Mitropolitul Ilarion Alfeyev despre “VIITORUL ECUMENISMULUI”. Ierarhul rus cheama CRESTINII TRADITIONALISTI la o “ALIANTA” STRATEGICA in fata persecutiilor

• Mospat.ru/ IPS Ilarion Alfeyev: Are ecumenismul vreun viitor?

Prezentare facuta de presedintele Departamentului de Relatii Externe al Patriarhiei Bisericii Ruse, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, la Universitatile din Winchester si Cambridge, pe 5 si 6 februarie, 2015.

Dragi membrii ai corpului didactic, studenti si vizitatori ai universitatii, mi s-a cerut sa tin o prezentare cu subiectul interactiei dintre crestinii de astazi. Are ecumenismul vreun viitor? Aceasta intrebare a devenit mai relevanta ca niciodata si cere o analiza atotcuprinzatoare.

Cand Iisus Hristos a zidit Biserica Sa pe pamant, era o singura comunitate a credinciosilor legati impreuna prin credinta in El ca Dumnezeu si ca Mantuitor. La Cina cea de taina, Iisus s-a rugat Tatalui Sau ca ucenicii Sai sa pastreze unitatea dupa modelul existent intre Tatal si Fiul: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21). El a dat apoi ucenicilor trupul Sau ca paine si vin, si le-a poruncit “aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (Luca 22:19). Dupa moartea si Invierea Sa, Euharistia – repetarea Cinei cea de taina, cu rugaciunea ca painea si vinul sa devina trupul si sangele lui Hristos – a devenit cel mai important element, unificator, al comunitatii crestine.

De la aparitia primei generatii crestine, comunitatea a inceput sa se inmulteasca cu repeziciune. Propovaduiirea apostolilor catre evrei nu a fost mai putin roditoare decat cea a lui Hristos. Si totusi, crestinismul a inceput sa capete mare popularitate mai ales printre pagani. Sf. Pavel a jucat un rol esential in largirea misiuniii Bisericii. El a fost cel care, cu pasiune si convingere, a aparat ideea caracterului universal al misiunii crestine. El a insistat si asupra faptului ca in Biserica “nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.” (Coloseni 3:11) Tot la Sf. Pavel gasim si prima asemuire a Bisericii cu un trup: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12:5). Capul acestui trup universal este Hristos Insusi (Efeseni 5:23).

Fiind constienta de sine ca un singur trup, Biserica a intuit din primele momente ale existentei sale riscurile legate de pastrarea unitatii in conditiile vietii pamantesti. Biserica a fost creata ca o proiectie a eternitatii pe ceea ce e trecator, ca “împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9:1). Asadar, Biserica nu a fost perceputa ca o simpla asociere a unor oameni, ca o adunare pamanteasca asemenea altor comunitati sau structuri omenesti. Biserica a fost inteleasa de catre crestini ca mediul duhovnicesc in care ei se intalnesc cu Dumnezeu, in care ei se unesc cu Dumnezeu prin legaturile de nedezlegat ale iubirii, fiind in acelasi timp uniti intre ei prin aceleasi legaturi.Unitatea crestinilor are latura sa supranaturala, si de aceea necesita lucrari supranaturale pentru pastrarea ei.

Din primele secole oameni si comunitati au cazut din Biserica prin impotrivirea fata de anumite aspecte ale invataturilor ei. Acesti oameni au fost numiti de catre Biserica eretici si exclusi din comunitate. Uneori acestia au format propriile biserici si comunitati paralele. Cu toate acestea, dupa cum ne asteptam la o ramura cazuta din copac, observam in majoritatea cazurilor ca erezia a murit destul de rapid si comunitatea ucenicilor unui invatator fals se destrama si dispare.

Inca din Biserica primara ereziile erau clasificate dupa pericolul pe care-l aduceau Bisericii.A mai aparut si cuvantul ‘schisma’ in vocabularul bisericesc, insemnand separarea unui grup particular de oameni din plenitudinea Bisericii. Schismele puteau aparea pentru diverse motive – de la certuri personale intre ierarhi, de la pretentiile unei anumite comunitati asupra teritoriului altei comunitati si din certuri de natura terminologica cu privire la diferite aspecte ale doctrinei bisericesti. Si, in vreme ce schismele aparute din cauza ereziei erau tratate cu severitate si fara compromis, cele datorate altor motive erau de cele mai multe ori vindecate prin efortul diplomatic al ierarhilor, si in anumite cazuri, cu ajutorul autoritatilor seculare.

Istoria bisericeasca cunoaste mai multe schisme majore care au divizat corpul crestinilor din intreaga lume in mai multe ‘familii de Biserici’. Prima schisma majora a aparut in secolul 5, la Sinodul 4 Ecumenic, de la Calcedon, cand a fost adoptata invatatura despre prezenta in Iisus Hristos a doua naturi – divina si umana, fiecare cu proprietatile ei caracteristice. Aceasta invatatura nu a fost acceptata de catre Bisericile Orientale care au fost numite ‘monofizite’ de catre oponentii lor. In prezent, aceasta familie de Biserici cuprinde pe cea Armeana, Etiopiana, Sirio-Malabarana, Sirio-Malankarana si Eritreana, cu aproximativ 10 mil de oameni. Aceste Biserici sunt numite drept Biserici ‘pre-Calcedoniene’ sau ‘Orientale’, desi ele nu se numesc pe sine astfel.

Urmatoarea schisma majora a aparut in secolul 11, nu din motive esential dogmatice, ci mai degraba de natura administrativa. Cauza a fost ruperea in 1054 a comuniunii dintre Bisericile Romei si Constantinopolului. Motivele acestei ruperi a comuniunii existau deja de o vreme, totusi acest eveniment in sine a dus la separatia profunda dintre crestinii din vest si din est. Constantinopolul e fost sustinut de catre ceilalte patriarhate rasaritene, din Alexandria, Antiohia si Ierusalim, cat si de Biserica Rusa, care la momentul respectiv era parte din Patriarhia Constantinopolului. In timp, diferente teologice serioase au fost adaugate la cele administrative. Astazi familia Bisericilor Ortodoxe cuprinde aproximativ 300mil de credinciosi, in timp ce numarul Romano-Catolicilor depaseste un bilion.

In final, a treia mare schisma in istoria crestinismului a fost Reforma, care in curand va marca 500 de ani de existenta. A inceput in 1517, cand Martin Luther a batut in cuie pe usile bisericii din Wittenberg ’95-de-puncte’ care criticau aspru diverse aspecte ale invataturii si practicii Bisericii Catolice. Reforma a dus la ruperea din Biserica Catolica a numeroase comunitati bisericesti, la re-interpretarea radicala de catre aceste comunitati a unui numar de aspecte fundamentale ale doctrinei Catolice in intregime, si la respingerea unui numar de formulari dogmatice. La putina vreme dupa aparitie, Reforma a divizat Europa de Vest in doua tabere ostile. In 1534 a ajuns si in Insulele Britanice, cand la initiativa regelui Henry al 8-lea, Biserica Angliei s-a separat de Biserica Catolica.

Dezvoltarea ulterioara a celor trei traditii bisericesti – Ortodoxa (incluzand Bisericile Orientale – ? n.n.), Catolica si Protestanta (incluzand Biserica Anglicana) a inaintat in directii diferite. Biserica Ortodoxa a pastrat doctrina si structura bisericeasca pe care le-a mostenit din primele secole ale crestinismului si din traditia bizantina a primului mileniu. Biserica Catolica s-a straduit si ea sa pastreze dogmele si morala care erau traditionale in crestinismul apusean. Diferentele dogmatice dintre Ortodocsi si Catolici sunt de mai putina importanta decat cele dintre Catolici si Protestanti de exemplu.

In ceea ce priveste Protestantismul, dezvoltarea i-a fost caracterizata mai ales pe ruperea comunitatilor bisericesti in unitati mai mici, dar si prin crearea de noi directii in fundamentarea crestinismului. Protestantismul contemporan e un fenomen cu atatea laturi incat insasi notiunea de Protestantism e de natura conditionala. Renuntand la conceptul de Traditie Bisericeasca ca norma in sfera doctrinei si moralitatii, si proclamand principiul suficientei Scripturii pentru mantuire, Protestantismul s-a avantat pe terenul interpretarii libere a Scripturii si a obiceiurilor crestine initiale. Patosul Protestant originar consta in idea unei intoarceri la Biserica primara asa cum aparea ea in paginile Noului Testament. Apoi, ideea de ‘reformare’ in sensul de schimbare doctrinala si morala, a fost adoptata de un numar tot mai mare de comunitati Protestante.

Secolul 20 a fost anuntat prin aparitia asa numitei “miscari ecumenice”, a carei tinta originala a constituit-o restaurarea unitatii pierdute dintre crestini. Aceasta miscare a devenit una din cele mai importante fenomene din istoria crestinismului din secolul 20. Biserica a fost intotdeauna constienta ca indiferenta fata de unitatea crestina sau respingerea ei sunt pacate impotriva voii lui Dumnezeu. Chiar din secolul 4, Sf Vasile cel Mare spunea ‘Cei care lucreaza in adevar si cu sinceritate pentru Domnul trebuie sa aiba in vedere unitatea celor care au fost, in multe feluri, divizati intre ei.’ Din momentul in care diviziunea a aparut in lumea crestina s-au facut eforturi pentru a restabili unitatea. Totutsi, numai in secolul 20 a fost creat un cadru sistematic al eforturilor pentru unirea crestinilor si s-a structurat sub forma unor organizatii in cadrul carora s-a urmarit dialogul dintre diferitele confesiuni crestine in mod regulat.

Una din acestea a fost Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), infiintat imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial. De atunci incoace, mai multe generatii de crestini apartinand de comunitati religioase odinioara instrainate una de alta au descoperit singuri credinta si viata fratilor si surorilor lor in Hristos. Multe din prejudecatile fata de alte traditii crestine au fost depasite, dar in acelasi timp s-au inteles mai clar si mai bine si ceea ce-i desparte pe crestini.

O alta etapa importanta in istoria miscarii ecumenice a fost Consiliul Vatican 2 al Bisericii Romano Catolice (1962 – 1965), care a deschis calea celei mai mari confesiuni crestine din lume sa poata dialoga cu alte Biserici si comunitati pe principiul respectului reciproc. Dupa consiliu, Biserica Catolica a intrat in dialog cu Bisericile Ortodoxa si Orientala. O directie separata de dialog a avut in vedere Biserica Anglicana si diversele denominatii Protestante. Aceste dialoguri continua pana in ziua de astazi.

In prezent, dialogul inter-crestin a ajuns in faza in care intrebarea pusa mie ca subiect al prezentarii – “Are ecumenismul vreun viitor?” – a capatat o relevanta aparte. S-ar parea ca dupa multe decade de dialog am putea astepta o apropiere substantiala a pozitiilor. Si, totusi, aceasta apropiere nu s-a intamplat, dupa cum restaurarea unitatii dintre crestini, poruncita de Dumnezeu, nu s-a petrecut. Dimpotriva, in prezent diferentele dintre ortodocsi si Catolici pe de o parte, si cele din lumea Protestanta in sine pe de alta parte, au devenit mai pronuntate decat acum 50-70 de ani cand  consiliul era in perioada copilariei.

Mai mult, diferentele confesionale de azi nu privesc numai probleme doctrinare, pentru dicutia carora exista comisii bilaterale special stabilite. Astazi divergentele apar si in sfera morala – exact in domeniul in care marturisirea crestina ar putea sa nu depinda de diferentele doctrinare. Care este cauza acestor divergente si este oare posibil sa le depasim?

Una din provocarile importante intalnite de lumea crestina in ultimele cateva decade este secularismul. Acesta are o istorie lunga, mergand pana in vremea Revolutiei Franceze. Totusi, numai in secolul 20 mentalitatea seculara a reusit sa domine toate nivelele societatii vestice. Ideile sale, inseparabile de filozofia materialista si de ateism, au inceput sa acapareze nu numai mintile filozofilor dar si pe ale politicienilor. Retorica multor politicieni si figuri sociale devine tot mai anti-crestina pe masura ce promoveaza expulzarea totala a religiei din viata publica si respingerea normelor morale comune tuturor traditiilor religioase de baza.

Astazi, secularismul in Europa a capatat un caracter militant prin faptul ca defaimeaza simbolurile si obiectele religioase. Una din directiile principale de activitate in prezent este distrugerea sistematica a intelegerii traditionale a casatoriei si a familiei. Aceasta provine din fenomenul contemporan de egalizare a uniunilor homosexuale cu casatoria traditionala prin propaganda agresiva a acestor feluri de relatii si prin acordarea drepturilor de a infia copii cuplurilor de acelasi sex.

Atitudinea catre notiunea de viata umana ca valoare de necontestat s-a schimbat si ea. Eutanasia este legala in anumite tari si scoaterea voluntara din viata a noilor nascuti, pe motive medicale, este luata si ea in considerare. Avortul, uciderea copiilor in pantecele mamei, a devenit de multa vreme o norma si este legal. Modul de viata raspandit printre tineri, cultul consumului, al haosului moral, al permisivitatii sexuale, si al unei false interpretari a libertatii sunt justificate prin faptul ca fiecare persoana umana ar avea un drept la fericire personala.

Din punctul de vedere al invataturii biblice, toate acestea marturisesc criza profunda a civilizatiei contemporane. Conceptele de bine si rau devin tot mai vagi in societati care pana recent se defineau drept crestine. Persoana umana ajunge dezorientata in relatia cu lumea exterioara si fara aparare in lupta cu propriile patimi. Drepturile unor indivizi sunt puse mai presus de interesele majoritatii populatiei, ceea ce duce la cresterea tensiunii sociale.

Care ar trebui sa fie raspunsul Bisericilor crestine la aceste provocari? E clar ca acesta ar trebui bazat exclusiv pe revelatia divina, dupa cum ni s-a transmis noua in Biblie. Scriptura e baza comuna care uneste toate confesiunile crestine, incluzand Catolicii, Ortodocsii si Protestantii. Putem noi sa avem directii diferite de a vedea Scriptura, dar avem o singura Biblie, si invatatura ei morala e foarte clara.

In acelasi timp vedem cum anumite Biserici crestine prefera sa fie conduse dupa alte criterii in abordarea problemelor morale. Imperative nu teologice, ci sociale si chiar politice, capata influenta asupra doctrinei morale, care ea insasi se departeaza tot mai mult de ceea ce gasim in paginile Noului Testament, in slujirea lui Hristos si in epistolele Sf. Pavel.

Devine tot mai dificil de a vorbi despre un sistem de valori spirituale si morale comune tuturor crestinilor. Astazi se propovaduiesc diverse variante ale crestinismului de catre diverse comunitati. Din aceasta perspectiva putem imparti crestinii in doua grupe, traditionalii si liberalii. Si o mare prapastie separa astazi nu atat pe Ortodocsi de Catolici sau pe Catolici de Protestanti cat separa pe traditionali de liberali. Anumiti lideri crestini afirma ca Biserica trebuie sa fie suficient de ‘inclusivista’ incat sa accepte standarde de comportament alternativ si sa le binecuvinteze oficial. Traditionalistii, la randul lor, ii acuza pe liberali de respingerea normelor crestine fundamentale si de diluarea fundamentului invataturii morale crestine.

Biserica Ortodoxa crede ca in acest caz nu avem de-a face cu un ‘traditionalism’ depasit, ci cu fidelitatea fata de revelatia divina din Scriptura si, de aceea, cu autenticitatea bunei vestiri crestine. Si daca asa numitii crestini-liberali resping intelegerea traditionala a normelor morale, inseamna ca suntem confruntati cu o problema cat se poate de serioasa: rezulta ca nu suntem divizati pe baza unor subiecte care, din prisma lumii externe apar drept ‘tehnice’ sau se leaga exclusiv de dialogul inter-crestin. In prezent suntem divizati in insasi esenta marturisirii catre lumea exterioara la care suntem chemati. Nu mai vorbim cu o singura voce, nu mai propovaduim o singura invatatura morala, nu mai suntem capabili de a prezenta o justificare comuna, solida, a principiilor morale pe care s-a bazat viata comunitatilor crestine de-a lungul secolelor.

Toate aceste probleme s-au reflectat in relatiile mutuale dintre Biserica Ortodoxa si comunitatea Anglicana. As vrea sa dedic a doua parte a prezentarii subiectului relatiilor noastre mutuale.

Inca din sec 16, cand Biserica Anglicana s-a detasat ca o traditie independenta, separata de Catolicism, teologii Anglicani si-au indreptat atentia catre Ortodoxie; relatiile dintre noi fiind in decursul secolelor de a aduce cele doua Biserici impreuna, in majoritatea cazurilor initiatorul dialogului fiind partea Anglicana. Cat de serioase au fost intentiile poate fi evaluat si prin existenta Miscarii de la Oxford, care a activat in anii 1830 cu scopul de a conduce intoarcerea la traditiile Bisericii stravechi, nedivizate, si care indemna pe multi Anglicani sa studieze cu seriozitate Ortodoxia.

Pana spre sfarsitul sec 20, prin numeroase contacte, eram de acord ca partea principala care trebuie rezolvata pentru unire este intelegerea in sfera doctrinara. Ambele Biserici au participat la evenimente epocale din viata celeilalte.

Dialogul a inceput sa aiba probleme incepand cu a doua jumatate a sec 20, cand decizia ramurii americane a aprobat in 1976 hirotonisirea femeilor in rangul de preot. La sesiunea de dialog din 1978 din Atena, partea Ortodoxa a declarat ca dialogul in vederea unirii nu mai are sens atata vreme cat hirotonirea femeilor avea sa continue. Cu toate acestea, la sfarsitul anilor 1980, ramura americana a inceput sa practice hirotonirea femeilor ca episcopi.[…]

In 1993 s-a ajuns la aceasta si in Anglia, apoi a urmat discutia episcopatului feminin. In prezent, aceste discutii care au divizat comunitatea Anglicana s-au terminat. Numai cu cateva zile in urma a avut loc hirotonirea primei femei episcop in Anglia. Multi au considerat aceasta un progres, pe cand altii au considerat-o o ocazie de mare descantatura. A avut un efect negativ nu numai cu privire la contactele ecumenice ale Bisericii Angliei, dar si asupra situatiei din comuniunea Anglicana, care mai are multi membrii devotati traditiilor crestine din sfera morala si a invataturii bisericesti.

Intr-o discutie incinsa despre femei si epsicopat am raspuns la o intrebare […] ca intr-adevar, nu am rupt legatura cu Biserica Anglicana dupa ce primele femei au fost facute preoti, dar nu din cauza ca eram de acord. Problema era ca inca de pe atunci nu recunosteam legitimitatea ierarhiei Anglicane. Vreme de mai mult de 100 de ani s-a discutat despre recunoasterea de catre Ortodocsi a ierarhiei Anglicane, dar acum aceasta posibilitate s-a destramat chiar si in teorie. De ce? Pentru ca inainte, hirotonirea femeilor era privita in acord drept eroarea unor episcopi particulari. Acum femeile au primit dreptul de a deveni episcopi. Pentru noi aceasta reprezinta ceva foarte clar – dicutia despre recunoasterea ierarhiei Anglicane s-a incheiat.

Dupa cum vedem noi lucrurile, la situatia aceasta s-a ajuns nu din motive teologice, ci din determinarea de a urma modelul secular de egalizare a sexelor in toate ariile vietii. Are de-a face cu rolul marit al femeilor in societatea britanica, adica e rezultatul miscarii feministe, care a aparut si s-a dezvoltat intr-un cadru secular, separat de considerentele crestine. Fireste, anumiti Anglicani vor spune ca nu e asa, ca ce s-a facut a fost in interesul Bisericii.

Partea mai rea, chiar daca uitam de aceste discutii, sau le mutam spre dezbatere in cadrul altor comisii, e ca au aparut si alte fenomene in comunitatile Bisericii Anglicane care au produs multa dezamagire in mediul Ortodox. Si nu numai pentru Ortodocsi, chiar si Anglicanii insisi sunt acum divizati cu privire la acest procese.

Ne referim, in particular, la legalizarea uniunilor homosexuale drept casatorii, nu numai de catre legea civila, ci chiar de catre anumite comunitati Anglicane. Recunoasterea acestor uniuni e vazuta nu numai ca un mod permis de viata, dar si ca ceva normal si laudabil, care nu contravine nici chiar hirotonirii in rangul de preot sau chiar episcop, si care primeste binecuvantarea Bisericii.

In 2003 homosexualul declarat Gene Robinson a fost ridicat la rangul de episcop in America, iar in 2010 a fost facuta episcop o femeie care traia deschis intr-o legatura homosexuala. In 2009 Adunarea Generala a Bisericii Angliei a luat o decizie care obliga acceptarea acestor hirotoniri, iar in 2012 a adoptat un text liturgic despre binecuvantarea ‘casatoriilor homosexuale’ […] E cu neputinta sa reconciliem acesta cu poruncile Scripturii si cu morala traditionala crestina. Biserica Ortodoxa a calificat acestea drept apostazii de la normele credintei apostolice si ale normelor bisericesti, urmand Evenghelia si Traditia Bisericii.

In septembrie 2010 am fost invitat de episcopul de Canterbury, Rowan Williams, sa tin o cuvantare la cina traditionala a Clubului Niceea. Am ignorat  regulile de eticheta si am prezentat in prezenta celor mai varstnici ierarhi ai Bisericii Anglicane un rezumat al acelor acte problematice care au loc in multe comunitati Anglicane, cu care Ortodocsii nu pot cadea de acord, si am mentionat pericolele la care acestea expun dialogul inter-crestin. S-ar parea ca am stricat apetitul multor participanti, dar pe de alta parte unii din ei au venit la mine dupa aceea si si-au exprimat acordul cu cele spuse. La fel se intamplase si cu cativa ani in urma la Conferinta Lambeth.[…]

Alegerea in Martie 2013 a lui Justin Welby ca epsicop de Canterbury, care vorbise despre adeziunea lui la valorile morale traditionale, ne-a dat oarecare speranta. La intrebarea mea despre uniunile de acelasi sex, pe care i-am pus-o la inscaunare, arhiepiscopul a raspuns “Pozitia Bisericii in aceasta privinta a casatoriei este foarte clara. Este fixata in canoanele noastre si am afirmat recent despre casatorie ca este o unire pe viata intre un barbat si o femeie. Nu putem accepta alte uniuni in afara casatoriei, dar noi, ca si Mantuitorul prin harul si mila Sa, ne facem misiunea printre oameni cu slabiciunile lor. In orice caz, convingerea mea personala e neschimbata: castoria e o unire pe viata intre un barbat si o femeie.”

Apreciem normele consistente ale Bisericii Anglicane si pozitia personala a Arhiepiscopului Welby, care a vorbit in mod repetat (inclusiv in Camera
Lorzilor) impotriva legii care da status egal unirilor de acelasi sex cu casatoria traditionala, cat si impotriva acestora ca fiind binecuvantati de Biserica. Dar, dupa cum stim, legea a fost acceptata de parlament anul trecut. Chiar mai devreme, in 2012, Camera Episcopilor Bisericii Anglicane a infiintat un grup care sa cerceteze sexualitatea umana cu scopul de a combate “homofobia”. Rezultatul acestui grup a fost reportul Pilling, care a chemat la toleranta catre reprezentativii minoritatilor sexuale din Biserica, inclusiv catre cei aflati in ordine preotesti. In ianuarie 2014 epsicopii au dat o declaratie in privinta raportului Pilling si i-au aprobat continutul, dar au subliniat ca documentul e de natura sfatuitoare.

As mentiona ca Biserica Ortodoxa nu e impotriva tolerantei in relatiile cu oamenii cu orientare ne-traditionala. Exista astfel de persoane printre credinciosii Ortodocsi. Noi lucram duhovniceste cu ei, ca si cu alte categorii de credinciosi, fara a-i injosi, lua in bataie de joc sau insulta. Dar in aceasta, ca si in alte cazuri, refuzam categoric sa recunoastem pacatul ca norma si sa declaram comportarea pacatoasa ca laudabila. Noi privim tot pacatul ca pe o boala care cere vindecare.

As vrea sa subliniez ca viitorul Bisericii Anglicane si contactele ei ecumenice depind in multe privinte de desfasurarea ulterioara a faptelor in aceasta privinta. Biserica Ortodoxa ramane loiala dialogului cu Biserica Angliei, care acum nu se mai poate desfasura pe linia teologica, ci numai cu privire la interactia in probleme practice. Speram ca nu vor aparea obstacole de netrecut in calea acestui dialog.

Biserica Ortodoxa ramane deschisa cooperarii cu acei reprezentanti ai lumii Anglicane si Protestante care raman fideli invataturii evanghelice. De exemplu, cazul Bisericii Ruse si Baptistii de Sud si Evanghelistii din SUA. […] O intalnire din 2014 cu Billy Graham in Carolina de Sud, proiecte comune in sfera umanitara.[…]

In afara dialogului teologic, Biserica Ortodoxa continua sa dezvolte relatii cu denominatii Protestante in domenii cum ar fi ajutorul umanitar pentru saraci, apararea crestinilor in diverse parti ale globului, pastrarea mostenirii crestine, proiecte de caritate si de educatie. In continuarea relatiilor cu confesiunile Protestante, nu incercam sa trecem in tacere peste diferentele care exista si care apar sa aduca indoiala intr-o posibila unire, ci dimpotriva, incercam sa le depasim in mod onest si deschis.

Din punctul meu de vedere, cel mai promitator dialog il avem cu Biserica Catolica, care si ea incearca sa invete si sa traiasca dupa traditia de veacuri. Imbunatatirea semnificativa a relatiilor dintre Bisericile noastre din ultimii ani se leaga de o mai clara intelegere ca suntem legati de o mostenire comuna, datorita careia atat Ortodocsii cat si Catolicii pot si trebuie sa marturiseasca impreuna lumii valorile de neschimbat ale Evangheliei lui Hristos.

Nu am sa pomenesc in aceasta prezentare deosebirile doctrinare dintre Ortodocsi si Catolici, nici munca Comisiei Comune de Dialog, vreau doar sa spun ca si Ortodocsii si Catolicii intampina aceleasi provocari pe care viata moderna le-a aruncat modului traditional de viata. In acest caz avem de-a face nu cu probleme teologice, ci cu insusi prezentul si viitorul comunitatii umane. Acesta e domeniul in care putem interactiona fara pagube aduse identitatii noastre bisericesti. Cu alte cuvinte, chiar ramanand separati e posibil sa gasim cai de a raspunde in comun provocarilor vietii moderne.

As numi aceasta interactiune o alianta strategica a Bisericilor Ortodoxe si Catolice, desi notiunea de alianta ar putea parea prea tare, intrucat aminteste de retorica militara. Nu imi fac probleme insa despre termen, ci despre continut. Nu vorbim de o unificare structurala care e imposibila la momentul de fata, ci despre cum putem invata sa actionam ca aliati in raport cu lumea exterioara, in timp ce ne pastram structurile administrative auto-suficiente. Cred cu tarie ca aceasta relatie de alianta e esentiala pentru ambele parti.

Este esentiala in particular pentru actiunile comune de aparare a crestinilor de discriminare, oprimare si violenta, la care sunt supusi in multe tari, in
special in Orientul Mijlociu, si in Africa de Nord. Evenimentele asa zisei “primaveri arabe’ au dus la escaladarea violentei impotriva crestinilor. Militanti ai gruparilor radicale au pornit impotriva crestinilor un genocid la scara mare, deliberat si intentionat. In teritoriile pe care ei le detin, extremistii incearca sa stearga total orice urma de prezenta crestina. Crestinii sunt ucisi numai pentru ca sunt crestini, fara deosebire de confesiune. Femeile crestine sunt violate, copii sunt rapiti, biserici stravechi si manastiri sunt distruse.

In 2003 a inceput in Iraq un val de ucideri, acte de terorism, rapiri si violente care au produs exodul crestinilor in masa din tara aceea. In vara lui 2004 militantii asa zisului Stat Islamic au inceput, cu forte proaspete, sa distruga crestinismul din nordul Iraqului, in zonele capturate, unde majoritatea credinciosilor apartin de Bisericile Calcedoniana si Sirio-Catolica. Ca rezultat, crestinii au fost fortati sa paraseasca in masa pamantul stramosesc – numarul lor in Iraq s-a micsorat de la 1.5 mil la mai putin de 200 mii, jumatate din care locuiesc azi cu copiii in tabere de refugiati. Situatia din aceste tabere poate fi numita o catastrofa umanitara. In timpul iernii reci, zeci de copii au murit de hipertermie in taberele din Irak-Kurdistan.

Si in Siria crestinii au mult de suferit. Si in acesta tara ei sunt victimele razbunarii brutale. In cei patru ani ai conflictului de fata, mai mult de 100 de biserici crestine au fost distruse, si mii de credinciosi au fost ucisi. Mai mult de un sfert din populatia crestina a abandonat Siria. Extremistii au distrus in totalitate orasul crestin Maaloula.

Suntem astfel martorii unei anihilari intentionate a crestinismului de pe vechile tinuturi biblice. Aceasta situatie rusinoasa cere crestinilor actiuni hotarate pentru a-i apara pe fratii lor suferinzi.

Din nefericire, nu mai vorbim numai de tari unde crestinii sunt o minoritate, dar si de tari cu traditii vechi, bine stabilite. Cateva tari vest-Europene incearca sa limiteze manifestarea credintei crestine in viata publica in baza argumentului ca ei vor sa asigure drepturile aderentilor altor religii si ale ateilor.

Unul din cele mai scandaloase cazuri a fost concedierea angajatei British Airways Nadia Eweida care purta o cruce la gat. Aceasta femeie a avut de indurat mai bine de 6 ani prin tribunale, pana cand Curtea Europeana a drepturilor omului a sustinut-o in final. Cazul acesta e departe de a fi unic. In 2012 Nohad Halawi a fost concediata de la Aeroportul Heathrow in baza unei plangeri a colegilor musulmani, desi lucra acolo de 13 ani. Curtea Britanica de Apel a fost de partea musulmana in oct 2014 cand a sustinut decizia de concediere.

Discriminarea pe scara larga impotriva crestinilor a fost in cele din urma luata in conderare de membrii PACE. Pe 29 ianuarie 2015, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat petnru prima oara o rezolutie care pune in evidenta discriminarea crestinilor in Europa. Mai devreme, aceasta problema era trecuta sub tacere la nivel oficial. Pentru prima data PACE a indicat ca e gresit sa fie jignite sentimentele religioase ale crestinilor si a mentionat incalcarea dreptului crestinilor de a-si manifesta credinta in public.

Situatia aparuta cere Catolicilor si Ortodocsilor o actiune combinata pentru apararea identitatii crestine a Europei, si a traditiei crestine a culturii europene. Aceasta alianta, avand in vedere protectia valorilor crestine in vestul Europei, la apararea crestinilor din Orientul Mijlociu si Africa de Nord, poate fi largita prin adaugarea acelor membrii ai lumii Protestante si Anglicane care nu sunt indiferenti fata de situatia fratilor si surorilor lor persecutati. Am putea esua complet pe terenul dialogului teologic, dar vom putea avea succes pe terenul interactiunii practice. Vrem sa credem in capacitatea noastra de a ne depasi diferentele, de a actiona impreuna in aceste probleme, de a caror rezolvare depinde prezentul si viitorul crestinismului.

Asadar, are ecumenismul vreun viitor? Prefer sa las intrebara deschisa. Sa se intrebe crestinii mai des acest lucru, amintindu-si de marea raspundere pe care le-a incredintat-o Hristos. Obiectivul restaurarii unitatii va fi intotdeauna tinta pe care Bisericile si comunitatile trebuie sa o urmareasca. In acelasi timp, totusi, trebuie sa ne amintim ca atingerea acestui scop nu e posibila prin lepadarea normelor fundamentale ale moralei crestine, prin alinierea la curentele sociale si la structura sociala in miscare permanenta, ci numai bazat pe adevarul divin revelat in paginile Bibliei. Noi nu avem o alta invatatura, nici nu poate fi alta, “Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor 3:11)

traducere pentru Cuvantul Ortodox de S.V.