Intrebari, lectii si rani dupa “Colectiv”…

3-12-2015 18 minute Sublinieri

Vasile Bîrleanu, preotul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă a mers la clubul Colectiv în noaptea tragediei şi s-a rugat pentru liniştea celor care şi-au dat ultima suflare, dar a rostit o rugăciune şi pentru cei care erau răniţi. În exclusivitate pentru România TV, părintele Bîrleanu a vorbit despre experienţa prin care a trecut.

Tragedia de la Colectiv a lăsat răni adânci, nu doar în sufletele celor afectaţi direct, ci şi în sufletele salvatorilor. Pompierii i-au cărat pe braţe pe tinerii răniţi, de pielea şi hainele lor s-a lipit pielea celor arşi. În acele clipe în care parcă vedeau cum porţile Iadului se deschid, s-au gândit la rugăciune.

Alături de victime s-a aflat în acele clipe şi preotul Vasile Bîrleanu, de la Capela ISU – Dealul Spirii, pe care Patriarhul Daniel l-a decorat ulterior cu Ordinul Sfântul Ioan Gură de Aur pentru ajutorul oferit în seara de 30 de octombrie 2015 persoanelor afectate de incendiul din Clubul Colectiv.

Părintele a povestit pentru România TV experienţa trăită în acele clipe de groază.

Fac înmormântări de ani de zile, dar ce am văzut acolo a fost terifiant. Nimănui nu-i doresc să vadă aşa ceva. Mulţi fraţi de-ai noştri întinşi pe caldarâm.

Duminică de duminică îi pomenim pe cei adormiţi şi pe cei vii la slujba de liturghie. Iar duminica vin părinţi, ai căror copii au fost acolo suferinzi şi vin aici şi se roagă cu noi, la Sfânta Biserică. Cei care fac aceste cluburi să se gândească nu numai la legea profitului. Asta nu e legea iubirii aproapelui. Să se gândească la cei care vor intra şi în caz de ceva, să salveze. E păcat să ne gândim doar la partea financiară. Şi din această cauză, renunţăm la suflet. Din păcate, aici s-a ajuns. În primul rând, pentru cei răniţi să ne rugăm pentru ei şi dacă putem ajuta şi material şi spiritual, cu cea mai mare plăcere Biserica împreună cu ISU o face. Pentru cei adormiţi, ne rugăm pentru ei, să le uşureze sentinţa. Dumnezeu l-a făcut pe om cu libertate şi raţiune. Acel lucru s-a făcut prin raţiunea cuiva.

Rana aceasta se va vindeca foarte greu, mai ales pentru părinţi. Pentru cei implicaţi va fi foarte greu. Orice rană se vindecă mai greu pentru familii, pentru cei care au pierdut pe cineva drag şi cei care au pe cineva în spital. Din exterior, noi uităm foarte repede. Din interior, trauma va dura. Îşi vor aduce aminte de ei acolo, că nu mai au prezenţa lor fizică acolo, durerea va exista permanent. Rana greu va fi cicatrizată, însă cu rugăciune putem alina şi îi putem ajuta pe cei care au adormit. Să fie puternici! Cu Dumnezeu mergem înainte!, a spus preotul Vasile Bîrleanu, la România TV.

  • Pr. Cosmin Pricop/ Ziarul Lumina: Lecția

Pentru noi, românii, indiferent de confesiune sau de orientare politică, zilele ultimelor săptămâni au fost extrem de intense. Am avut personal senzația că vizionez un film care reușea să mă surprindă de fiecare dată când avem impresia că l‑am intuit sau că îmi cam dădusem seama despre ce este vorba și cam către ce direcție se îndreaptă întregul fir al evenimentelor. Un spectacol, iar aici accepțiunea termenului nu este nicidecum una peiorativă, care ne‑a ținut pe toți cu sufletul la gură, un spectacol în care scena era în public și invers, în care nu poți să te distanțezi de acțiune, pentru simplul fapt că ești implicat în ea. Iar eu nu cred că a fost cineva, în țara asta, care să nu se fi implicat în vreun oarecare fel, care să nu fi comentat, care să nu se fi pronunțat, care să nu fi judecat ori acuzat. Sentimentele încercate de noi toți au fost foarte variate, de la groază, frică și neputință la dispreț și chiar ură viscerală față de sistem (oameni și instituții).

În tot acest vârtej al evenimentelor, convingerilor și atitudinilor a fost atrasă și Biserica, înțeleasă, potrivit majorității comentariilor făcute asupra temei, nu sub aspectul ei doctrinar‑teologic, ci sub aspectul ei vizibil, uman, care se manifestă în societate. S‑a acuzat lipsa de comunicare și de empatie față de tragicul eveniment din clubul Colectiv, în primă instanță, și ulterior față de tot ceea ce se întâmplă în societatea românească. Sub aspectul ei instituțional, Biserica a fost judecată în piață, în studiouri, în editoriale, în prime‑time și în pamflete. Creștinii au fost arătați cu degetul ca cei care susțin, în ignoranță fiind, derapajele comportamentale și pretențiile aristocratice ale clerului sau ale reprezentanților lui.

Acestea fiind pe scurt datele problemei, se impune întrebarea pe care mulți creștini onești și responsabili au adresat‑o păstorilor de suflete față de care sunt duhovnicește apropiați. Părinte, ce ne facem? Unde merge lumea asta? Care este adevărul, Părinte? Cred că preoților nu le este deloc ușor în astfel de momente, pentru că ei sunt interfața primă a Bisericii, fie instituție, sau învățătură, sau tradiție. Când intri în casa unui om în calitate de preot, în acel moment, în acel loc, pentru acea sau acele persoane, tu ești Biserica, tu reprezinți Biserica, adică și instituția, și conducătorii, și doctrina, și deciziile, și politica bisericească. Iar ușa trântită în nas preotului și înjurătura rostită apăsat de partea cealaltă a ușii de către unii oameni reprezintă de fapt modalitatea de a respinge ideea de Biserică în ansamblu, chiar dacă este receptată particular.

Cred că două aspecte trebuie să conștientizăm cu toții, cei care ne mărturisim identitatea creștină în zilele noastre. Primul se referă la faptul că respingerea credinței creștine, arătarea ei cu degetul nu constituie o noutate și că istoria consemnează în multe momente adversități față de creștini. Poate că în ADN‑ul identității creștine este scrisă și această informație a contestării, a respingerii ei.

Pe de altă parte, nu cred că s‑ar impune să uităm exercițiul de a așeza tot ceea ce se întâmplă cu noi sub auspiciile unei rânduieli a lui Dumnezeu uneori greu de înțeles, sau ale unei lecții pe care El, Pedagogul desăvârșit, dorește să ne‑o predea din când în când. Poate că această lecție nu este deloc întâmplătoare și poate că are legătură cu acele cuvinte din ectenia cererilor: Cele bune și de folos ­sufletelor noastre…

Tragedia de la clubul Colectiv a marcat spiritele tuturor. Implicaţiile sale în domeniul social şi politic sunt vizibile, iar evenimentul s-a transformat în Pasărea Phoenix a României democratice. Am lăsat intenţionat timpul să-şi desăvârşească lucrarea, să mai potolească emoţiile şi pasiunea, pentru a aduce în discuţie unul dintre cele mai importante aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat: un marker important pentru înţelegerea procesului de secularizare a societăţii din România. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru BOR, în ceea ce priveşte locul, rolul şi imaginea sa de ansamblu în societatea românească. Cu alte cuvinte, BOR, înainte şi după momentul Colectiv.

A defini secularizarea, a măsura amploarea şi impactul său, strădania de a indica un curs, o evoluţie a acesteia… de mai bine de un secol, eforturile teoretice ale ma­ri­lor specialişti în sociologia re­ligiilor s-au concentrat asu­pra unei noţiuni incerte, le­gată de diversitatea trans­formărilor pe care le suferă re­ligia în societăţile mo­der­ne. Limba franceză de­fi­neş­te termenul de secularizare cât se poate de raţional: la origine, termenul provine din vocabularul juridic şi desemnează transferul bu­nurilor aparţinând Bisericii către un pro­prietar civil, în detrimentul acesteia. Ter­menul este asociat deci separării societăţii, în ansamblul său, de valorile Bisericii şi de autoritatea acesteia. Sub acest înţeles, el şi-a făcut intrarea şi în limbajul religios creştin, fie pentru a desemna slăbirea „tu­telei“ Bisericii asupra societăţii, fie, de o ma­nieră încă şi mai radicală, pierderea sen­sului religios într-o societate guvernată din ce în ce mai mult de raţiunea tehnică, ştiinţifică, de maximizarea cu orice preţ a profitului material.

Secularizarea în România: o definiţie dificilă

Limba română, maleabilă cum o ştim, a adop­tat de o manieră imperfectă termenul de „secularizare“. În momentul în care el îşi face intrarea ca neologism, societatea ro­mânească abia cunoaşte modernitatea propriu-zisă, trecând cu greu de la caftan şi calpac la pantalonul călcat cu dungă. Secularizarea nu îşi găseşte echivalent atunci, de unde ambiguitatea semantică şi care a însoţit-o dintotdeauna. Perioada co­munistă a fost una de intensă secularizare instituţională, agresivă, percepută ca atare de cler şi membrii Bisericii. Imediat după Decembrie 1989, odată cu erupţia sa în spaţiul public, Biserica Ortodoxă percepe orice tentativă de analiză critică a faptului religios contemporan ca fiind opera „atei­lor“ sau a „duşmanilor neamului ro­mâ­nesc“. Însuşi termenul de secularizare este evitat din analizele şi comunicatele bi­sericeşti, fiind văzut ca o ruşinoasă şi bi­nemeritată „boală“ a Occidentului, ce nu va atinge niciodată blândul şi creştinul po­por român, proaspăt întors la „lumina cre­dinţei“. 25 de ani au trecut ca un fum, marcaţi fiind de mai multe crize ale mo­dernităţii religioase, dintre care cele mai cunoscute au fost legate de prezenţa sim­bolurilor religioase în şcoli sau de mo­da­li­tatea de predare a religiei. Asistăm şi la apa­riţia mai multor asociaţii şi persoane care contestă deschis BOR (dar nu şi alte cul­te şi confesiuni prezente în România, fapt semnificativ), dobândind, cu timpul, de­loc paradoxal, un comportament de „sec­tă civilă“ antireligioasă, de „evan­ghelişti“ ai laicităţii.

Protestele post-Colectiv marchează o pre­mieră în istoria recentă a României. Bi­serica Ortodoxă majoritară este contestată deschis în spaţiul public, inclusiv prin agre­siuni fizice împotriva unor preoţi, aşa cum s-a în­tâmplat în unele oraşe din provincie. Ele închid o eta­pă, legată de modernizarea rapidă adusă de intrarea în Uniunea Europeană, mi­gra­ţie, avansul civilizaţiei teh­nologice şi creşterea gra­du­lui de autonomie a indi­vidului. Actuala criză este mai mult decât un slogan, contestarea patriarhului României sau a ie­rarhiei ortodoxe în ansamblul său. Este vor­ba de o criză a modernităţii religioase şi de un avans semnificativ al secularizării, în varianta sa românească. Cum am ajuns aici? Inventarul tuturor factorilor care au condus la această stare de fapt este unul foarte vast. Ne vom mărgini să menţionăm cei mai importanţi vectori de secularizare, fiecare dintre aceştia meritând însă o ana­liză mai aprofundată.

Pierderea ruralităţii. Exodul masiv şi criza satului românesc

Fiecare dintre societăţile europene poartă marca unor „rădăcini religioase“ care-i sunt proprii. Pentru România, ortodoxia a fost indisolubil legată de naţiune, sat, ru­ralitate şi un fel de a crede, impregnat de calendarul şi religiozitatea populară. Fără a mai vorbi de un anumit tip de trans­mi­sie a cunoştinţelor religioase, bazat pe oralitate şi repetiţia mecanică a unor gesturi magico-rituale. Inutil să mai repetăm, mult visatul „ţăran român“ nu mai există decât în fotografiile de la Muzeul Țăra­nu­lui sau în imaginaţia nostalgică a unor or­tho-tra­diţionalişti români, de genul celor care se expun la lansări de carte în di­ver­sele „li­bră­rii ortodoxe“, cu veste de pâslă neagră, pălăriuţe mocăneşti sexy şi că­mă­şoaie lungi de cânepă aspră, spălate însă cu de­ter­gent puternic şi frumos mirositor, de fir­mă. Mă opresc aici cu descrierea, am tendinţa de a fi răutăcios şi nu este cazul. Este vorba doar de exponenţii sinceri şi ne­vinovaţi ai unei Tradiţii rurale ago­ni­zante, care mai trăieşte recompusă doar din bucăţi şi fapte disparate.

Să revenim. Avem de-a face, deci, cu do­uă tendinţe contrarii. Pe de o parte, cei ca­re refuză să creadă (şi să se convingă sin­guri) că societatea rurală românească este în agonie. Pe de altă parte, tendinţa de a trata religia şi satul ca pe o „comoară me­morială naţională“, care trebuie apărată cu orice preţ. Numai că această cons­truc­ţie de tip patrimonial a memoriei şi iden­tităţii religioase ortodoxe (şi greco-ca­to­lice, în bună măsură) este una fragilă şi pli­nă de surprize. Chestiunea care se ridi­că acum, prin interogarea secularizării, este dacă această referinţă nu este şi ea pe cale de dispariţie. Cel mai bun argument în acest sens este folclorizarea extremă a religiosului în scopuri de marketing, tu­ris­tice şi comerciale. Scoase din universul în care aveau odată un sens bine precizat, toate aceste simboluri religioase devenite bunuri de consum curent constituie o măr­turie o slăbirii religiei ca memorie colec­ti­vă naţională. Sunt 100% convins de faptul că mulţi dintre „tinerii frumoşi“ care au strigat în Piaţa Universităţii faimosul slo­gan „Vrem spitale, nu catedrale!“ adoră hra­na naturală şi produsele bio-eco „mă­năstireşti“, iubesc MŢR-ul şi târgurile de „tradiţii“ organizate acolo sau vizitează mănăstirile din Oltenia sau Moldova (aces­tea din urmă, dacă s-ar putea, să fie po­pu­late de nişte călugări decorativi, pentru at­mosferă). Toate marchează o nouă etapă în procesul de secularizare, deja con­su­mată în Occident, identificată de spe­cia­lişti prin noţiunea de „exculturare“ re­li­gioasă. Armătura religioasă a societăţii noas­tre (gândiţi-vă la cordul dintr-o an­velopă, o comparaţie nu tocmai drăguţă, dar utilă) cedează într-un ritm accelerat. Transmisia memorială clasică nu mai func­ţionează, religia a devenit marketing, iar fie­care îşi alege ceea ce crede că i se po­tri­veşte – sau nu. O stare de fapt sintetizată în faimoasa de acum formulă a socio­lo­gu­lui britanic Grace Davie: believing without belonging. A crede fără a aparţine, de fapt, unei instituţii religioase.

Mass-media şi transmisia religiei. Religia, obiect de consum curent

Cei mai tineri dintre noi trebuie să ştie că în primii ani după 1990, BOR şi mass-media au cunoscut o opoziţie cvasi­per­ma­nentă, un război deschis. Pe de o parte, Bi­serica se dorea purtătoare a unei Tradiţii ce impune reguli de conduită severe, în contradicţie cu libertatea moravurilor ce lua avânt în România sau cu imaginea pu­blică a unor membri ai clerului. Pe de altă parte se află mass-media agresive, reac­tive, organism funcţionând sub impe­ra­tivul evenimentului imediat, al sim­pl­i­ficării extreme şi spectacolului. Orice fapt divers religios se transformă într-o ştire de senzaţie, ceea ce irită la culme BOR. Răs­punsul este unul cât se poate de mo­dern, prin înfiinţarea reţelei radio-TV Tri­nitas şi a agenţiei Basilica. Justificarea teo­logică este una clară şi evidentă: Ade­vărul (cu majusculă) nu se mai poate apă­ra singur. Numai că, aşa cum a arătat şi experienţa catolică a anilor 1980-1990, ori­ce formă de morală diferită este aprig con­testată de corpul social, fiind percepută ca o „cenzură“ a moravurilor. Mass-media uzează autoritatea, iar imaginea televizată uzează la modul absolut. Utilizarea unor mijloace de comunicare modernă pare să se fi întors împotriva Bisericii. Aveţi răb­da­rea să priviţi cap-coadă un jurnal de ştiri Trinitas TV şi veţi înţelege mai bine afir­maţia de mai sus.

O altă întrebare deschisă şi fără răspuns, pe care vă rog să o acceptaţi ca atare: cum se face că, în ciuda operei filantropice rea­le (centre medicale, azile pentru bătrâni sau muribunzi, cantine, orfelinate, cam­pa­nii de recoltare de sânge sau medica­men­te), BOR este incapabilă de a promova sau măcar a o face cunoscută aşa cum se cu­vine?

Cea mai importantă schimbare în relaţia me­dia-Biserică s-a produs odată cu ge­ne­ralizarea presei digitale. Mass-media nu se mai mărginesc în a transmite mesaj re­ligios, ci încep să-l producă, pur şi sim­plu. Pe linia religiozităţii populare, media spune acum „ce se face şi ce nu se face“ cu ocazia marilor sărbători religioase, cum trebuie să te îmbraci sau să te com­porţi religios, jucând rolul babelor de altă­dată de la uşa bisericii. Un exemplu, doar unul, pescuit în apele fără fund ale In­ter­netului, pe site-ul unei televiziuni co­me­r­ciale: „TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BO­TEZĂTORUL aduce o serie de tradiţii ca­re trebuie respectate. În această zi este bine să nu se mănânce pepeni, deoarece forma lor aminteşte de cea a capului. De asemenea, în această zi nu se foloseşte cuţitul, totul se rupe cu mâna“. Mul­ti­pli­cate la infinit de spontaneitatea comuni­că­rii pe Internet, de lipsa sa de reflexivitate critică, astfel de afirmaţii duc la o erodare completă a autorităţii religioase, la o arun­care în derizoriu a sensului marilor sărbători religioase. Un regim de „prezentism re­ligios“ (după expresia lui Fr. Hartog) cu un efect secularizant năucitor, deoarece el împinge un număr mare de indivizi la re­acţii banale, instantanee, la uniformizarea experienţelor şi relaţiilor, în afara cadrului de autoritate a Bisericii.

Religiozitatea populară şi efectele sale

A existat dintotdeauna un subtil şi delicat echilibru între religia populară a maselor şi cea oficială, a Bisericii, şi aceasta nu doar în cazul ortodoxiei româneşti. Religia populară este bazată pe emoţie, trăire directă, vie şi plină de inovaţii neaş­tep­tate, adesea cu accente patetice sau pie­tiste. Religia oficială, reprezentată de an­samblul instituţiei BOR, a ştiut până acum să compună armonios cu religiozitatea populară, mai ales atunci când exista o societate rurală, în armonie cu natura şi ciclurile acesteia etc. Acum asistăm la răs­turnare rapidă şi neprevăzută de situaţie. După ce a încurajat şi susţinut fenomenul pelerinajelor în anii 2000 (care au co­res­puns unei nevoi reale din partea societăţii, pe care am detaliat-o în studiul meu Ne­vo­ia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Polirom, 2014), BOR se vede acum pusă în dificultate de apariţia unor noi tipuri de pelerinaje, per­manentizate, legate de cultul popular al Pă­rintelui Arsenie Boca. Nu se poate nega aici pietismul religios şi credinţa sinceră a multor oameni, atât timp cât nu sunt lă­murite pe deplin aspecte istorice şi mai ales teologice controversate din viaţa şi pro­ducţia (vizuală şi scrisă) lăsată moş­tenire de Arsenie Boca. Motivul este unul sim­plu: lipsa cronică de teologi de ca­libru din cadrul BOR, capabili să emită o opinie avizată în acest caz, dublată de dis­creditarea teologiei, în ansamblu, de că­tre religia populară. Pelerinul român nu este dornic de lecturi teologice, ci de emo­ţie şi minuni la purtător. Locul gol al teologiei a fost luat acum de ceea ce marele teolog rus Gh. Florovski denumea „un populism religios iresponsabil“, efectele fiind am­plificate de mass-media. De la ironizarea gesturilor pelerinilor la interogaţii de­di­ca­te reţetei financiare, totul a dus la cons­truirea unei imagini deformate a practicii şi practicantului religios în modernitate, perceput ca un individ defazat în raport cu timpul, sărac, intolerant şi opac faţă de problemele prezentului. O „Românie a moaştelor“, după cum o denumea distant şi oarecum ironic un cunoscut intelectual public, de care noi, „ceilalţi“, moderni şi ra­ţionali, ar trebui să ne distanţăm, pen­tru că reprezintă tot ceea ce nu vrem să fim. Religiozitatea populară este pe cale să învingă şi să sufoce întreaga Biserică ofi­cială, contribuind la construcţia unor pu­ternice stereotipuri antireligioase şi miş­cări de contestare globală, care se regăsesc acum nu doar în mass-media, ci şi la ni­velul simţului comun.

„Simfonia bizantină“ şi efectele sale

Celebra şi subtila simfonie bizantină a ra­portului dintre Biserică şi stat, în sensul „serviciilor reciproce“ pe care cele două en­tităţi şi le fac una alteia, a ajuns la li­mi­tele sale. Am prezentat, de-a lungul vre­mii, diverse forme de intruziune a poli­ti­cului în viaţa religioasă, unele mai puţin vizibile la prima vedere, cum ar fi practica unor administraţii locale de a finanţa, par­ţial sau integral, costurile deplasării la lo­curile de pelerinaj, sub forma unor auto­buze „pelerino-electorale“. Tot la peleri­na­je au fost prezenţi de-a lungul timpului mai toţi oamenii politici ai ţării. Au folosit aceste mari adunări populare ca mijloc electoral, ca pe un instrument eficace de cons­truire şi de identificare cu naţiunea şi moştenirea sa religioasă şi culturală. Ele au contribuit, dincolo de obţinerea de ca­pital şi construcţia de beneficii electorale, la invocarea imaginară a întregului corp social, a energiilor noastre comune, atâtea câte sunt ele. Contestarea violentă a mo­ravurilor şi calităţii clasei politice din Ro­mânia nu avea deci cum să nu atingă, prin ricoşeu, şi BOR, de care aceasta este le­gată simfonic.

Tot aici s-ar încadra şi ridicarea a nu­me­roase „centre sociale“ (mai ales pe lângă pa­rohiile urbane) care nu-şi îndeplinesc deloc misiunea iniţială, cu ajutorul banilor publici. Construcţia Catedralei Neamului este percepută de contestatarii acesteia ca suprema risipă a banului public, în ab­senţa capacităţii de înţelegere a simbolului pe care-l reprezintă. Și nu în ultimul rând, atât timp cât lucrările nu sunt fi­nalizate, oamenii stau cu teama unui fias­co arhitectural, având deja experienţa „ca­tedralelor“ care au înflorit în mai toate ora­şele din ţară. Veritabile buncăre de be­ton şi sticlă, de un kitsch copleşitor, inun­dând spaţiul cu megawaţii urlaţi ai difu­zoarelor tip goarnă antiaeriană, ele sunt expresia publică a ceea ce teologul grec Ch. Yannaras numea „o veritabilă pier­de­re a substanţei teologice primare“. Pen­tru că, să nu uităm, contestatarii actuali au o altă viziune, adesea estetizantă şi eclec­tică asupra prezenţei religiei în spa­ţiul public, în totală opoziţie cu realitatea de pe teren, a ceea ce BOR a construit efec­tiv în aceşti 25 de ani. Prea puţină re­novare şi reconstrucţie patrimonială, prea multe betoane şi prost gust.

Etica ortodoxă şi spiritul capitalist

Protestele care au avut loc după Colectiv au adus în lumina reflectoarelor (la pro­priu, nu doar la figurat) o nouă categorie socială formată în aceşti ultimi ani. Mi-e greu să o denumesc corect, le voi spune cu prudenţă şi real respect tinerii de mul­tinaţională“. Este vorba de oameni care muncesc din greu în schimbul unor salarii care le permit supravieţuirea onorabilă. Nu au cunoscut comunismul decât din cărţi, filme sau povestiri. Călătoresc mult, citesc mult, sunt creativi şi inovatori, în sensul cel mai pur al termenului. Au prie­teni (nu doar virtuali) pe tot mapamondul. Ritualul religios ortodox, cu scenografia sa complicată şi durata interminabilă, li se pare demodat. Ora de religie, o tentativă de îndoctrinare periculoasă şi inutilă, în con­tradicţie cu spiritul libertăţii şi al „dezvoltării personale“ în care au crescut. Aşa cum afirmam şi mai înainte, le place dimensiunea „bio-eco“ a tradiţiei, dar fac abstracţie de cei care contribuie la men­ţi­nerea ei efectivă. Sunt foarte exigenţi în ceea ce priveşte derapajele politice ale cle­rului. BOR are o imagine pentru ei, care ar trebui cultivată cu un PR de mul­ti­na­ţională. Sunt extrem de critici faţă de ie­rarhia ortodoxă cu girofar, care nu ma­nifestă niciun strop de empatie faţă de problemele reale ale societăţii, dar em­pa­tici faţă de anumite figuri pitoreşti, folclo­rizate, ale călugărilor şi clerului.

Ei reprezintă cel mai nou produs al mo­der­nităţii româneşti, prin cultura sinelui, exal­tarea subiectivităţii individuale, pro­mo­va­rea unui individ care se reclamă a fi con­ştient de singularitatea aspiraţiilor şi in­te­resului său social. Această tendinţă se dez­voltă odată cu omogenizarea modului de viaţă, cu ştergerea relaţiilor sociale de al­­tă­dată, y compris a celor moştenite din co­munism. Dar cel mai important lucru, pe care ţin să-l subliniez, este acela că au un alt raport cu timpul şi cu spaţiul. Tim­pul lor este limitat şi înseamnă bani. Ei sunt prima generaţie din această ţară care au „liniarizat“ timpul, l-au transformat în re­sursă existenţială. Nu mai pot înţelege no­ţiunea de timp „ciclic“, aşa cum este pro­­pus de Biserică – Mircea Eliade a ex­pli­cat în detaliu toate acestea. Spaţiul este ra­di­cal schimbat şi el, nu mai sunt înră­dă­ci­naţi nici teritorial, nici comunitar, la fel ca şi colegii lor din Occident. Nu contestă ideea de Dumnezeu şi de divinitate, în ge­ne­ral, doar că e vorba de un Personal Je­sus, cu gândul la celebrului hit Depeche Mo­de, cu cheile la purtător. Iar autoritatea istorică, oficială, tradiţională a BOR (sau cum do­riţi dumneavoastră, dragi cititori, să-i spu­neţi) este contestată deschis în stra­dă.

Final deschis

Emoţia de la Colectiv se va stinge, tra­ge­dia se va uita, vom avea comemorări anu­ale ale victimelor, un fel de microrevoluţie din 1989. Vor rămâne aceste tendinţe ale ultramodernităţii, dintre care o parte au fost evocate mai sus şi care nu ating doar aspectul instituţional al Bisericii Ortodoxe Române. Sunt semnele unui proces de mo­dernizare de radicală noutate, care ero­dea­ză matricea unei culturi ortodoxe tradiţionale. Efectele acestei mutaţii au început să se vadă deja şi se vor amplifica, indi­fe­rent de felul în care va reacţiona în an­samblu Biserica Ortodoxă Română, şi nu doar vârfurile ierarhiei sale. Abia acum România a intrat în curentul de secu­la­ri­zare specific Europei Occidentale, un fel de variantă 2.0 a secularizării, carac­te­ri­zată prin ceea ce sociologul francez Da­niele Hervieu-Leger denumea „pierderea densitaţii memoriei culturale şi religi­oa­se a unei naţiuni“. Nimic nu va mai fi ca înainte. Poate doar micile biserici din lemn, pierdute pe dealurile Olteniei şi Tran­sil­vaniei, murind încet sub soarele de vară şi zăpada de iarnă. Iertaţi patetismul de fi­nal. Se apropie Crăciunul.

60 de copii si tineri au fost ucisi in clubul Colectiv. Alte zeci se zbat intre viata si moarte iar noi deja am inceput sa uitam. Viata, fara 60 de vieti trebuie sa mearga inainte…

Ce fel de neam este asta care trece in uitare dupa numai 3 saptamani o asemenea tragedie?!

Nici cel mai neansemnat animal nu lasa puii sa-i fie sacrificati fara a se lupta, uneori pana la moarte, pentru viata lor. Noi romanii putem. Restul oamenilor nu pot, doar noi suntem capabili de asa ceva.

Eu nu am dreptul sa spun ca sufar pentru ce s-a intamplat la Colectiv. Nici voi ceilalti nu aveti dreptul asta daca acolo la #Colectiv nu au fost copiii, fratii, sotii sau iubitele voastre.

Aveti insa dreptul si obligatia morala de a fi maniosi, atat.

Ii vad pe multi iesind in spatial public pentru a-si declara durerea pricinuita de moartea acelor copii. Unii varsa lacrimi… Poftim?!

Nu, si ma repet: Nu, nu aveti dreptul asta!

Cu cat sunteti persoane mai publice, cu cat sunteti mai cunoscuti, cu si cu cat este notorietatea voastra mai mare, cu atat mai mult nu aveti dreptul asta.

Dar nu… Voi astia, persoanele publice alegeti mereu confortul unei lacrimi ipocrite si nu protestul pentru ca lacrima voastra, nemeritata si falsa protejeaza de fapt bunastarea fetida pe care v-o confera salariului incasat luna de luna de la institutiile de presa care v-au facut “vedete”. Lacrima aceea a voastra, durerea afisata nu reprezinta nimic altceva decat dovada propriei intelegeri si iertari a lasitatii, a duplicitatii si complicitatii voastre.

De fapt, cu toata notorietatea asta a voastra, marea majoritate a persoanelor publice, a formatorilor de opinie, nu reprezentati nimic. Asa cum voi prin voi insiva nu insemnati nimic pentru nimeni.

Sunteti doar o forma fara fond pusa la adopostul notorietatii si asta nu va da dreptul sa apareti public pentru a va exhiba degradant si gretos “durerea”.

Singurul drept pe care-l aveti este sa fiti maniosi. Atat.

Complici suntem cu totii. Suntem la fel de vinovati si responsabili pentru fiecare moarte, pentru fiecare rana, pentru fiecare arsura a celor din Colectiv, asa cum suntem vinovati si responsabili pentru fiecare durere a celor care se zbat acum in spitale pentru viata lor.

Tacerea noastra de atatia ani ne face complici, responsabili si vinovati. Daca acum iesim in fata pentru a ne declara sprijinul, durerea, simpatia, etc.. pentru victimele din Colectiv, pentru familiile ori prietenii acestora, nu facem altceva decat sa ne aratam adevarata fata si sa dam reala masura a ipocriziei noastre.

Durerea mea sau durerea voastra.

Puneti asta langa durerea unei mame ce si-a ingropat copilul ars la Colectiv si atunci ar trebui sa ne fie o necuprinsa jena.

Lacrimile mele sau lacrimile voastre.

Asezati-va langa lacrimile unui parinte, ale unui frate, ale unui sot, ale unui iubit al celor ucisi la Colectiv si atunci ar trebui sa ne plecam capetele in fata unor lacrimi adevarate si sa intram in pamant de rusine.

Mie imi spuneti ca am curaj?!

Chiar nu va este rusine?!

Sa nu taci in fata unuia care este nemultumit de o decizie definitiva si irevocabila a justitiei pentru ca nu-i convine, desi chiar el clama schimbarea clasei politice romanesti si anularea celor care au avut vreodata afaceri dubioase. Asta nu, nu este curaj!

Sa-i bati obrazul unui presedinte numit si nu ales, impus si nu acceptat, presedinte care spune: ”A fost nevoie sa moara oameni ca aceasta demisie sa se produca.” Asta nu este curaj!

Sa certi un presedinte pentru lipsa de empatie fata de victime, pentru ca isi inscauneaza cu un festivism grotesc un guvern al lui, cand coliva celor ucisi la Colectiv nu se uscase inca: Asta nu este curaj!

Sa certi pe unul venit de nicaieri atunci cand dintr-un condei, dintr-o toana, anuleaza toate sacrificile facute de adevaratii eroi ai neamului, refuzand sa-i onoreze cu un toast solemn, intr-o atmosfera demna, rezervata…

Asta nu este curaj!

Asezati voi langa aceste mostre de “curaj” gestul celor care s-au intors in infernul care era Colectiv, desi scapasera cu bine de acolo, pentru a salva o alta viata, a unui prieten, iubit sau necunoscut si care au pierit alegand sa faca asta si veti vedea ca ce fac eu nu este curaj.

Manie da.

Durere nu!

Voi, noi nu avem dreptul asta!

Noi am avut prieteni sau cunostinte acolo la Colectiv. Ei au pierdut sange din sangele lor acolo. Lasati oamenii sa-si planga in pace disparutii si nu va mai ingramaditi cu regrete si pareri de rau.

Noi, restul, avem datoria – mai ales cei care sunt “persoane publice” – sa ne asiguram ca asa ceva nu se va mai intampla vreodata.

Un cititor al Ziuanews, care, iata, e mult mai atent la detalii, ne intreaba prin intermediul formularului de contact, daca am observat ca la concertul de dinaintea celui tragic de la Colectiv (cu numai cateva zile inainte), stâlpii de sustinere din club nu aveau buretele izolant si de ce ar monta cineva asemenea bureti inutili pe stâlpii de sustinere.

Bună ziua. Vreau să întreb si eu ceva. M-am uitat pe net şi am văzut ca stâlpii clubului inainte de eveniment nu erau izolati fonic. Apoi i-au izolat. Plus ca, citeam undeva ca lemnul de sus era schimbat recent si tratat cu o solutie foarte inflamabila. De ce ai izola fonic niste stalpi de sustinere? De ce focul de artificii era indreptat exact spre acesti stalpi? Izolatia fonica a stalpilor e inutila, tavanul era oricum izolat, iar deasupra nu locuia nimeni, ca sa se fi transmis prin stalpi sunetul. Foarte ciudat.

ciudat-buretii-fonici-au-aparut-pe-stalpii-din-colectiv-chiar-inaintea-concertului-ucigas-foto-332844-1

Cititi si:

***


Categorii

1. ȘTIRI, Articolele saptamanii, Clubul Colectiv, Preoti si duhovnici romani, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “Intrebari, lectii si rani dupa “Colectiv”…

  1. “am observat ca la concertul de dinaintea celui tragic de la Colectiv (cu numai cateva zile inainte), stâlpii de sustinere din club nu aveau buretele izolant ”

    in 16 febr 2015, stalpii de sustinere din Colectiv aveau deja burete izolant…
    https://www.youtube.com/watch?v=GPNWONk4yUA

  2. Un aspect ingrijorator si mai deloc luat in serios este apetitul crescand al oamenilor fata de paganism, paganismul contemporan, asa numitul neo-paganism. Wiki are un articol destul de bine documentat in ceea ce priveste subiectul https://en.wikipedia.org/wiki/Modern_Paganism , descriind si mobilul care sta la baza acestei alegeri ciudate: sfidarea societatii traditionale, a religiei, dorinta de putere si nu in ultimul rand orientarea catre obtinerea unor stari modificate ale constiintei, de schimbare a mintii prin cantec, dans si meditatie.

    Neopaganismul se pare ca nu mai este ceea ce a fost odata paganismul – vrajitorie, incantatii si tot tacamul. Paganismul contemporan a devenit o miscare moderna care a preluat doar o parte din spiritualitatea civilizatiei precrestine pe care nu doar ca a readus-o in atentie, ci a si adaptat-o la gandirea moderna, mai mult chiar, generand si anumite sloganuri cunoscute si acceptate de multi: divinitatea este inseparabila de natura, divinitatea este atoate permisiva, binele invinge intotdeauna, important este doar binele, etc.

    Cu cat este invocat mai des termenul de divinitate, cu atat se defineste mai clar orientarea catre politeism: mama-natura, mama-pamant, cosmosul viu, comunicarea cu plante, animale si spirite binefacatoare si calauzitoare (denumiti uneori ingeri).

    Desi pare de cele mai multe ori doar o activitate cu totul inofensiva, realitatea poate deveni alta chiar si in simpla folosire a unor simboluri necunoscute.

    http://www.wowbiz.ro/simbol-stravechi–descoperit-pe-coperta-albumului-goodbye-to-gravity-graficianul-care-l-a-pus-acolo-a-murit-si-el-in-incendiu-ce-simbolizeaza-_166961.html

  3. (Altarul lui Zeus din Pergam, de la inofensiva piesa de muzeu din Berlin, la sursa de inspiratie pt. Hitler:
    http://www.cbn.com/700club/features/churchhistory/pergamon/ )

  4. @ Dana:

    Foarte bune observatii. E interesant ca cineva, pacat ca de la un tabloid de scandal insa, face si analiza simbolului sarpelui care se autodevoreaza. De fapt, paganismul modern este inglobat in miscarea New Age, care este uriasul canal colector construit in vremurile noastre pentru a canaliza “util” toate cautarile, framantarile si revoltele existentiale, care, altadata, si-ar fi gasit odihna in Dumnezeul cel Viu si in Biserica. E adevarat ca nici Biserica noastra nu e foarte “pe faza” si e foarte departe de rosturile ei misionare autentice, cum spun mai multi intelectuali atasati ei (Bisericii), dar e adevarat iarasi ca ortodoxia nu poate rivaliza cu nimic din paganismele New Age in ceea ce priveste capacitatea de a livra, ca pe niste produse de consum, aceste forme de misticism ieftin si acea “spiritualitate confortabila” in care se odihneste lejer omul contemporan. Din pacate, asta este adevarul, oamenii nu mai cauta Adevarul, ci cauta, si in religie, o satisfactie facila a eului si obtinerea cumva a “girului divinitatii” pentru toate patimile lor. Acolo e teritoriul unde “dumnezeu” poate lua orice forma ne place si ne poate permite orice. Pana intr-acolo incat, la limita, se identifica si cu Lucifer. Li se pare totuna.

  5. Pana acum si eu credeam asa, dar inteleg din ce spune wiki ca s-ar ffi compromis oarecum si new age datorita taxelor (? – daca am inteles eu bine) cadrelor didactice, din cauza asta multi pagani distantandu-se de miscare si considerand-o chiar o ofensa.

  6. @ carmen:

    Mda, am vazut ce distinctii se fac, dar nu cea legata de compromiterea din cauza unor “maestri” (cred ca asa s-ar traduce acolo “teachers”) pusi pe capatuiala este cea principala, ci orientarea spre prezent si viitor (transformare – in New Age) sau spre trecut (reinvierea ca atare a religiilor pagane precrestine – in MP), insa cred totusi ca toate paganismele “pure” sunt tolerate si chiar incurajate doar intrucat pot sa slujeasca si sa se deverseze si ele, pana la urma, in “fratia universala” New Age – chiar daca ar renunta la denumire, nu vor renunta la scopuri!

  7. Vad ca aici este analiza completa din care au preluat doar un mic pasaj cei de la wowbiz: http://numerosfera.ro/blog/2015/11/03/fractalii-umani/

  8. Dincolo de acțiunea de atragere conștiițelor în sfera new-age, un mare rol în descreștinarea țării îl are chiar atitudinea delăsătoare a Bisericii. Sau și asta este o acțiune new-age.
    Așa cum creștinismul a reușit, cel puțin în Răsărit, să ia locul păgânismului, tot astfel o conștientizare a credinței autentic evanghelice și adaptare la vremurile în care trăim poate reînvia Biserica. E mai ușor pt oricine să primească surogate, dar are și adevărul puterea lui, pe care o subestimăm. Aici se pare că există o trădare (a adevărului lui Hristos) din partea noastră, a unora… Pt că, de fapt, idealul nu trebuie să fie creștinarea țării, ci a sufletelor în parte, nu în masă, ci la nivel de persoană.
    Biserica nu prea mai are voci, au cam murit marii duhovnici… și nu prea se ridică alții.

  9. @ exegeticus:

    Nu cred ca nu se mai ridica altii, chiar daca fiecare e la masura lui. Problema este la nivel ierarhic mai ales, apropo si de tradare, si de delasare, si de defazare, si de pumn in gura sau bete in roate puse celor care au “voce” si care fac misiune etc.

  10. Referitor la duhovnici, mă refeream la cei de talie mare, nu că n-ar fi deloc. Normal ar fi fost să existe o continuitate a bătrânilor, cel puțin a unor Părinți căliți, cu cuvânt serios. E mai mult o mâhnire decât o acuză… În rest, da, cam asta e ideea.

  11. Pingback: PARINTELE NICHIFOR HORIA pentru “Familia ortodoxa” despre interpretarea si infruntarea duhovniceasca a incercarilor Bisericii dupa momentul “#Colectiv”: “SUNT VREMURI VICLENE. Dureros este ca nu suntem uniti, dar si usurinta
  12. Demonstraţiile ocazionate de tragedia din Colectiv scot la suprafaţă o faţetă mai puţin cunoscută a României: o po­pu­laţie tânără, care nu a cunoscut deloc perioada comunistă şi care ma­nifestă un grad intens de religiozitate, dar nu neapărat de participare la viaţa bi­sericii – fenomenul cunoscut în literatura de specialitate sub titlul de believing without belonging.

    Va reuşi BOR, dar şi celelalte culte să profite de acest val antisecular la nivelul unei categorii de persoane cărora cu greu i se poate adresa un mesaj convingător şi totodată în acord deplin cu normele canonice?

    Este un pariu dificil, însă, odată înţelese pre­mi­sele, este mult mai uşor a formula un plan de acţiune.

    http://revista22.ro/70250170/cazul-colectiv-o-interpretare-din-perspectiva-relaiei-stat-biseric.html

  13. Pingback: PARINTELE CIPRIAN, duhovnicul de la Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului si SALVAREA CONTINUA DE VIETI PRIN DONAREA DE SANGE. Urmand pildei lui Hristos si in cele omenesti, BISERICA ISI DA SANGELE SAU INCLUSIV CELOR CARE O HULESC SI O BATJOCORESC. Mai
  14. Pingback: 1 AN DE LA COLECTIV | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare