IPS Hierotheos Vlachos il acuza de NEOARIANISM pe mitropolitul filocatolic Ioannis Zizioulas: “IN BISERICA ORTODOXA NU SE MARTURISESTE PAPISTASESTE!”

13-10-2012 14 minute Sublinieri

Mitropolitul Ierothei Vlahos de Nafpaktos către Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergam:

”În Biserica Ortodoxă nu «mărturisim papistăşeşte (în mod papistaş)»”

Am luat la cunoştinţă de pe internet de declaraţia din 27 septembrie 2012 a Înaltpreasfinţitului Ioannis, Mitropolitul Pergamului, ca urmare a răspunsului meu la o scrisoare de a lui, care îmi fusese trimisă anterior.

Îmi pare rău că sunt obligat să urmez maniera lui (n.tr. – de a acţiona) şi să răspund la tactica neobişnuită a Înaltpreasfinţiei Sale şi la felul ciudat în care acţionează în prezenta situaţie, şi aceasta cu toate că nu a răspuns până acum la criticile negative pe care le-au făcut profesori universitari şi colegi de-ai lui (n.tr. – probabil se referă la arhierei ortodocşi) pentru părerile pe care el le susţine din când în când.

Voi sublinia patru puncte concrete pe care el le expune prin declaraţia lui.

1. Voinţa este atribut al firii şi nu al persoanei

În cunoscutul meu referat prezentat la Congresul organizat de Sfânta Mitropolie de Pireu m-am ocupat cu subiectul ”ontologia persoanei” şi am remarcat faptul că acest subiect constituie o ”teologie metapatristică.”

Iar, într-un paragraf anume al declaraţiei Mitropolitului Pergamului, am remarcat părerea neortodoxă că

aşa-zisa libertate a persoanei are valoare pentru că ea depăşeşte necesitatea firii, căci firea e legată de nevoie, iar voinţa de persoană”.

Din această perspectivă am citat două fraze ale Înaltpreasfinţitului Ioannis, Mitropolitul Pergamului despre părerea lui referitoare la ”voinţa liberă a Tatălui” şi la ”sensul voinţei.” Le redau mai jos:

”Voinţa liberă a Tatălui este cea din care izvorăşte firea treimică a lui Dumnezeu, [adica] fiinţa lui Dumnezeu este ipostaziată treimic… Sensul voinţei e exact sensul alegerii (επιλογή)”.

Înaltpreasfinţitul Ioannis, Mitropolitul Pergamului, prin scrisoarea lui, îşi exprimă ”uimirea”: de ce textul lui a fost răstălmăcit? Însă toate cele pe care eu le-am scris în epistola mea precedentă către Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pergamului sunt valabile întru totul şi le repet pentru a fi (bine) înţelese:

”Expresia pe care o remarcaţi (îi scriam Înaltpreasfinţitului Pergamului): ”sensul voinţei este exact sensul alegerii” o atribuiţi oamenilor, adică posibilităţii alegerii care poate fi făcută de oameni.

Însă, în textul meu, mă interesa mult, şi accentuez puternic acest lucru, că voinţa, atât în cazul lui Dumnezeu, cât şi al oamenilor, este legată de fire, este atribut al firii şi nu al persoanei, în vreme ce opţiunea, adică alegereacare nu există la Dumnezeu, ci numai la oameniaparţine ipostasului-persoanei. Aceasta este tema de importanţă vitală: că şi la oameni voinţa nu este alegere, ci atribut al firii lor. Alegerea este legată de opţiune.”

Prin această observaţie nu am făcut vreo eschivare, aşa cum susţine Înaltpreasfinţia Sa în declaraţia lui, ci subliniam faptul că nu putem, din punct de vedere ortodox, să vorbim despre ”voinţa liberă a Tatălui”, nici că ”sensul voinţei e exact cel al alegerii” la Dumnezeu şi la oameni. Ambele expresii sunt greşite din punct de vedere ortodox, aşa cum se vede din învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul pe care am analizat-o într-un text anterior de-al meu. Voinţa, atât la Dumnezeu, cât şi la om, este atribut al firii şi nu al persoanei, iar opţiunea, în cazul omului, este semn al alegerii şi nu al voinţei.

Acesta era subiectul principal care mă interesa în această situaţie. Aici nu a avut loc nici o răstălmăcire şi înţeleg motivele pentru care a fost deranjat Înaltpreasfinţitul Pergamului şi şi-a pierdut stăpânirea de sine.

Şi chiar dacă expuneam aceste două fraze ale lui separat – fără punctele de suspensie – esenţa temei nu se schimba, de vreme ce voinţa la Dumnezeu şi la oameni este atribut al firii şi nu opţiune a persoanei. Să nu încerce Înaltpreasfinţia Sa să creeze vreo dilemă pentru a devia de la esenţa problemei.

Aceasta nu s-a întâmplat nici din omisiune (în sensul de neatenţie), nici în mod deliberat (în sensul de răstălmăcire intenţionată). Am vrut să mă refer la învăţătura neortodoxă că voinţa face alegerea.

Mai mult, în declaraţia Înaltpreasfinţitului se vede contrazicerea lui, căci, pe de o parte, neagă intenţia mea de a nu răstălmăci (schimba) textul lui – când scriam ”nu am avut nici o intenţie să fac aşa ceva” – cu justificarea ”ca şi cum ar avea importaţă intenţia şi nu fapta”, iar, pe de altă parte, el însuşi, în următorul paragraf al declaraţiei lui, se referă la intenţia mea: ”intenţia mea, sincer, nu a fost, nici nu este să îngreunez poziţia Înaltpreasfinţitului”. Nu pot să explic acest comportament duplicitar cât priveşte ”intenţiile” amândurora.

Prin urmare, în legătură cu cele pe care le-am menţionat până acum şi mai ales cu cele ce le voi cita în continuare, îl rog cu respect pe Înalpreasfinţitul Ioannis să îşi retragă cele spuse despre ”răstălmăcirea tezelor”, pentru că sunt jignitoare la adresa persoanei mele.

2. Interpretare greşită a textului Sfântului Athanasie cel Mare

Studiind mai mult subiectul pe care îl pune în discuţie Înaltpreasfinţitul Pergamului în scrisoarea lui şi, apoi, în declaraţia lui, se vede că, deşi nu acceptă părerea eretică a arienilor că Fiul a provenit din voinţa Tatălui şi, prin urmare, ar fi creatură, mai ales că semnalează faptul că este ”o concepţie eterodoxă” a se interpreta că ”voinţa lui Dumnezeu este hotărârea alegerii”, totuși consider că interpretează greşit textul Sfântului Athanasie cel Mare referitor la aceasta prin nişte manevre scolastice pentru a ajunge la două concluzii care nu sunt acceptate de tradiţia ortodoxă patristică.

Prima lui concluzie este că

”voinţa liberă a Tatălui este cea din care izvorăşte ipostazierea treimică a lui Dumnezeu, este ipostaziată fiinţa într-un Dumnezeu treimic”.

Iar a doua concluzie este că îl prezintă pe Sfântul Athanasie cel Mare că vrea (să dogmatizeze despre) ”o voinţă liberă, veşnică” a Tatălui, ”care nu este voinţă de alegere între două posibilităţi”, şi vorbeşte despre ”învăţătura neortodoxă că voinţa lui Dumnezeu este hotărârea alegerii dintre posibilităţi” şi despre ”evlaviosul sens al voinţei” care este ”sensul ortodox al voinţei”, conform textului Sfântului Athanasie cel Mare referitor la aceasta, pe care Mitropolitul Pergamului îl interpretează greşit, după părerea mea.

Profesorul universitar Nikos Maţukas, în Dogmatica lui, remarcă această greşeală a Înaltpreasfinţitului Pergamului. El scrie că Sfântul Athanasie cel Mare ”foloseşte pentru prima dată, prin excelenţă ”şi urmează apoi ceilalţi Părinţii ortodocşi” deosebirea dintre ”naşterea după fire” şi ”creaţia prin voinţă”.

Această teză patristică, aşa cum remarcă Nikos Maţukas, ”se pare că neagă” textul lui Ioannis Zizioulas, ”probabil datorită lipsei lui de claritate sau datorită vreunei omisiuni a lui”. În continuare Maţukas citează textul respectiv al Înaltpreasfinţitului Pergamului:

”Mai analitic, aceasta înseamnă că Dumnezeu, ca Tată şi nu ca ”fiinţă”, prin ”a fi” confirmă continuu voinţa Lui liberă de a exista şi această confirmare o constituie tocmai existenţa Lui Treimică: Tatăl din dragoste – adică liber – îl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul. Dacă există Dumnezeu, există pentru că există Tatăl, adică Acela care din dragoste liber Îl naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul”. (Ioannis Zizioulas)

Iar în continuare profesorul Nikos Maţukas comentează acest text:

”Însă expresia ”după fire” nu se referă la libertatea voinţei, ci numai expresia ”după voinţă” se referă la aceasta. Arie căzuse exact în această kakodoxie (învăţătură eretică), împotriva căreia a luptat Sfântul Athanasie cel Mare; Arie susţinea că Logosul e rezultat al voinţei libere a Tatălui, lucru care, conform Sfântului Athanasie cel Mare este valabil numai pentru crearea lumii.

Prin urmare, Sfântul Athanasie cel Mare face distincţie între Treimea veşnică şi cea iconomică (n.tr. – în lucrarea Treimii faţă de lume), pe când Arie nu face această distincţie. După Arie, este posibilă distincţia dintre fiinţa și lucrarea divină a Tatălui, însă celelalte două Persoane, Fiul şi Duhul Sfânt nu fac parte din familia Treimii celei necreate şi deofiinţă.

Şi acest lucru se întâmplă pentru că Logosul, potrivit lui Arie, provine din lucrarea (energia) voliţională a Tatălui şi desigur nu dintr-o relaţie ”după fiinţă” a Tatălui către Fiul. După cum vom vedea mai departe, aceste consecinţe sunt străine faţă de experienţa şi învăţătura Răscumpărării.” (Ν.Α. Μaţukas, Teologie Dogmatică şi Simbolică, volumul II: Prezentare a credinţei ortodoxe în antiteză cu creştinismul apusean, în F. Th. V (Φ.Θ.Β.) 3, Editura Purnaras, Thesalonic, 2003, pp. 96-97, nota 56).

Prin urmare, este vorba de o interpretare greşită a textului Sfântului Athanasie cel Mare, pe care o face Înaltpreasfinţitul Pergamului, pentru a ajunge la libertatea Persoanei Tatălui şi la deosebirea dintre cele două moduri de înţelegere ale voinţei, una fiind ”concepţie eterodoxă”, iar cealaltă fiind ”sensul cel evlavios (bun, ortodox) al voinţei”. Să vedem însă, mai detaliat, ce înseamnă acest subiect, pentru a se constata interpretarea greşită a textului patristic, fie din cauza ”lipsei lui de claritate”, fie ”datorită vreunei omisiuni”, cum remarcă cu respect academic profesorul Nikos Maţukas.

Pregătesc şi un studiu special pentru a localiza metodologia ermineutică greşită a Mitropolitului Ioannis. Aici doar voi face o prezentare succintă a subiectului.

Dacă citeşte cineva cu atenţie textul respectiv al Sfântului Athanasie cel Mare, precum şi tot ceea ce premerge şi urmează după acesta, constată că Sfântul Athanasie cel Mare aborda dilema pe care i-o puneau arienii, anume, dacă Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui, ceea ce pentru aceştia (n.tr. – adică pentru ortodocşi) era în mod necesar, sau a fost creat după voinţa Tatălui, ceea ce credeau arienii înşişi, deci este creatură.

Sfântul Athanasie cel Mare, cu argumente puternice, a combătut părerea arienilor că Fiul a provenit din voinţa Tatălui, pentru că în acest caz ar fi fost creatură, şi a susţinut naşterea Fiului din fiinţa Tatălui. Desigur, punctul cel mai important al textului respectiv al Sfântului Athanasie cel Mare este că acesta îl consideră nebun pe cel care pune voinţă sau gândire între Tatăl şi Fiul şi de aceea scrie:

„S-ar dovedi lipsit de minte dacă ai pune între Tatăl şi Fiul voinţa şi cugetarea. De fapt, una este a zice că a fost făcut prin voinţă şi altceva că Fiul, fiind prin fire propriu Tatălui, e iubit şi dorit de El”[1].

În acelaşi timp, Sfântul Athanasie a susţinut că expresia după fiinţă nu înseamnă în mod necesar, de aceea scrie:

”Pentru că aşa cum (Tatăl) voieşte Ipostasul Lui propriu, la fel şi Fiul, care este deofiinţă cu Tatăl, nu este nevoit de Acesta”.

Cuvântul „voitor” («θελητής») a fost folosit de Sfântul Athanasie cel Mare pentru a respinge pe cel de nevoit, necesar al fiinţei, în care credeau arienii, şi să spună că este voit de fiinţa Lui şi nu nevoit. (αθέλητος).

Cuvântul «θελητής» nu se interpretează cu sensul voinţei, pe care mai înainte Sfântul Athanasie cel Mare o respinsese pentru existenţa Fiului, ci cu sensul celui dorit (voit «θελητός»=dorit, conform dicţionarului de greacă veche Liddel-Scott), iubit. Aşa a tradus textul Sfântului Athanasie cel Mare traducătorul Lucrărilor patristice («Πατερικές Εκδόσεις») (Sf. Athanasie cel Mare, Opere 3, Contra arienilor 3, 66, colecţia ΕΠΕ (Părinţi Greci ai Bisericii), Introducere, text, traducere şi comentarii de Sofocle Tokatlidis, Editura Grigorie Palama, Tesalonic, 1975, p. 193), care probabil că se apropie mai bine de subiect.

Această interpretare este corectă, fapt care se vede din aceea că Sfântul Athanasie cel Mare leagă pe ”cel voit, dorit” («θελητής») de iubire, trimiţând la cuvântul lui Hristos: ”căci Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ioan 5, 20). Şi remarcă:

„deci Fiul e voit şi e iubit de Tatăl şi de aceea poate socoti cineva cu dreaptă credinţă că Dumnezeu Se voieşte şi nu lipseşte voinţa în El. Iar Fiul, cu aceeaşi voinţă cu care e voit de Tatăl, iubeşte şi voieşte şi cinsteşte şi El pe Tatăl. Şi voinţa care este din Tatăl în Fiul este una, încît şi prin aceasta este văzut Fiul în Tatăl şi Tatăl în Fiul”[2].

Se vede foarte clar că în acest text este vorba de lucrarea naturală comună a Persoanelor Sfintei Treimi, de vreme ce Persoanele Sfintei Treimi au fiinţă comună şi lucrare comună şi orice voieşte Tatăl vrea şi Fiul şi Duhul Sfânt. Nu există o voinţă diferită între Persoanele Sfintei Treimi şi desigur nu există o libertate deosebită (n.tr. – una de alta) a Persoanelor treimice.

Şi, ca să nu se creadă că acest ”voitor” («θελητής») se referă la ”voinţa Tatălui”, prin care, chipurile, ar fi venit la existenţă Fiul, Sfântul Athanasie cel Mare concluzionează:

„deci să nu se spună de Fiul că e creatura voinţei, nici să nu se introducă în Biserică cele ale lui Valentin, ci să se spună că e Voinţa vie (Sfatul viu) şi născut cu adevărat prin fire, precum e strălucirea din lumină”.

Aşa cum ”strălucirea e născută prin firea luminii şi voită de cel care a născut-o, nu prin cugeta­rea voinţei, ci prin fire şi întru adevăr”[3], la fel ar putea să se spună că se întâmplă şi cu Tatăl şi cu Fiul, că ”Tatăl Îl iubeşte şi Îl vrea pe Fiul şi Fiul Îl iubeşte şi Îl vrea pe Tatăl.” Prin urmare, nu numai Tatăl Îl vrea pe Fiul, ci şi Fiul pe Tatăl. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Duhul Sfânt.

De altfel, Sfântul Athanasie cel Mare însuşi, în alt loc al aceluiaşi Cuvânt contra arienilor spune clar că

„este mai presus decât a voi ceva potrivit firii şi firea nu este supusă voinţei”.

Iar Sfântul Grigorie Palama, referindu-se la acest text al Sfântului Athanasie cel Mare, scrie că Fiul s-a născut din fiinţa Tatălui şi nu din voinţa Lui şi arată că

„naşterea nu este bunăvoinţă şi voinţă, ci e mai presus de bunăvoinţă şi voinţă – căci Îl arată pe Fiul că este prin fire din Tatăl ca legitim şi deofiinţă cu El, nu prin voinţă, ca zidirile”.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu purcederea Duhului Sfânt din Tatăl (Grigorie Palama, Opere, Editura lui Panaghiotis Hristou, Tesalonic, 1962, pp. 98-99).

Oricare altă interpretare a expresiei Sfântului Athanasie cel Mare: “Îşi voieşte Ipostasul Său” trimite la părerea eterodoxă că, chipurile, Tatăl este voit de propria Lui existenţă, adică a Sinelui Său!

Oricum, aceasta constituie o problemă teologică gravă, de ce expresia “Îşi voieşte Ipostasul Său” (Tatăl), care e scrisă de Sfântul Athanasie pentru a înfrunta ideea despre «necesitatea» fiinţei propovăduită de arieni şi pentru a arăta că Fiul S-a născut după fiinţă din Tatăl, e extinsă de Înaltpreasfinţitul Pergamului la ”o voinţă liberă, veşnică” a lui Dumnezeu şi la libertatea lui Dumnezeu-Tatăl, deoarece, [in opinia acestuia], ”cauza libertăţii Dumnezeului treimic” nu e ”libertatea care izvorăşte din fiinţă, ci libertatea cauzatorului, a Tatălui”.

Prin urmare, da, Înaltpreasfinţitul acceptă faptul că Fiul a provenit din voinţa Tatălui, în felul în care vorbeau arienii, iar când vorbeşte despre ”voinţa liberă a Tatălui” şi când scrie într-un alt text de-al lui că

”dacă motivul (cauza) libertăţii ontologice a lui Dumnezeu rezidă doar în ”fiinţa” Lui, adică în aceea că din fire este necreat, pe când noi suntem din fire creaţi, atunci nu există nici o speranţă, nici o posibilitate pentru om să devină vreodată persoană, în sensul în care Dumnezeu este persoană, adică realmente persoană. Dar cauza libertăţii ontologice a lui Dumnezeu nu rezidă în firea Lui, ci în existenţa Lui personală, adică în ”modul existenţei” în care există ca fire dumnezeiască (notă: de altfel, dacă legăm libertatea absolută a lui Dumnezeu de firea Lui, în mod automat, precum am arătat puţin mai înainte, de fapt noi o anulăm!)”

(Ioannis Zizioulas, De la mască la persoană. Contribuţia teologiei patristice la sensul persoanei, în revista Ιμάτια Φωτός Αρρήτου, Abordare inter-ştiinţifică a persoanei, coordonată de L. Hr. Siasou, editura Purnaras, Tesalonic, 2002, p. 94),

precum şi atunci când susţine că

”modul în care Îşi exercită Dumnezeu libertatea Lui ontologică, ceea ce Îl face să fie ontologic liber este faptul că El depăşeşte şi anulează necesitatea ontologică a fiinţei prin faptul că este Dumnezeu ca Tată, adică drept Cel care ”naşte” pe Fiul şi ”purcede” pe Duhul”,

aceasta conduce la abateri de la învăţătura ortodoxă.

Subliniez din nou faptul că există distincţie între voinţa-voie şi opţiunea-alegere. Voinţa, la Dumnezeu şi la om, este atribut al firii şi nu al persoanei şi de aceea voinţa nu are posibilitatea alegerilor, aşa cum învaţă filosofia apuseană, în vreme ce alegerea (opţiunea) la om – nu la Dumnezeu, care nu are însuşirea de a alege din mai multe posibilităţi, este legată de alegerile pe care el (omul) le face.

Dar şi această alegere (opţiune) la om este de fapt o imperfecţiune, pentru că omul renăscut în Hristos, sfântul în Hristos dobândeşte şi imuabilitatea alegerii. Acest lucru îl învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul şi îl voi analiza într-un text amplu al meu. Aşadar, să nu încerce Înaltpreasfinţitul Pergamului să treacă peste aceste probleme serioase prin aşa-zisa (motivaţie a) răstălmăcirii tezelor lui.

Ieromonahul Maximos Lavriotis [actualmente profesor la Cambridge, n.n.], încă din 1990, în urmă cu 22 de ani, s-a ocupat foarte bine de acest subiect important şi a prezentat (care este) învăţătura Bisericii. În articolul lui cu titlul Libertate şi mântuire, în prima parte se ocupă cu ”capitolul despre mântuire”, iar în partea a doua de ”libertatea eretică”.

Paul Evdokimov

Referindu-se la părerile ”unor anumiţi ”teologi” şi filosofi romantici ruşi care nu pot fi vindecaţi de concepţiile lor şi analizând părerile lui Evdokimov despre relaţia dintre libertate şi persoană, în comparaţie cu textele patristice, el observă:

”Au făcut vreo confuzie, deci, toţi Sfinţii Părinţi? „Căci [faptul de a fi] independent a definit voinţa ca mişcare doritoare firească şi independentă a minţii”. Nu există nici o referire a independenţei persoanei la nici un Părinte al Bisericii. Există însă multe astfel de referiri la mulţi eretici (eunomieni, nestorieni, origenişti şi înainte de toate la monoteliţi şi monofiziţi), a căror însuşire comună este ”a nu vedea diferenţa dintre voinţa naturală şi cea ipostatică”, adică „voinţa, adică puterea voitoare şi însuşi faptul de a voi simplu, este firească (a firii), iar lucrul voit, adică însuşi faptul de a vrea, este deliberat şi ipostatic”.

În alt loc el observă:

”Aşadar, libertatea este o esență personală şi nu o energie (lucrare) naturală sau – măcar – ipostatică? Iar persoana umană deține libertatea ca pe o esență a ei specială, e separată de natură esența pe care ea (libertatea) o ipostaziază? În 20 de secole de creştinism nu au apărut niciodată înşelări mai înfricoşătoare ca acestea, toate luate din lucrarea Ortodoxia, prin care Evdokimov a devenit doctor în teologie şi profesor la Institutul Sf. Serghie din Paris”.

Mai jos el scrie:

”Nici un Sfânt Părinte nu a legat vreodată persoana şi libertatea, firea (natura) şi necesitatea. Nici unul nu a vorbit vreodată de libertate ipostatică. Această dogmă aparţine monoteliţilor şi monoenergeticienilor şi a fost condamnată de Sinodul VI Ecumenic. Dar chiar şi monoteliţii se aflau într-o poziţie mai bună de cea a slavofililor ruşi, deoarece ei erau in acord deplin cu adversarii lor ortododocşi în aceea că: voinţă-aseitate (existenţă de la sine)-libertate însemnau exact acelaşi lucru.

Nici o deosebire nu există între rolurile ”psihologice” şi cele ”metafizice” în cazul acestor termeni. Chiar şi „sfatul-deliberarea” (“βούλησις”) este definit de ortodocşi, în ciuda caracterului ei de încuviinţare, ca „un fel de voinţă firească”, pur şi simplu pentru că se înţelege astfel cum şi încuviințarea nu este decât un mod personal de folosire a voinţei naturale şi în nici un caz o energie volitivă deosebită care izvorăşte din persoană, în contrapondere faţă de cele care izvorăsc din fire” (vezi Presa Ortodoxă (Ορθόδοξος Τύπος) din 23 martie 1990 şi din 30 martie 1990).

Toate acestea mă conduc la concluzia că Înaltpreasfinţitul Ioannis, Mitropolitul Pergamului este dator să restabilească lucrurile şi să îşi retragă nu numai cele spuse referitor la persoana mea, ci mai ales cele referitoare la Sfântul Athanasie cel Mare, pe care îl prezintă ca şi cum acesta ar accepta învăţături greşite.

Pentru moment acestea (n.tr. – am avut de spus) despre subiectul voire-voinţă (βουλήσεως-θελήσεως).

3. Congresul despre ”teologia metapatristică (postpatristică)”

Cât priveşte referatul meu, care l-a supărat pe Înaltpreasfinţitul, vreau să subliniez că am participat la Congresul pe care l-a organizat Sfânta Mitropolie de Pireu despre teologia postpatristică, drept urmare a invitaţiei Înaltpreasfinţitului Serafim de Pireu şi mi-am exprimat părerea despre ”teologia postpatristică, un subiect grav care poate să submineze temeliile teologiei contemporane pentru că ea constituie ”o învăţătură falsă” în teologia contemporană şi are consecinţe eclesiologice şi pastorale.

Căci, printre altele, a fi împărţită eclesiologia în ”euharistică” şi ”terapeutică” (vindecătoare), adică a spune că Sfinţii Părinţi ai primelor secole au învăţat prima din cele două eclesiologii, iar următorii Părinţi pe cea de-a doua, influenţaţi de Origen şi de Evagrie, iar mai târziu s-a făcut sinteza celor două, a se susţine că ”eclesiologia terapeutică” a Părinţilor a fost o ”răsturnare” a ”eclesiologiei euharistice-eshatologice” etc este o torpilă la temeliile teologiei ortodoxe.

În orice caz, am participat la respectivul Congres şi cred că am exprimat cu discernământ claritatea teologică a părerii mele şi desigur la sfârşit m-am referit şi la cuvântul patriarhului Ecumenic Bartolomeu conform căruia

”viitorul aparţine unei teologii ”patristice” autentice, dincolo de neopatristică şi postpatristică, într-o teologie bisericească însufleţită de tensiunea dintre ”deja” şi ”nu încă” a Împărăţiei lui Dumnezeu”.

Însă mă întreb care este scopul amestecului numelui Patriarhului Ecumenic în ceea ce mă priveşte.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pergamului nu trebuie să îşi revendice exclusivitatea şi unicitatea iubirii sale faţă de Patriarhia Ecumenică şi de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (n.tr. – ca şi cum numai el ar ţine la acestea şi nimeni altul). Şi nevrednica mea persoană a demonstrat această dragoste prin faptă şi e recunoscută.

Apoi, (vreau să spun) că nu am participat la un Congres al ereticilor. Acest Congres a fost organizat de Sfânta Mitropolie de Pireu şi de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim, au fost reprezentate Biserici Ortodoxe şi purtători de cuvânt ai Tronului Ecumenic şi au fost expuse teme care privesc teologia ortodoxă.

De altfel, la un Congres fiecare poartă răspunderea propriilor lui păreri. Cu siguranţă Înaltpreasfinţitul ştie acest lucru de la Congresele la care participă (n.tr. – aici IPS Hierotheos îl ironizează fin pe Mitropolitul Zizzioulas, pentru că respectivul mitropolit participă la foarte multe congrese ecumeniste, eretice, aşa că nu are dreptul să comenteze despre alţii care nu fac decât să exprime şi să apere învăţătura ortodoxă).

4. ”Dialogul oficial al ortodocşilor cu romano-catolicii”

Tema ”dialogului oficial cu romano-catolicii” este abordată de Înalt Preasfinţitul Ioannis al Pergamului foarte superficial. În scrisoarea pe care i-am trimis-o am pus nişte probleme serioase, pe care le ocoleşte. De altfel, nu este el răspunzător de ele.

Am scris că nu a fost luată o hotărâre de către ierarhia Bisericii Greciei înainte de 2008 în legătură cu această temă şi nu mă refeream la Sfântul Sinod Permanent (n.tr. – din care fac parte doar câţiva ierarhi, nu toţi episcopii eparhioţi greci).

În orice caz, împuternicirea respectivă care i-a fost dată Mitropolitului Pergamului de Prea Fericitul Arhiepiscop Hristodulos, prin hotărârea Sinodului Permanent se referea la continuarea dialogului cu ”romano-catolicii”, legat de marea temă a Uniaţiei. În această împuternicire scrie astfel:

”Cu toate greutăţile existente, care izvorăsc din continuarea acţiunii prozelitiste a Uniaţiei în dauna turmei Bisericii Ortodoxe, dialogul teologic în discuţie este necesar, cum de altfel a şi fost continuat. Suntem convinşi că trebuie însă să fie condamnată hotărât şi direct Uniaţia ca metodă care, oriunde s-a aplicat, a eşuat în a sluji scopului apropierii dintre Biserici. Dimpotrivă, Uniaţia a provocat noi dezbinări şi a funcţionat ca o metodă de aducere a ortodocşilor în Biserica Romano-Catolică. Uniaţia constituie o abatere ecleziastică, canonică şi dogmatică şi o separare şi o rupere violentă a credincioşilor de Mama Biserica Ortodoxă şi prin urmare Uniaţia trebuie să fie condamnată şi desfiinţată. În ceea ce priveşte tematica dialogului, Biserica Greciei cred că trebuie să continue discuţia despre subiectul Uniaţiei până când acesta va fi epuizat, dat fiind faptul că aceasta continuă să existe şi să acţioneze în dauna Ortodoxiei. Această discuţie, pentru înlesnirea desfăşurării dialogului, poate să se desfăşoare în cadrul eclesiologiei prin prisma primatului”. (n.tr. – se referă la pretenţiile papei de a fi primul episcop ca cinste şi putere dintre toţi)

Nu ştiu însă dacă în cadrul dialogului s-a discutat despre Uniaţie.

Însă, în ceea ce priveşte tema dialogului este valabilă întru totul hotărârea ierarhiei (a Sinodului tuturor episcopilor) din anul 2010, în timpul conducerii arhiepiscopului Ieronim, confom căreia, printre altele:

”1. S-a constatat nevoia unei informări mai depline pe viitor a Sfântului Sinod al Ierarhiei în aceste probleme importante (notă – ştiu bine că acest lucru a fost exprimat foarte respectuos).

Şi s-a declarat că de acum înainte ierarhia va lua conştinţă de fazele dialogului, altfel ierarhia nu este obligată să accepte sau să semneze nici un text (n.tr. – întocmit la acest dialoguri, sub formă de declaraţii comune, prin care se încearcă de fapt topirea încet-încet, prin politica paşilor mărunţi, a conştiinţei dogmatice ortodoxe). De altfel aşa şi funcţionează sistemul sinodal al Bisericii.

2. Dialogul trebuie să fie continuat, însă în cadrele eclesiologice şi canonice ortodoxe, întotdeauna după consultarea cu Patriarhia Ecumenică, cum s-a hotărât la nivel panortodox”.

Această hotărâre a ierarhiei (Sinodului) Bisericii Greciei este foarte clară şi arată dorinţa ei de a fi informată de acum pe deplin despre tema dialogurilor şi că ”dialogul oficial al ortodocşilor cu romano-catolicii” trebuie să aibă loc în cadrele eclesiologice şi canonice ortodoxe.

Îmi pare rău că şi în ”declaraţia” Înaltpreasfinţitului am remarcat modul tăios şi arogant cu care a scris şi scrisoarea lui către mine.

Ştiu că în Biserica Ortodoxă nu ”mărturisim papistăşeşte”, toţi fiind ”învăţaţi de Dumnezeu”, după credinţa noastră, în cadrul tradiţiei biblico-patristice, atunci când aceasta este interpretată corect şi că a teologhisi este lucrarea episcopului, care nu poate fi săvârşită unilateral, doar de profesori universitari.

Toţi participăm, în grade diferite, la taina Bisericii şi a teologiei ortodoxe, însă obligatoriu teologia ortodoxă e experierea (trăirea) celor dumnezeieşti, iar adevăraţii teologi vorbesc, conform cuvântului Sfântului Grigorie Teologul,simplu ca pescarii (n. tr. – ca Apostolii) şi nu aristotelic”.

traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu, consilier cultural

sursa: http://www.romfea.gr/


[1] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, LXVI, traducere de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, PSB 15, Bucureşti, 1987, p. 399.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 400.

Legaturi:


Categorii

Ecumenism, Erezii, secte, rataciri, sminteli, inselari, scandaluri..., IPS Hierotheos Vlachos, Mitropolitul Ioannis Zizioulas, Pagini Ortodoxe, Papa (Papism), Polemici, conflicte, zelotism, extremism, provocari, Traduceri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “IPS Hierotheos Vlachos il acuza de NEOARIANISM pe mitropolitul filocatolic Ioannis Zizioulas: “IN BISERICA ORTODOXA NU SE MARTURISESTE PAPISTASESTE!”

  1. Adanci şi superbe precizări. Toată dragostea şi susţinere a pentru acest strălucit ierarh ortodox ce a avut mereu cuvinte de mare adâncime, pline de Adevăr şi de credinţă autentică, de smerită autoritate duhovnicească şi de dragoste faţă de neamul românesc.

  2. Cele două chipuri alăturate, prin expresivitatea lor spun foarte mult.

  3. Dincolo de controversele stufoase degmatice, este de remarcat ca ierarhii greci sunt activi la nivel bisericesc, nu doar cand e vorba de politica bisericeasca si influenta lumeasca. Sunt si uscaturi, dar si ierarhi verticali, teologi integri si marturisitori, care constientizeaza paguba produsa de astfel de derapaje.
    Afirmatiile Mitr. Ziziulas sunt habarniste, dar au efecte ingrijoratoare pt ca e si profesor si influenteaza atat pe studenti, dar si mediul universitar şi in general pe cel bisericesc, teologic.
    “Libertatea” exagerata propovaduita de el este aplicata si scrierilor filocalice, dupa cele dogmatice. Si se ajunge la o spiritualitate dezlanata, rupta de traditie si nevointa cea buna. Astfel, un exemplu este impartirea istoriei Bisericii in epoci “euharistice” si “terapeutice” pt ca noi, cei de acum, sa fim mai destepti si sa le imbinam de minune pe amandoua. Este salutara trezvia Mitr. Hierotheos, care accentueaza teologia din traire si infiereaza pe cea doar din penita sau mintosenie sau sentimentalism.

  4. Cele puse in discutie aici imi par complicate pentru mintea mea insa remarc in comentariile de mai sus o oarecare graba in a califica poate cu prea multa asprime persoana si nu cele spuse (eg. afirmatii habarniste, cum ca IPS Zizioulas ar lucra doar din penita, cum ca ar avea un chip mai putin pios). Eu nu pot intelege in detaliu cele scrise dar ma gandesc ca si in primii ani de crestinism era cat pe ce sa se ceara noilor convertiti sa accepte circumscrierea. Vine Sf. Pavel si rastoarna asta iar intreaga biserica primeste caci venea de la Dumnezeu.
    Poate ca aici IPS Zizioulas greseste – nu stiu pentru ca nu ma duce mintea atat de departe – insa sunt si alte lucruri pe care le-a scris (eg. rolul comunitatii in lucrarea credintei) si care pot ajuta foarte mult in Biserica noastra care este din ce in ce mai lovita de individualism.

  5. @ Mircea:

    Convingerile profund ecumeniste si filo-papistase ale Mitr. Zizioulas sunt totusi de notorietate, precum si pozitiile sale autoritarist-inchizitoriale la adresa antiecumenistilor (amendate aici, cu multa franchete, in premiera, daca nu gresim, de catre – altminteri – delicatul si diplomatul Miropolit de Nafpaktos, cunoscut pentru formarea sa traditionalista si curat ortodoxa si care, daca a intrat si sfintia sa in polemica atat de dura inseamna ca… s-a depasit deja orice limita. Sigur ca discutia de fond, cea pur dogmatica, este destul de arida si de dificila, insa, in ceea ce ne priveste, macar cunoscand background-ul fiecaruia dintre ei, stim pe cine sa creditam totusi…

  6. De acord. Eu incercam sa vizez un pic forma anumitor comentariilor si nu fondul problemei expuse in articol.

  7. O adevarata exegeza a fundamentelor dogmatice ale Ortodoxiei…

    Ce bine pregatiti pot fi ierarhii grecii cand este pusa in discutie esentialmente Ortodoxia

    Nu cred ca la noi exista un ierarh cu o asemenea pregatire incat sa fie capabil sa faca un asemenea comentariu pe un subiect atat de delicat…

    Acum inteleg “de ce” si ca nu degeaba s-a zis ca Grecia este “farul” Ortodoxiei.
    Si sa o spunem drept tara care s-a luptat cel mai mult sa pastreze Ortodoxia curata fara nici un fel de inovatii este Grecia care a avut mereu ierarhi foarte bine pregatiti din punct de vedere teologic dar si ierarhi marturisitori.

    Nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca la noi un ierarh ar face un asemenea comentariu din punct de vedere dogmatic…

    Preafericitul Daniel ce spune ?

  8. Omul se uită la faţă şi Dumnezeu la inimă. Da frate Mircea ai dreptate sa mă tragi delicat de mânecă. Am înţeles limpede că nu susţii convingerile ecumeniste dar nici aruncatul cu piatra sau arătatul cu degetul (când e vorba de persoană, nu de învăţătura ce o promovează). Aş vrea să ştii că am scris cu durere şi cu frică acele cuvinte, şi totuşi le-am pus, gândindu-mă ca din moment ce au fost aduse alături, ( cele două imagini) cititorul va face ceia ce am facut şi eu (în inima sa). Nu este bine să judecăm după chip, ci după fapte cum spune Domnul, -după faptele lor îi veţi cunoaşte-. Totuşi socot ca chipul, atitudinea, gestul, spun multe. Foarte multe. Omul scoate ale sale, din inima sa, spune tot Domnul. Smerenia se simte, fara îndoială, dar se şi vede. Nu este cazul să judec mai mult , iar dacă am îndrăznit să spun ce am spus, am făcut-o din dorinţa de a pune în acord poziţia celor doi înalţi slujitori, (în disputa respectivă), în acord cu ceia ce exprimă chipul şi atitudinea lor. Iymaginile determină aceasta desigur şi fară să o spun eu. Atât admin, cât şi celălalt frate comentator au spus bine ce au spus. Omeni cu asemenea responsabilităţi şi poziţii determinante, trebuie susţinuţi (când şi unde este nevoie), în lupta lor pentru Adevărul şi autenticitatea ortodoxiei, asumându-ne riscul şi greutatea judecăţii celuilat , (când derapajul este limpede, şi direcţia este clar greşită). Neutralitate nu cred că există. Dacă există în convingerea cuiva aceia poate fi indiferenţă, care ajută celui rău în modul cel mai convenabil. Avem trup şi suflet, ambele vii, pline de senzori (ca să folosesc un termen modern) ce culeg totul şi asfel analizăm totul, judecăm, alegem, decidem. Domnul nu în zadar ne cere să fim înţelepţi. Responsabilitatea fiecaruia (în această privinţă), este imensă. Oricie citeşte postarea (vorbesc de orice postare) înţelege potrivit stării sale duhovniceşti, potrivit nivelului de cunoaştere, de instruire, de curăţie, de nevinovăţie.Comentariile noastre spun multe despre noi’ dar şi face (ori ajută) să se înţeleagă multe. Remarca frăţiei tale mi-a sporit (după dreptate) greutatea vinovăţiei de care mă avertizase mai înainte conştiinţa. Iertere.

  9. @Mircea
    Mie-mi pare ca ati fost prea fascinat de scrierile “filocalice” ale Mitr. Zizioulas, de care pomeneam. Sper ca demonstratia cu apostolii este de la el si nu e personala. Caci lucrurile “bune” nu acopera pe cele rele leproase, ci se vadesc prin acelea cat de bune sunt.
    Epitetele adresate lui vor parea maguliri pe langa adevarul din spate, daca se are in vederem, spre exemplu, acest studiu: http://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/24/ecumenism-sau-teologie-criza-teologiei-lui-ioannis-zizioulas/. Macar primul paragraf care vadeste si aptitudinile remarcate ale lui.
    Pe langa aceasta, am spus doar pe “romaneste” ceea ce Mitr. Hierotheos a spus pe “greceste”. Las pe cei interesati sa “traduca”.
    Repet ca esenta greselii teologice din articol nu este doar dogmatica, ci mai ales spirituala. Si nu doar a Mitr. Zizioulas, ci si a lui Evdokimov. Si se poate extrapola daca e cazul. Nu cunosc bine scrierile celor doi, dar le cunoaste Mitr. Hierotheos, care e de incredere maxima. Deci nu persoanele conteaza, ci raul, invatatura gresita si pildele rele.
    Haideti sa nu fim mai buni decat marginile bunatatii!

  10. Oare tinta finala nu o fi de fapt “filioque”?
    Ca asta ii macina pe catolici. Zic ei ca Duhul Sfant purcede si din Fiul, ca sa-l faca “mai egal” pe Fiul cu Tatal, si in felul asta sa-L “impinga” pe Fiul linga Tatal, sa nu mai fie Fiul cu noi. Si asa, locul lasat liber de Fiul e ocupat de papa si atributiile Fiului pe pamant sant preluate de el, papa.
    Catolicii au nevoie de “filioque” ca sa-si justifice teoria lor cum ca papa e inlocuitorul lui Iisus pe pamant.

    Admin, daca e ceva smintitor te rog nu aproba comentariul.

  11. @mircea.v:

    Aici sunt alte probleme teologice, nu filioque.

  12. Multe rele apar din convingerile gresite ale lumii. Legat de libertate, exista foarte multa confuzie intre libertinaj si adevarata libertate. In general, omenirea merge pe libertatea patimilor, a le da curs. Pe cand Evanghelia vrea sa le starpim ca sa fim liberi cu adevarat. In acest sens s-a strecurat in text o greseala nesanctionata deplin. Se poate intelege ca Biserica afirma ca Dumnezeu, Hristos si sfintii nu au posibilitatea de alegere, ca voiesc automat binele.
    Sf. Simeon Noul Teolog afirma dimpotriva: “Botezul nu desfiinteaza libertatea alegerii noastre si puterea de a ne hotari prin noi insine, ci ne daruie libertatea de a nu mai fi tiranizati fara voie de diavolul; caci dupa Botez sta in puterea noastra fie sa ramanem din voia noastra in poruncile Stapanului, fie sa ne abatem la potrivnicul”(Capete, 89 din ultima suta). La fel vorbeste si Sf. Marcu Ascetul despre Botez. Dar teologia treptelor pacatului, de la atac pana la deznadejde (12 trepte) arata limpede ca pacatul duce la pierderea libertatii de a gandi, iar despatimirea duce la puterea de a ne sustrage pacatului. Deci Sfintii Parinti dau raspunsurile corecte chiar si lumii de azi, chiar daca par nefolositoare, dar sunt esentiale.
    Sfintii nu sunt ispititi de rele, sunt deasupra lor. Dar au posibilitatea teoretica sa faca raul, altfel binele n-ar fi bine. In schimb, libertatea nu le da voie sa savarseasca raul. O mama este libera daca nu poate face rau copilului ei, nu daca-i poate face. Tot astfel, noi consideram ca suntem liberi cand putem, avem curajul sa facem ceva rau. De fapt, suntem orbi si robiti duhovniceste. Nimeni nu poate face raul daca-l cunoaste ca rau. Deci libertinajul ne face sa faptuim pacatul, iar libertatea ne da puterea sa-l evitam.

  13. Nu voiam sa intru in problema asta delicata, dar cred ca e mai bine sa fie precizata. Anume precizarea ca alegerea exista la sfinti, dar se manifesta intre un lucru bun si altul, nu intre un lucru rau si unul bun. Si aceasta consider ca trebuia sa sanctioneze IPS Hierotheos.
    E un teren de dezbatere, avand in vedere ca Mitr. Hierotheos afirma sau pare ca afirma dimpotriva.

  14. ” Se poate intelege ca Biserica afirma ca Dumnezeu, Hristos si sfintii nu au posibilitatea de alegere, ca voiesc automat binele.”

    Dumnezeu si Hristos ( Dumnezeul-Om ) voiesc ” automat ” binele,ei sint Binele absolut,sfintii mai pot sa si cada,sint ispiti de rele ( chiar si Dumnezeu-Omul a fost ispitit de diavol ),indumnezeirea omului ( deci si a vointei ) este un drum,chiar fara de sfirsit.

    o parere

  15. @ I.L.

    Ar trebui sa iti ceri iertare fata de ierarhii romani. Avem un mare specialist in dogmatica, Mitropolitul Irineu al Olteniei. Tema vointei a fost tratata si in simpozionul organizat la M-rea Tismana de Pr Picu Ocoleanu, consacrat in 2010 Sf Maxim Marturisitorul, cel care a dogmatizat la Sinodul VI ecumenic impotriva ereziei monotelismului. De asemenea Patriarhul Daniel are o deosebita evlavie la Sf Maxim. Avem si preoti doctoranzi , cum ar fi Pr Cristian Galeriu, cu teze in acest domeniu. Sau Arhim. Mihail Stanciu care are o carte despre cosmologia Sf Maxin.

  16. @exegeticus

    Iti multumesc ca m-ai ajutat sa citesc cu atentie, pentru ca nu observasem latura spirituala!!! Dar gresesc daca spun ca spiritualitatea nu intra in ceea ce se numeste MARTURISIRE? Si deci este in afara tematicii ereziilor? Adica mult mai putin grav decat abaterea de la dogmele sinoadelor ecumenice?

  17. @ Inceput bun:

    Specialisti in dogmatica si patristica om avea, si dintre ierarhi, numai ca marturisitori pe chestiuni esentiale… mult mai putini. Credem ca la asta s-a referit I. L.

  18. @admin

    despre marturisitori I.L. s-a referit doar cu aceste cuvinte: “dar si ierarhi marturisitori.”

    Adica in plus fata de ceea ce dorea el sa sublinieze, dat fiind si continutul articolului comentat. In tot comentariul admira pregatirea teologica.

    Si din pacate nu cunostea valoarea teologilor romani. Altfel ar fi fost mai multumit de P.F. Daniel, care si el are o inalta pregatire teologica, si cu siguranta ar aprecia o asemenea disputa intre Mitropolitii Irineu , Laurentiu sau Teofan .

    Iar sa afirmi ca NICI UN IERARH nu cunoaste aceste nuante ale dogmelor este chiar pacatul vorbirii de rau, si de aceea am amintit despre cererea iertarii.

  19. @Cum poate fi desprinsa spiritualitatea de dogme sau invers? Se ajunge sigur la devieri. Tocmai asta si este problema. Spre exemplu, arianismul determina o spiritualitate falsa, o raportare la Hristos nu ca la Dumnezeu, ci ca la un intermediar. Ori, daca e Dumnezeu, apropierea de El e de alta natura. Si viceversa. Dar desigur ca problema libertatii este secundara in planul articolului.

    Cat despre ierarhii nostri marturisitori, si-au dovedit capacitatile din plin in probleme mult mai simple nu cu mult timp in urma. N-au sanctionat slujirea in comun cu greco-catolicii, n-au vazut corect traditia Bisericii in cazul Tanacu, abia au dat o hotarare in cazul cipurilor, multe aberatii in problema avorturilor… Oare cum as putea crede ca se pricep la probleme dogmatice fine, cand pe cele grosiere nu le inteleg? Din pacate, marea lor majoritate sunt in lumea lor (aceasta) si atat.

  20. In plus am scris despre libertate pt ca a fost abordata frontal de IPS Ierotei intr-o alta luare de pozitie, care se gaseste de curand pe net si in romaneste.
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/10/27/avort-crima-gradinita-egalia-rage-against-god/#comment-137401

  21. @exegeticus

    Nu este sanatos sa amestecam dezbaterile dogmatice cu hotararile sinodale. In primul rand pentru ca in hotararile sinodale poporul credincios este principalul factor perturbator. Noi suntem vinovati ca lasam sa fie greseli fara sa strigam la Dumnezeu si apoi la ierarhi. Daca nu cumva majoritatea cere acele greseli. Pacatele poporului sunt pedepsite de Dumnezeu ingaduind sa fie alesi ierarhi dupa mintea noastra.

  22. @exegeticus

    P.S. Incep sa fiu contrariat de laudele la adresa Ierarhilor greci din mai multe comentarii, cand fiecare pozitie a grecilor cuprinde o lauda la adresa Ierarhilor romani: fie cu privire la textele hotaririlor pe care romanii le cunosc iar grecilor nu le sunt trimise, fie ca romanii construiesc o Catedrala si sunt indemnati si grecii sa aduca aceeasi jertfa.

  23. @INCEPUT BUN
    M-ai amutit. Ce inseamna amestecarea dezbaterilor dogmatice cu hotararile sinodale? Pt mine cele din urma se refera cel mai adesea la cele dintai. Cum sa nu le amesteci??? Iar daca ierarhii se iau dupa popor, halal ierarhi si vai de noi, cand ar trebui sa fie ei invatarori.

    Nu am scris decat un comentariu de lauda la adresa ierarhilor greci. Iar la subiect: hai sa nu strecuram tantarul… Din ce inteleg e mai bine ca la noi actiunile ecumeniste sunt facute cunoscute, pe cand la greci – nu, altfel ar fi fost sanctionate si interzise. Of, of. Cat despre Catedrala… nu e rau ca se face (mai putin laudabil este efortul deosebit de strangere a birurilor), dar nu inseamna ca trebuie sa faca si grecii la fel.
    Eu nu vad rostul acestor replici

  24. @exegeticus

    Nici eu nu te inteleg de obicei pentru ca esti foarte eliptic. Totusi ma surprinzi. Remarca mea cu poporul era legata de calitatea duhovnicilor, nu de influenta directa a poporului. Dumnezeu ingaduie sa fie alesi ierarhi nevrednici daca poporul este indaratnic in pacate. Apoi , daca majoritatea ierarhilor sunt nevrednici, nu mai reusesc cei vrednici, pe baza dogmelor, sa determine hotarari drepte. De aceea dezbaterile dogmatice facute de cei vrednici, trebuie separate de hotararile sinodale , care sunt luate de cei nevrednici pentru ca sunt majoritari.

  25. Pingback: Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: Vladica Hierotheos Vlachos alaturi de IPS Serafim de Pireu: LUMEA S-A SATURAT DE VERBALISM TEOLOGIC, E NEVOIE DE OAMENI ARZAND DE CREDINTA VIE! -
  27. Pingback: VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea noastra in duhul Sfintilor Parinti -
  28. Pingback: PARINTELE IOANNIS ROMANIDIS, urmator al Marelui Grigorie Palamà si luptator neintrecut impotriva RATIONALISMULUI TEOLOGIC: “…Asta-i o intelegere papistasa despre primirea dogmelor. Dogma trebuie sa ajunga experienta!” -
  29. Pingback: Interviu cu IPS Hierotheos Vlachos despre SINODUL PANORTODOX, casatoriile homosexuale si alte provocari. “SUNT INGRIJORAT SERIOS PENTRU CA OPINIILE BISERICILOR SUNT INFLUENTATE DE INTERESE NATIONALE SI STRATEGII GEOPOLITICE” | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare