hristos, si Hristos ne poate spune: cu adevarat, nu va cunosc pe voi!
Si apoi, dupa acest moment de judecata, se deschide un dialog intre taticul indurerat si Domnul Hristos. Ii cere mila Domnului Hristos, dar cu acel semn de intrebare, de dubiu, care este, as zice, specific uman: daca poti face ceva, ai mila de noi, ai mila de copilul meu! “Daca poti”. Daca este sa fim sinceri cred ca de aici porneste si credinta noastra: daca poti! Desi Domnul ne spune si ne arata ca poate, totusi, oameni fiind, de aici pornim. Daca poti, fa ceva, ai mila de noi! Si apoi Domnul Hristos ii raspunde folosind propriul stil al intrebarii taticului: daca poti crede, totul este cu putinta celui care crede.
Aceasta pericopa evanghelica socotesc ca este foarte importanta si sugestiva pentru vremurile in care ne aflam. Daca este sa fim onesti, de aici pornim toti, in aceste momente in care suntem speriati, pe alocuri chiar panicati, fiind ochi si urechi la toate informatiile pe care le primim de la mass-media, cu referire la situatia din tara si din afara. Si parca pana acum evenimentul credintei sau starea credintei era mult mai usoara. E mult mai usor sa crezi in vremuri de pace, in vremuri linistite. Venind la biserica, avand sansa sa te impartasesti, avand sanatate trupeasca, avand o oarescare siguranta pe care ti-o dadea viata. Si tocmai de aceea zic ca Evanghelia este foarte importanta pentru vremurile noastre, suferinta taticului extinsa la nivel colectiv este aceeasi. Frica de boala, frica de suferinta, frica de moarte. Si in aceste momente parca, credinta care alta data ni se parea ca este foarte puternica, este mult mai subreda. Si incepem si noi de aicea: daca poti, Doamne, ceva! Daca suntem onesti si recunoastem acest lucru, pentru ca din comportamentele noastre se vede ca de aici pornim si este foarte bine sa fim sinceri. Daca poti, Doamne! Asta este omul, Asta suntem noi, Doamne! Si atunci Domnul ne raspunde cum i-a raspuns si tatalui: De poti crede, totul este cu putinta celui care crede. Si aici socotesc eu ca ne arata credinta ca putere. Foarte multa vreme, si noi, eu si poate si altii, reduceam credinta la un soi de test in vremuri speciale. Domnul te supune unor experiente mai dure, mai aspre si ti se cere credinta, daca esti vrednic de El sau nu. Si va marturisesc ca acest mod de intelegere imi era tare greu pentru ca ma simteam foarte vulnerabil. Dar Evanghelia de astazi ne descopera o alta fateta a credintei care mi se ca este mult mai incurajatoare: totul este cu putinta celui care crede. Credinta nu este doar un
simplu test, ci este mai degraba o putere si atunci deja este o psihologie pozitiva in spatele acestei enuntari: daca cineva este in stare sa creada, atunci totul este cu putinta. Si ce este aceasta putere a credintei? Inca o data zic: Hristos este cel care lucreaza in mine. Ce este credinta? Hristos in mine.
De aceea, prin orice mijloace, oricand, dar mai ales in aceste vremuri, e nevoie sa-L aducem pe Hristos in noi, sa intre odata cu respiratia noastra, sa intre odata cu mancarea pe care o consumam, sa intre odata cu imaginile pe care le vedem, sa intre odata cu lectura pe care o avem, cu cuvintele pe care le rostim, cu comportamentele pe care le avem. Hristos sa fie piatra cea din capul unghiului pe care ne construim orice edificiu, pe care ne asezam siguranta noastra in aceste vremuri miscatoare, nesigure. Evanghelia de astazi ne arata acest lucru.
Si apoi vine si raspunsul care a facut istorie, raspunsul tatalui la aceasta provocare a lui Hristos: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! Acesta este omul: As vrea, Doamne, sa cred, dar imi e greu sa cred pentru ca logica imi spune ca nu e loc de credinta. In niste vremuri care sunt schimbatoare, nesigure, miscatoare, logica imi spune ca nu e spatiu pentru credinta si, tocmai de aceea, credinta nu este logica, credinta trece dincolo de logica, credinta trece in spatiul lui Dumnezeu. Hristos este in mine. Dar acest raspuns al taticului indurerat este unul de sinceritate: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele! Doamne, as vrea sa cred mai tare, Doamne, sporeste-mi credinta, ca oarecand apostolilor! Doamne, am nevoie si de credinta de la Tine, am nevoie ca Tu sa lucrezi credinta mea!
Si inca o data zic ca parca e cuvant viu de la Dumnezeu acum in mod special pentru noi, acest raspuns. Sa ne recunoastem vulnerabilitatile si sa Ii cerem lui Hristos sa vina inlauntrul nostru si El sa fie cel care lucreaza in orice avem noi de facut sau de gandit. El sa fie continutul credintei mele. As zice, folosindu-ma de acest verset din Psalmi ca este vremea ca Domnul sa faca. Asa zice diaconul inainte sa incepem Liturghia: vreme este a face Domnul. Vreme este sa Il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, El sa fie inceputul si sfarsitul vietii noastre, singurul mijloc de stabilitate, dintotdeauna si pentru totdeauna.
Si as mai adauga un gand la final, care are in vedere raspunsul pe care Domnul Hristos il da ucenicilor suparati, ofuscati as zice intr-un fel, de ce ei nu au fost in stare sa-l vindece? Si spune evanghelistul: retrasi fiind, adica le-a fost rusine sa Il intrebe pe Hristos pe de-a dreptul in multime, sa-si asume aceasta neputinta omeneasca. Si Hristos le raspunde: nu ati putut sa il vindecati pentru ca acest soi de demon iese numai cu post si cu rugaciune. Si as intelege si postul si rugaciunea tot in sensul definitiei credintei pe care am dat-o, Hristos in mine. Ce este postul? Pai Domnul ne spune: cand Mirele se va lua de la ei, ei vor posti. Ce este postul? Dorul dupa Hristos. Intelegerea ca fara Hristos nu are nici un sens viata aceasta si noi nu putem mare lucru. Postul inseamna “Vino, Doamne, in viata mea! Vino, Doamne, inlauntrul fiintei mele!”. Iar rugaciunea as interpreta-o in acelasi sens. Ce inseamna rugaciunea? Inseamna sa ne punem inaintea Crucii lui Hristos si sa zicem: Doamne, am nevoie de Tine! Lumea are nevoie de Tine, acum mai mult ca oricand lumea are nevoie de Hristos. Si Evanghelia ne invata acest lucru, astazi, ca raul nu poate fi vindecat decat prin prezenta lui Hristos.
Postul capata aceasta semnificatie, ca asteptare, chemare a lui Hristos iar rugaciunea ca si chemare neincetata a numelui lui Hristos. Asadar, astazi Hristos ne pune in fata acest exercitiu al credintei, aceasta introspectie a credintei. Si un lucru foarte important as vrea sa-l retinem sintetizand: din Evanghelia de astazi intelegem ca omul este vulnerabil si ca punctul de plecare este sa-si recunoasca aceasta vulnerabilitate inaintea Lui. Si mai intelegem un al doilea lucru care vine din partea lui Hristos: ca El este cel care Il intelege cel mai bine pe om, il iubeste asa cum este el si, mai mult decat atat, in ciuda lipsei sau putinatatii credintei lui, ii implineste cererea, asa cum am vazut din Evanghelie. Si noi stam inaintea lui Hristos cu vulnerabilitatile noastre si ne rugam Lui avand aceasta incredere, fie ea si subreda, ca El este cel care ne poate scoate din aceste vremuri de restriste. Si inchei in duh de rugaciune zicand:
Legaturi:
9 Commentarii la “PS BENEDICT VESA: “Vreme este sa Il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, El sa fie inceputul si sfarsitul vietii noastre. SA NE RECUNOASTEM VULNERABILITATILE si SA II CEREM LUI HRISTOS SA VINA inlauntrul nostru” (VIDEO, TEXT)”