“POCAINTA este invoiala cu Dumnezeu pentru o A DOUA VIATA… “. PARINTELE HOLBEA in conferinta de la Cluj (“Chipul pocăinței, ca dar al lui Dumnezeu” – VIDEO + text): METANOIA NU E REMUSCARE, ci “asezare inaintea lui Dumnezeu, in prezenta Lui”, LUCRARE ACTIVA a vietii celei noi si “INTRARE IN GANDUL LUI DUMNEZEU”

14-04-2019 Sublinieri

Pr. Prof. Univ. Dr. Gheorghe Holbea – Chipul pocăinței, ca dar al lui Dumnezeu

– Joi, 4 aprilie 2019, Cluj Napoca –

Transcrierea unui fragment (min. 46):

(desen iconografic de mana Elenei Murariu)

“[…] Deci acest termen grecesc de “metanoia“, originar din Noul Testament, nu inseamna cainta, nu inseamna remuscare, nu inseamna frica de pedeapsa, asa cum vedem ca s-a pastrat in intelesul comun. Si aceasta intemeiat pe Parinti, nu sunt speculatii.Metan(o)ia”, in sensul sau etimologic, indica un proces mult mai profund si mai radical. Traducerea posibila ar fi: schimbarea mintii, dar, in acelasi timp, a modului de intelegere si de interpretare a lumii. Schimbarea locului si rostului omului in lume. Trebuie sa-ti intelegi rostul, asta este pocainta. Inseamna, asa cum spune Parintele Staniloae foarte frumos, intrarea in gandul lui Dumnezeu, in sfatul cel mai inainte-de-veci al lui Dumnezeu pentru oameni, o intoarcere, o calatorie spre vesnicia lui Dumnezeu. Or, insasi intrarea pe acest drum poate fi zadarnicita daca ne reducem numai la moralitate.

Aceasta inseamna ca si pocainta opereaza cu o trecere dincolo. [Meta=dincolo de] (Asa cum spunem metafizica = “dincolo de fizica” s.a.m.d.). O transformare profunda, o trecere a mintii dincolo de intelesul comun al cuvantului respectiv.

Aceasta inseamna ca (…) pocainta opereaza o trecere dincolo de pacat, adica exact in sensul in care Mantuitorul a biruit ispita. „Mergi inapoia Mea Satano”! Raul trece astfel in spate, in urma, la periferie, nu ramane in centrul vietii, inainte, ca obiectiv moral principal, uneori unic, asa cum il avem in cainta [in sensul slavon]. (…). Mintea se goleste de pacat, se purifica si se deschide spre a se umple de adevar, devenind din „vas de rusine, vas de cinste”, vas ales al lui Dumnezeu. Pe Sfantul Apostol Pavel, dupa convertire, Mantuitorul il numeste: Vas ales ca sa poarte numele Meu” (Fapte IX, 15). La aceasta transformare este chemat tot crestinul in taina pocaintei: din vas al pacatului, vas demn sa poarte numele lui Dumnezeu.

[Parintele Constantin Galeriu]

Deci pocainta este un act pozitiv, este o indreptare si o inaintare a noastra catre Dumnezeu si nu o asteptare pasiva a harului lui Dumnezeu. Este o atentie activa, care sa ridice sufletul intr-un urcus continuu, si nu doar o privire plina de remuscari, indreptatata inapoi, care sa paralizeze sufletul. Pocainta va reusi, astfel, sa indrepte inclinarile noastre rele spre bine si sa schimbe firea noastra intinata de pacat, sa ne aduca nu doar la starea noastra dinainte de cadere, ci chiar la desavarsire, la asemanarea cu Dumnezeu.

Si Sfantul Ioan Scararul ne aduce un exemplu graitor al pocaintei adevarate, poate cel mai cutremurator exemplu de intoarcere, de transformare, pe care il gasim in Evanghelie:

Am vazut suflete necurate stapanite nebuneste de dragostea trupurilor. Dar luand din cercarea dragostei pricina de pocainta, au intors aceeasi dragoste spre Domnul. Si sarind indata peste orice frica, s-au altoit fara satiu in dragostea de Dumnezeu. De aceea si Domnul a zis despre acea desfranata ca nu s-a temut, ci ca a iubit mult si a putut schimba cu usurinta dragostea cu dragostea [cu alta Dragoste]. (Luca VII, 47)”.

De fapt, iubirea ei fusese deviata de la sensul ei [prin desfranare], insa Dumnezeu a intors-o. Pentru ca, de fapt, si in patima este o putere sadita in fiinta umana. Spunea un parinte al Bisericii ca si lacomul doreste pe Dumnezeu, absolutul, nu se mai satura. Si desfranatul care nu se mai satura de patima. Toti doresc absolutul, dar diavolul are grija sa devieze aceasta putere de la sensul ei.

Am putea spune ca pocainta este un proces de convertire launtrica sau, mai bine zis, de revenire in fagasul adevarat, in care omul isi modifica radical existenta, raportandu-se la Dumnezeu si nu la pacat, indreptandu-si atentia spre viitor, prin nadejde, reusind sa se smulga de legaturile prin care deznadejdea il tinea blocat in trecut. Si Sfantul Ioan Scararul, ca si Sfantul Simeon Noul Teolog, numind pocainta “al doilea botez“, subliniaza faptul ca la aceasta noua viata se ajunge doar prin raportarea la Dumnezeu, cu care trebuie sa ne impacam, la care trebuie sa revenim in mod activ prin lucrarea celor bune. Spune Sfantul Ioan Scararul:

Pocainta este aducerea inapoi (improspatarea) a botezului. Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viata. (…)

[…]

De asemenea, scriitorul bisericesc Tertulian:

Sa se caiasca de greselile sale cel care a aflat adevarul, sa-i para rau ca a iubit ceea ce Dumnezeu nu iubeste”.

Nu e minunat?

Pocainta este intoarcerea de la starea cea potrivnica a firii la starea dupa fire, de la diavol la Dumnezeu prin nevointa si durere.

Sau, spune [tot] Sf Ioan Scararul [de fapt, Scoliile la Scara]:

Pocainta este intoarcerea de la pacat. Dar nu este un singur pacat, ci intregul om vechi se numeste pacat. Pacatul este imbibat ca o otrava in toata fiinta omului. Pocainta este deci o miscare totala, existentiala, de curatire a intregii firi omenesti in toate gandurile si apucaturile ei. Este parasirea celor dinainte si intristarea pentru ele.

Deci pocainta este, de fapt, o asezare inaintea lui Dumnezeu, in prezenta lui Dumnezeu. Exista un cuvant in limba greaca pe care noi il folosim dar uneori nu stim ce inseamna: parastas. Parastasis insemna in limba greaca a-L face prezent inaintea lui Dumnezeu, deci noi cand pomenim pe cineva, il facem prezent inaintea lui Dumnezeu, pe mama, pe tata, care au trecut la cele vesnice. Ei, acest parastas se foloseste si pentru noi, deci este vorba de prezenta inaintea lui Dumnezeu, constientizarea prezentei lui Dumnezeu in viata noastra.

Spune Sfantul Ioan Scararul: “Cel care sta inaintea lui Dumnezeu isi gaseste calea catre smerenie” sau “pocainta este cumparatoare a smereniei“.

Si din aceasta nevointa de a-L cunoaste pe Dumnezeu, desi isi vede din ce in ce mai mult si mai clar pacatele, nu se intristeaza din pricina pacatului in sine, ci pentru ca, in pacat, traieste iadul despartirii de Dumnezeu. Deci in pocainta trebuie sa simti iadul despartirii de Dumnezeu. Dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu este terenul in care isi gasesc loc prielnic intristarea dupa Dumnezeu, nevoia de iertare din partea lui Dumnezeu, strapungerea inimii si lacrimile, care dupa cuvantul Sfantului Grigorie de Nyssa sunt “sangele care curge din ranile sufletului”. Iar Sfantul Ioan Scararul spune in acest sens ca pocainta este lovirea sufletului printr-o simtire adanca.

Rezumand, putem spune ca prima treapta a pocaintei este intoarcerea omului catre Dumnezeu sau apropierea de El. Eu am o problema [cu anumite metode psihanalitice], pentru ca am si niste fiice duhovnicesti care au venit de la psihoterapeuti care povestesc ce fac acestia: merg undeva in copilarie si zic: a, de-aia ti se intampla tie ce ti se intampla. Pai tu ai asa o reactie fata de barbati, nu stiu cum. Insemna ca te-a pedepsit cand erai mica, tatal tau te-a pus cu genunchii pe coji de nuca sau ti-a facut nu stiu ce, ma rog. In duhovnicie nu este asta. In duhovnicie pur si simplu nu te mai intorci in trecut. E adevarat, resimti trecutul dureros, dar tu Il ai pe Dumnezeu langa tine. Ca daca s-ar fi intors in trecut talharul de pe cruce, nu mai vedea Raiul. Ati vazut, talharul ala din dreapta care s-a rugat Mantuitorului a fost primul cetatean al Raiului: “Adevarat zic tie, astazi vei fi cu mine in Rai“. Vedeti, este si o diferenta de perceptie. De obicei, teologia scolastica pe care noi am avut-o in manuale a incadrat pacatul intr-un cadru juridic, considerandu-l drept nesupunere fata de poruncile lui Dumnezeu si acest lucru ne conduce la concluzia ca urmarile pacatului sunt pedepse ale lui Dumnezeu. Si, in felul acesta, pacatul si urmarile lui au fost corelate in mod eronat cu relatia dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu devine astfel o autoritate punitiva, exterioara omului, omul nemaifiind altceva decat obiectul exercitarii acestei autoritati pedepsitoare.

In paranteza, imi amintesc, fiindca tot am vorbit de Parintele Staniloae, ca a fost numit la un moment dat Rector al Academiei Teologice de la Sibiu. Si, cu firea lui buna, avea o problema fiindca trebuia sa se ocupe [si] cu toate neregulile din facultate, trebuia sa exmatriculeze studenti care nu aveau o conduita buna, trebuia sa ia masuri cu personalul administrativ etc. Si ii scrie un memoriu Mitropolitului Nicolae Balan in care spune ca nu poate sa doarma [din aceasta cauza]. Si mai spune: “Imi pare rau, dar eu cred ca pot sluji mult mai bine facultatea ca profesor, cu meditatiile mele, dar nu pot sa fiu instrumentul autoritatii pedepsitoare. El nu putea sa pedepseasca! Era alt duh! Apropo de aceasta teologie cu caracter punitiv.

Rezulta de aici ca sursa evenimentelor care se abat asupra omului este chiar Dumnezeu, care ar fi si creator al raului, atunci. Acesta invatatura si-a pus, din pacate, destul de adanc amprenta in gandirea noastra, lucru care se observa si din modul in care intelegem pocainta. Or, in traditia ortodoxa, raul este absenta binelui. Omul este acela care devine creator al raului prin aceea ca se situeaza in afara binelui. El este acela care, intorcandu-si fata de la lumina se gaseste in intuneric si acest lucru, dupa cum spune un teolog, este fundamental pentru intelegerea pocaintei, fiindca astfel pacatosul se aseaza inaintea lui Dumnezeu nu cautand raspundere, ci ca responsabil, iar calea pocaintei ramane deschisa. Trebuie sa spunem un lucru daca intelegem pocainta: Dumnezeu nu recurge la represalii pentru pacate si nu-si abandoneaza zidirea Sa, indiferent de gravitatea pacatelor savarsite, ci necontenit Se jertfeste pentru ca in orice chip sa vindece pe cel ranit, asa dupa cum ne spune si Isaia Prorocul: trestie strivita nu va frange si festila fumeganda nu va stinge.

Am sa va dau un exemplu din Pateric, care mie mi se pare extraordinar.

Un frate s-a luptat cu diavolul desfranarii si s-a intamplat sa treaca printr-un sat al Egiptului unde a vazut o femeie frumoasa care era fata preotului pagan. Vazand-o, s-a ranit cu ea, apoi mergand a zis tatalui ei:

– Da-mi-o de sotie!

Iar el raspunzand i-a zis:

– Nu pot sa ti-o dau de nu ma voi instiinta mai intai de la dumnezeul meu.

Si mergand catre diavol l-a intrebat zicand:

– Iata un monah e aici care cere pe fiica mea. Oare sa i-o dau?

Si i-a raspuns diavolul:

– Intreaba-l pe el daca se leapada de Dumnezeul lui, de Botez si de cinul calugaresc.

Si intorcandu-se slujitorul pagan catre calugar i-a zis:

– Te lepezi de Dumnezeul tau, de Botez si de cinul calugaresc?

Iar el s-a fagaduit, deci s-a lepadat. Si indata a vazut ca i-a iesit din gura un porumbel si a zburat la cer. Deci s-a dus slujitorul la diavol si i-a spus:

– Iata, s-a fagaduit.

Si atunci diavolul ce i-a spus?

– Nu-i da fata de sotie, ca Dumnezeu nu S-a lepadat de el si Dumnezeu inca il ajuta!

Si reintorcandu-se spurcatul slujitor ia zis fratelui:

– Nu pot sa ti-o dau, pentru ca Dumnezeul tau cu tine este si inca iti ajuta.

Iar fratele auzind s-a umilit si i-a zis:

– Daca eu, ticalosul, de-atatea bunatati invrednicindu-ma de la Dumnezeu, m-am lepadat de El, de Botez si de cinul calugaresc, iar El inca imi ajuta si nu s-a departat de mine, cum sa nu fiu dator sa alerg la Domnul si sa nadajduiesc in bunatatea Lui cea nemarginita?

Ioan Alexandru spunea: “Ei, cum sa te lase, dragul tatei?”. Nu te lasă!

Deci omul este chemat sa se intoarca din spatiul intunecat in care s-a asezat, sa se intoarca in spatiul lui Dumnezeu, intoarcere care formeaza atat esenta, cat si nucleul pocaintei, fondul in care isi va desfasura intreaga nevointa duhovniceasca pentru a dobandi asemanarea cu Dumnezeu, intregul drum de la moarte la viata vesnica. Dar acest lucru, care depaseste cadrul potential uman, necesita interventia Harului dumnezeiesc si deci apropierea omului de Dumnezeu.

O prima etapa ar fi deci o trezire a omului, un moment in care acesta devine constient de existenta sa, moment care tinde sa-l scoata din cadrul limitat, egocentric, in care traise pana atunci…

[…] Poate mai mult decât în alte situaţii, intervine inerţia omului care, în funcţie de cadrul în care şi-a consumat existenţa până atunci, se confruntă cu două situaţii. În primul caz se confruntă cu omul care şi-a mărginit existența la limitele creaţiei, care şi-a închis de bunăvoie acele dimensiuni care, plecând din firea lui, tindeau către Dumnezeu… – adică omul autonom, ceea ce se întâmplă astăzi, vrea el să facă un paradis terestru, vrea el să inventeze o altă realitate decât cea zidită de Dumnezeu; poate altădată o să vorbim despre acest transumanism care e mult mai periculos decât ce a fost până acum – … şi care, deschizând ochii, se aşază pe un drum care duce la disperare şi absurditate. În cel de-al doilea caz se află omul care şi-a menţinut existenţa sa într-o deschidere mai mică sau mai mare către Dumnezeu și care se aşază pe drumul care începe cu plânsul curăţitor, dătător de nădejde, şi se termină cu bucuria unirii cu Dumnezeu, după cum spune Psalmistul:

Mergând, mergeau şi plângeau, aruncând seminţele lor, dar venind au venit cu bucurie, ridicând snopii lor.

Îl vedem pe cel care încearcă apropierea de Dumnezeu pus în faţa propriilor păcate scoase la iveală de Lumina Dumnezeirii. Este momentul când apare pentru prima dată atacul necredinţei şi al deznădejdii, adică omul se vede aşa şi atunci apare această panică, atunci nefârtatul este foarte activ. Este primul prag pe care trebuie să-l trecem pentru a putea pune cu adevărat început pocăinţei.

Spune aşa Clement Alexandrinul:

Pocăinţa este o faptă săvârşită de credinţă. Dacă nu crezi că păcatul te ţine de mult înlănţuit, nici nu te schimbi. Dacă nu crezi că pedeapsa este gătită pentru cel care păcătuieşte și mântuirea pentru cel care trăieşte potrivit poruncilor, iarăşi nu te schimbi.

Şi spune Sf. Ioan Scărarul:

Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii.

Deci apropierea de Dumnezeu este începutul lucrării mântuitoare a pocăinţei. Şi, din ea, omul tinde spre acea stare care depăşeşte moartea, care îl aduce la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Şi de ce lucrurile sunt aşa cum s-a văzut? Harul lui Dumnezeu! Deoarece omul se vede pe sine neputincios în a realiza acest lucru de unul singur. Deci este nevoie de conlucrarea omului cu Dumnezeu. Păcătosul care doreşte să se mântuiască este chemat la o revenire, la o vindecare a sufletului său rănit, în acelaşi timp cu apropierea lui de Dumnezeu. Deci trebuie să-şi dea seama mai întâi că Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci pe toţi îi cheamă la pocăinţă. Deci cel care vine la Dumnezeu trebuie să se apropie din toata inima şi să semene cu nădejdea de a secera.

Acum trebuie să înţelegem un lucru esenţial: că pocăinţa [este] dar al lui Dumnezeu vedeţi, este harul! Harul care l-a transformat pe tâlharul de pe cruce în cetăţean al Raiului, este harul care a transformat-o pe femeia adulterină în următoarea lui Hristos, pe femeia păcătoasă, pe Zaheu nenorocitul care îi jefuia pe conaţionalii lui, n-avea sărbătoare, n-avea nimic, dar Mântuitorul a simţit în inima lui că are, totuşi, o doză de bun simţ, lucru pe care nu-l aveau fariseii.

Şi atunci care este deosebirea, v-aş întreba eu, între remuşcare şi pocăinţă? Păi în remuşcare rămâi tu cu păcatele tale! Avem foarte mulţi şi din teologi care zic: <Stai, dom’le, Iuda, până la urmă…?> Da, lui Iuda i-a părut rău că a vândut sânge nevinovat, L-a vândut pe Mântuitorul, dar ce a făcut cu această părere de rău? S-a spânzurat! Asta e remuşcarea. În remuşcare nu ai Dumnezeu. În pocăinţă – da! Îl vezi! Îţi trimite Lumină şi vezi cât de păcătos eşti tu şi începe acest plâns cutremurător.

Săptămâna trecută noi am avut o seară dedicată poetului Daniel Turcea, probabil că aţi auzit de el, şi o să vă dau un exemplu, pentru că este un exemplu de pocăinţă. Poetul Daniel Turcea, un tânăr excepţional, dotat cu o inteligenţă deosebită pentru matematici, a făcut Facultatea de Arhitectură pe care a terminat-o cu un an înainte de a muri, a murit la 33 de ani, a scris un volum de poezie, Entropia, o îmbinare a căutărilor lui ezoterice, zen budism, toate aceste concepţii orientaliste, elemente de geometrie a spaţiului, elemente de alchimie, astrologie. Entropia, o carte pe care, de altfel, a regretat-o mai târziu. Stătea la băute cu Nichita Stănescu. Şi s-a dedat patimilor, astfel încât a lipsit o săptămână de acasă şi nu mai ştiau şi s-au rugat Maria, mama lui şi Lucia, sora lui, care încă trăieşte (…) şi s-au rugat ele o săptămână şi a venit el desfigurat, Lucia nici măcar nu l-a recunoscut. Şi l-au întrebat: <De unde vii?> <Vin din iad!> Ce s-a întâmplat cu el, pe unde a fost, nu se ştie. <Dar cum ai ajuns, cine te-a adus acasă?> <Îngerul!> Şi apoi le-a povestit acea vedenie în care a văzut pe Sf. Elefterie cu Sf. Gheorghe, iar Sf. Elefterie l-a luat şi l-a urcat treptele bisericii Elefterie, dar el nu ştia biserica, l-a dus, a văzut biserica, a văzut pe Maica Domnului, aceea de pe bolta Sfântului Altar care se spune că e pictată de părintele Arsenie Boca, în care Mântuitorul ar părea oarecum cu zeghe, a văzut icoanele praznicale, a văzut cumva de deasupra biserica, apoi un an de zile s-a chinuit s-o găsească, cu gândul că, dacă n-o găseşte, Dumnezeu nu există şi totul a fost o înşelare. Şi, când era el disperat că n-o mai găseşte, s-a defectat autobuzul sau troleul şi a luat-o pe jos. Şi atunci a văzut biserica, treptele, pe Maica Domnului şi toate celelalte.

A încercat să se apropie de credinţă, de Biserică, dar mândria din el nu se topise – eh, era prea deştept. Şi atunci zicea că veneau numai babe, ei erau singurii tineri care veneau la biserică acolo, şi iar s-a depărtat. Nu găseşte el un popă care să-i răspundă lui la toate întrebările. Şi atunci un prieten i-a spus: <Ştii ceva? Uite, eu cunosc un părinte la Cernica, mergi şi la el, cine ştie?> A stat el şi s-a gândit: <Eh, ce poate să-mi spună… Îl fac praf.> Şi s-a dus, totuşi, la Cernica. Prietenul acela l-a prevenit pe părintele, părintele fiind Arsenie Papacioc. Şi ce credeţi? Unii zic că i-a răspuns la toate întrebările. Nu-i adevărat, nu i-a răspuns la toate întrebările. Părintele Arsenie n-a intrat nicidecum în logica lui, să-i răspundă lui la întrebări. Nu. Părintele Arsenie a fost o prezenţă duhovnicească. Din când în când, într-adevăr, a închegat un dialog, dar, de fapt, ce a declanşat părintele Arsenie în Daniel Turcea? Pocăinţa! Unii zic că s-ar fi spovedit opt ore, oricum, ore. A început o pocăinţă încât părintele Arsenie spunea: Dragii mei, credeţi-mă, în viaţa mea n-am mai asistat la o asemenea pocăinţă. A început să plângă, să se zgâlţâie, fiinţa lui lăuntrică a vărsat lacrimi, a plâns tot timpul! Tot timpul! Deci ce a făcut părintele Arsenie? L-a născut duhovniceşte. Ăsta e duhovnicul. El nu trebuia să-i răspundă lui Daniel Turcea la toate elucubraţiile astea intelectuale. Nu! S-a aşezat acolo, părintele Arsenie avea Pidalionul, dar Pidalionul nu ca să dea canoane, culmea, ci ca să arate mila lui Dumnezeu. Adică a spus: Uite, dragul meu, după toate câte ai mărturisit, după şapte sau opt ore, ar trebui 360 de ani să nu te împărtăşeşti. Dar, ca să vezi cât de bun este Hristos, eu am să te împărtăşesc acum.

Fraţilor, din clipa aceea Daniel Turcea a devenit nebun pentru Hristos. Chipul de pocăinţă, dar al lui Dumnezeu. Şi a scris după aceea Epifania, care este extraordinară. Părintele Stăniloae a citit-o mai târziu şi aprecierile părintelui Stăniloae constituie, de fapt, prefaţa cărţii apărute la Doxologia. Prima ediţie a Epifaniei, aşa a rânduit Dumnezeu – iată că e legată şi de părintele Bartolomeu Anania – a apărut la Cartea Românească în 1978. Cum a rânduit Dumnezeu? Directorul editurii era Marin Preda. N-avea el treabă cu poezia mistică. Îl iubea, în schimb, foarte mult pe Valeriu Bartolomeu Anania. <Măi părinte, ia uite ce scrie ăsta aici. Ce înseamnă epifanie?> Şi, mă rog, Bartolomeu Anania, care era un erudit şi vă daţi seama, ia explicat de etimologie, de nu-ştiu-ce, ce înseamnă arătare. <Ce zici, s-o public?> <Da. Da, este o poezie…> Şi aşa a apărut Epifania la editura cartea Românească, în plin comunism, în 1978. Dumnezeu aşa a rânduit. Nu se ştie, unii zic că e martir, Daniel Turcea s-a stins în urma unui cancer destul de rar, doctorii nu i-au dat de capăt, a luptat cu boala şi cu durerea până în ultima clipă şi anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la trecerea lui Daniel Turcea la Domnul: 28 martie 1979. Noi am avut săptămâna trecută, pe 27, seara când am primit şi referatul doamnei preotese, un referat excepţional pe care eu l-am citit şi au mai fost încă şase vorbitori, a fost o seară foarte frumoasă şi a doua zi am făcut parastas la mănăstirea Cernica, am avut chiar în biserica Sf. Nicolae, am zis că merită Daniel Turcea un parastas, am ieşit după aceea la mormânt, am făcut agapa, a fost deosebit, Daniel Turcea este un exemplu de chip de pocăinţă ca dar al lui Dumnezeu. Este extraordinar.

Deci apropierea de Dumnezeu este începutul lucrării mântuitoare a pocăinţei. Şi Sf. Ioan Scărarul spune că pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Deci apropierea de Dumnezeu înseamnă harul lui Dumnezeu deoarece omul se vede pe sine neputincios în a realiza acest lucru de unul singur. Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci pe toţi cheamă la pocăinţă. Deci cel care vine la El trebuie să se apropie de El cu toată inima şi să semene cu nădejdea de a secera.

Şi vă mai dau un citat din Sf. Macarie şi pe urmă închei, sunt multe lucruri frumoase. Cunoaşterea de sine este primul pas făcut de om către Dumnezeu în această pocăinţă. Şi spune Sf. Macarie Egipteanul cum se realizează acest lucru:

“Dar cum se transformă un suflet rănit într-un suflet frumos, cu chip strălucitor şi demn de a trăi împreună cu Hristos? Cum altfel dacă nu cunoscând atât chipul lui primar, cât şi rănile şi sărăcia lui de după aceea? Pentru că, dacă nu simte plăcere să poarte rănile şi vânătăile păcatelor, nici nu justifică greşelile, Domnul nu ia în seamă urâţenia lui, ci venind la el îl îngrijeşte, îl vindecă şi-i reface frumuseţea dintâi. Cu o condiţie: să nu mai apropie de sinea sa, cum s-a spus, cele săvârşite şi să nu se mai complacă în săvârşirea faptelor rele. Să strige cu toată puterea către Domnul, pentru ca, având ajutorul Duhului Celui bun, să se învrednicească a se elibera de patimi”.

Deci vederea păcatelor proprii nu trebuie să-l ducă pe om în starea de vinovăţie bolnăvicioasă atenţie, există o vinovăţie bolnăvicioasă! – care să-l facă rob patimilor, legându-l cu deznădejdea ca şi cu o legătură de nedezlegat, ci trebuie să-l împingă spre Dumnezeu prin nădejde. În primul caz, păcatele proprii sunt potrivnice pocăinţei, în timp ce, în al doilea caz, păcatul este ajutător. Şi iată ce spune Sf. Ioan Carpatiul în Filocalia 4:

Aproape păcatul însuşi împinge pe cel care se căieşte spre Dumnezeu dăndu-i un fel de simţire a putoriia mirosului urât – a poverii şi a nebuniei lui. Dar pe cel ce nu vrea să se aplece spre pocăinţă nu-l împinge spre Dumnezeu, ci văzându-l mai degrabă în puterea sa îl leagă cu lanţuri de nedezlegat, făcând mai tari şi mai năprasnice poftele pierzaniei.

Deci omul începe o luptă cu sine, cu deznădejdea, luptă în care nu-i mai este de ajuns cunoaşterea păcatelor proprii, cunoaşterea de sine, ci-i este necesară şi o cunoaştere a lui Dumnezeu, a modului în care lucrează Dumnezeu. Şi cuvintele Sfinţilor Părinţi abundă în avertismente de genul ăsta:

Poate că satan spune inimii tale: Iată câte rele ai făcut! Iată de câte nebunii s-a umplut sufletul tău! Eşti îngropat în păcate şi nu mai poţi să te mântuieşti! – face aceasta pentru a te duce la disperare, pentru că nu-i place pocăinţa în lume şi vorbeşte în orice clipă sufletului aşa cum vorbește un om cu alt om. Tu însă răspunde-i: Am mărturia scrisă a Domnului că nu vrea moartea păcătosului, ci pocăindu-se să se întoarcă de la calea răutăţii şi să fie viu. Că de aceea S-a coborât El din ceruri, ca să mântuiască pe cei păcătoşi, să învieze şi să ridice pe cei morţi, iar pe cei ce se aflau întru întuneric să-i lumineze.

Şi spune Sf. Vasile: Marele Doctor al sufletelor este gata să vindece şi răul tău.

[…]”

Legaturi:

SA INVATAM POCAINTA de la Sfantul Ioan Scararul

Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (3): “DUMNEZEU NU DEZNADAJDUIESTE DE MANTUIREA NOASTRA”

PS MACARIE, Episcopul Europei de Nord – CHEMARE STRAPUNGATOARE LA POCAINTA, la constientizarea gravitatii MANTUIRII si a IUBIRII INDURERATE A LUI HRISTOS: “Oare cat de trist este sa trecem nepasatori pe langa Hristos, lasandu-L astfel sa astepte cu bratele deschise? De ce nu vii la Mine, copilul Meu? De ce tot amani pocainta?” (VIDEO, TEXT)

PR. GHEORGHE HOLBEA: CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare” duhovniceasca aplicata la viata noastra a CANONULUI CELUI MARE AL SFANTULUI ANDREI CRITEANUL

Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiunea dupa mai bine”

PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO)

PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre INTELEGEREA ERETICA si intelegerea dreapta (si VIDEO)

PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?

SCARA FERICIRILOR: Cele 9 Fericiri evanghelice talcuite de Parintele Rafail Noica. CE ESTE PATIMA? CE ESTE REALISMUL DUHOVNICESC?

Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…”

TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie?

CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?

Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI

CE OTRAVA NE SLABANOGESTE SI NE OMOARA SUFLETUL SI CE DOCTORIE MINUNATA NE SALVEAZA? “Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare… O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zilele vieţii tale pe pământ! Plângi şi dă mulţumită!”

PLÂNGÂNDU-NE CĂDEREA, LA PORŢILE RAIULUI… Ce înseamnă PĂCATUL și care este POCĂINŢA ADEVĂRATĂ? “Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său…”

Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA

PS MARC NEMTEANUL, in conferinta de la Iasi, despre CE INSEAMNA A FI CRESTIN si CUM (NU) TREBUIE SA NE RAPORTAM LA PACAT (video)

SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT

Mitropolitul Antonie de Suroj: OMUL IERTAT PRIN POCAINTA – OMUL NOU. Taina vindecarii sufletului prin cautarea iertarii

TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare

Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu

Sfaturi practice de la SFANTUL VASILE CEL MARE pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA

POCAINTA – SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE CINE MAI PREOCUPA…?

CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA?

PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio, video): “Tara are nevoie de oameni care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR!”

VENIREA IN FIRE

Sf. Dimitrie al Rostovului: ADEVARATA POCAINTA: OSTENELI MAI MARI DECAT PACATELE!

Cuvant dintre cele mai miscatoare si puternice despre POCAINTA si MILA FATA DE FRATII CARE CAD IN PACATE, al episcopului Asterie al Amasiei

CAMARA TA, MANTUITORULE…. Femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi picioarele lui Iisus – pilda luminoasa de POCAINTA si de INCREDERE in adancul indurarilor Domnului: FARA DEZNADEJDE!

Predica audio a Parintelui Dosoftei de la Putna in Duminica Mariei Egipteanca: POCAINTA – MEDICAMENT IMPOTRIVA OTRAVEI PACATULUI SI A INSINGURARII

BUCURIA POCAINTEI – Mitropolitul Antonie Bloom: “HRISTOS CAUTA LA PROFUNZIMILE OMULUI si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei. Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare”. PRIMEJDIA NEPASARII FATA DE “PACATELE MICI”

 

***

 

DANIEL TURCEA – istoria convertirii minunate a unui poet al Luminii. Ultimul sau cuvant: “RUGATI-VA!”

DANIEL TURCEA – POETUL si PROFETUL RASTIGNIT AL DUMNEZEU-CUVANTULUI. “Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi in lume. Nimic nu scapa necenzurat de ura impotriva lui Hristos”. Gandurile Presbiterei CORINA NEGREANU la 40 de ani de la invesnicirea poetului mistic crestin

Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…”

PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…

“A doua viata” – SAPTE POVESTIRI ALE UNOR OAMENI INVIATI DUPA INTALNIREA CU HRISTOS: Parintele Ilarion Dan, Parintele Ciprian Gradinaru, Maica Ambrozia de la Arnota s.a. (VIDEO, TVR)


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca, Parintele Gheorghe Holbea, Pocainta, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““POCAINTA este invoiala cu Dumnezeu pentru o A DOUA VIATA… “. PARINTELE HOLBEA in conferinta de la Cluj (“Chipul pocăinței, ca dar al lui Dumnezeu” – VIDEO + text): METANOIA NU E REMUSCARE, ci “asezare inaintea lui Dumnezeu, in prezenta Lui”, LUCRARE ACTIVA a vietii celei noi si “INTRARE IN GANDUL LUI DUMNEZEU”

  1. Metanoia este “schimbarea modului de intelegere si de interpretare a lumii”, dar este si intoarcerea privirii de pe orizontala, spre pamant, pe verticala, spre cer:
    „Când am ridicat capul spre cer am văzut semnul”
    Dintr-o mărturie publicată în culegerile de amintiri despre părinte de către preotul Dumitru, de la Mănăstirea Sf. Ilie: „Nu pot uita, când au scos sicriul din biserică, în spatele meu era o femeie îmbrobodită, plânsă, şi un bărbat foarte înalt, amândoi ţărani din părţile Făgăraşului, şi brusc, bărbatul a rămas ca paralizat, cu ochii mari, înspăimântaţi, şi-a îndreptat mâna spre inimă şi deodată a făcut aşa, în mare şoaptă: «uoaaaahhh!». I-am urmărit prin curtea mănăstirii doar-doar voi afla ce-o fi văzut bărbatul acela, şi când mergeam cu toţi spre groapă, am tras cu urechea şi am auzit: cu toate că era amiază, omul văzuse sus, pe cer, o cruce de stele”.

    „Când a murit Părintele Arsenie a fost pentru prima dată în viaţă când am avut ocazia să-l ating. Obrajii îi erau roşii. A murit joi şi l-au înmormântat luni şi era ca viu atunci. Împrejurul sicriului se simţea mireasmă de mir.”

  2. Pingback: AL TAU SUNT EU, MANTUIESTE-MA! – Cuvantul Protos. Hrisostom de la Putna la Duminica Mariei Egipteanca: “CE VOM ALEGE? PE DUMNEZEU SAU LUMEA? Pentru noi, prezenta lui Dumnezeu este chinuitoare, pentru ca NU NE LASA SA NE FACEM VOIA… (vide
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate