DECEMBRIE 1989: LOVITURA DE STAT si EUFORIE REVOLUTIONARA, MEGA-DIVERSIUNE TELEVIZUALA LIVE si TERORISM DE STAT. Raportul lui IULIAN VLAD, fostul sef al securitatii, DESPRE INTALNIREA DE LA MALTA. Ceausescu “condamnat” de Gorbaciov? DOCUMENTAR INEDIT DEMASCATOR la TVR: “Piepturi goale si buzunare pline” (VIDEO)
UPDATE:
După data de 22 Decembrie 1989 au fost reţinute 1054 de persoane, acuzate de acte de terorism. Au fost multe erori sau confuzii, dar printre suspecţi au fost zeci şi zeci de persoane surprinse trăgând sau care aveau arme asupra lor. O listă a parchetelor militare arată că mulţi dintre cei reţinuţi făceau parte din Direcţia a V-a a Securităţii Statului, deşi după fuga lui Ceauşescu s-a spus oficial că Direcţia care se ocupa de protecţia dictatorului a depus armele. Despre ceilalţi suspecţi, însă, abia după un sfert de secol de la Revoluţie se afirmă din ce în ce mai clar că făceau parte dintr-o structură ultrasecretă numită Reţeaua “R“. Un reportaj de Cristian Răuţu.
În 24 decembrie 1989, membrii Direcţiei a V-a a Securităţii Statului s-au adunat în curtea instituţiei, aflată în apropierea Comitetului Central al PCR. Chiar de la începutul Revoluţiei, ei fuseseră asociaţi cu teroriştii. Nu-i de mirare, de vreme ce chiar unul dintre comandanţii lor recunoaştea, în 24 decembrie, că în acele zile Direcţia a V-a a luptat. Cu cine? Aceasta-i întrebarea!
La televizor se anunţase de două zile că Securitatea se retrăsese în unităţi şi depusese armele. O înregistrare video demonstrează că, în 24 decembrie, Direcţia a V-a a pus din nou mâna pe arme.
În zilele următoare, numeroşi ofiţeri ai Direcţiei aveau să fie capturaţi, ori s-au predat. Până la sfârşitul anului, cu toţii urmau să fie arestaţi.
Cert este că din 22 decembrie, întreaga ţară avea să fie cuprinsă de psihoza terorismului. Televiziunea Română, Radioul public, dar şi agenţiile de presă ori televiziunile străine relatau despre luptele intense duse pe străzile Bucureştiului şi ale altor oraşe. În câteva zile, mulţi oameni au fost reţinuţi sub acuzaţia de terorism.
Lista suspecţilor, întocmită de Parchetul Militar, arată că, în afară de ofiţerii Direcţiei a V-a, mulţi dintre cei reţinuţi atunci aveau arme sau muniţie asupra lor. Cine erau aceste persoane? Este un mister care a rămas neelucidat timp de 26 de ani.
Şeful Marelui Stat Major al Armatei deţinea mapele în care se aflau numele tuturor membrilor Reţelei R. Generalul Ştefan Guşă a declarat după Revoluţie că aceste mape au rămas sigilate. Activarea reţelei mai putea fi făcută de Şeful Direcţiei Informaţii a Armatei sau de către locţiitorul său operativ. Niciunul dintre aceştia nu ştia cine a pus în mişcare…armata secretă.
Recenta clasare a dosarelor Revoluţiei a anulat unica posibilitate oficială de a mai afla adevărul despre Reţeaua R: rolul acesteia la Revoluţie, identitatea membrilor ei şi, nu în ultimul rând, cui i-a folosit?
În Revoluţia anticomunistă din Decembrie 1989 au fost ucişi 1166 de oameni, iar 3168 au fost răniţi. Nici măcar un singur activist de partid nu s-a aflat printre victime.
“Piepturi goale şi buzunare pline” – documentar TVR 1 despre DIVERSIUNEA CRIMINALA si LOVITURA DE STAT TERORIST-MILITARA-TELEVIZUALA din decembrie 1989
În documentarul ”Piepturi Goale și Buzunare Pline” Cornel Mihalache reia subiectul decembrie 89, considerând că a fost vorba de o crimă de stat. “Adevărul despre revoluţie, mult căutat de 23 de ani, ascunde, de fapt, această crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul documentarului.
***
- Activenews: 22 decembrie 1989: Se declanșează revolta populară anti-Ceaușescu. Generalul Stănculescu dă o LOVITURĂ de stat MILITARĂ și preia controlul țării. La ora 14:00, Iliescu este chemat la MApN și i se predă puterea
- EvZ: Generalul Vlad Iulian, fostul șef al Securității, confirmă Lovitura de Stat. Generalul Militaru este acuzat ca a comis “O CRIMĂ PREMEDITATĂ” extrem de gravă în fața SEDIULUI MApN | “LUMINI ŞI UMBRE”. 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989
„Atât generalul Guşă, cât şi subsemnatul nu făceam parte din ceea ce s-a numit cel mai adesea conspiraţie”. S-a încercat, folosindu-se tot felul de provocări și tertipuri, crearea unor conflicte grave între Securitate și Armată, astfel încât să tragă unii în ceilalți. Evenimentul Zilei continuă publicarea unui serial dedicat cotiturii istorice din decembrie 1989, numită de unii Revoluție, de alții Lovitură de Stat, bazat pe relatări ale unor protagoniști, ale unor istorici, precum și documente întocmite de instituții ale statului.
Astăzi, generalul(r) Iulian Vlad, fost ministru Secretar de Stat la M.A.I. şi şef al Departamentului Securităţii Statului. În cadrul Conferinței „1989 – Adevăr și Manipulare”, organizată la sfârșitul lunii octombrie de Universitatea Constantin Brâncuşi – Târgu Jiu, generalul Iulian Vlad a făcut în premieră o serie de dezvăluiri de maximă importanță, cu privire la o serie de evenimente majore din perioada în care s-a desfăşurat ceea ce încă mai numim Revoluția din Decembrie 1989.
Prof. univ. dr. Adrian Gorun: Aş adresa o întrebare, deocamdată, domnului general (r) Iulian Vlad. Una, deocamdată una, după care o să îi adresez mai multe. Domnule general, de ce în C.F.S.N. nu au fost incluşi cei doi generali cărora li s-a atribuit sintagma „Noaptea generalilor”? De ce dumneavoastră şi răposatul general Guşă, care în acele momente reprezentaţi cheia rezolvării situaţiei de criză, aţi fost lăsaţi de-o parte? Anticipând, nu cumva aveaţi soarta pecetluită de către emanaţi? Vă rog.
Generalul (r) Iulian Vlad, fost ministru Secretar de Stat la M.A.I. şi şef al Departamentului Securităţii Statului: Stimate domnule profesor Gorun, doamnelor şi domnilor profesori, onorată asistenţă, iubiţi camarazi. Vă mărturisesc că sunt profund emoţionat pentru că mi-aţi făcut onoarea de a mă invita la o întrunire academică de un asemenea nivel şi pentru că, după aproape 26 de ani de tăcere impusă sau autoimpusă, iau pentru prima oară cuvântul în public. Desigur, fac excepţie depoziţiile pe care le-am făcut în procesele determinate de evenimentele din decembrie 1989, personal având trei la număr şi în urma cărora am primit o condamnare de aproape 25 de ani de închisoare, din care am executat, la Jilava, neîntrerupt, patru ani. Și, în fine, tulburător este pentru mine şi faptul că, după mai mult de un sfert de veac, m-am revăzut aici, la Tg. Jiu, cu o parte dintre vechii mei camarazi şi colaboratori.
Generalii Gușă și Vlad nu au fost „în cărți”
Problematica ce a fost pusă în discuţia noastră este evident vastă şi ar fi foarte greu să facem chiar şi o sumară trecere a ei în revistă. Ne-ar trebui pentru aceasta multe ore. Cu atât mai mult cu cât dorim să vă venim în întâmpinare cu cât mai multe date în posesia cărora noi suntem. Eu, prin natura funcţiei pe care o aveam în decembrie 1989, m-am aflat în centrul evenimentelor din acea lună. Ca să nu mai vorbesc despre ceea ce instituţia pe care am condus-o atunci mi-a furnizat cu anticipaţie. Deci sunt foarte multe şi foarte importante date. Totodată, ţin să menţionez că noi nu ne considerăm ca fiind singurii depozitari ai adevărului. Aflându-ne în anumite locuri şi în anumite poziţii, poate că stăpânim mai bine evenimentele pe care le-am observat din acele puncte în care ne aflam. Dar este tot atât de adevărat că, în ceea ce mă priveşte, prin natura funcţiei pe care o aveam, trebuia să cunosc şi ansamblul situaţiei. Cu modestia care se impune, trebuie să vă mărturisesc că am reuşit într-o bună măsură să fac acest lucru.
La întrebarea care mi s-a pus mă voi strădui să vă dau un răspuns cât mai exact cu putinţă. Esenţa răspunsului ar consta în faptul că atât generalul Guşă, cât şi subsemnatul nu făceam parte din ceea ce s-a numit cel mai adesea „conspiraţie”. Noi, în zilele acelea, de la început şi până la sfârşit, ne-am făcut pur şi simplu datoria de pe funcţiile pe care le aveam. Generalul Guşă era şef al Marelui Stat Major, deci comandantul executiv al Armatei, iar eu eram ministru Secretar de Stat la MAI şi şef al Departamentului Securităţii Statului, deci în fruntea celeilalte armate importante pe care o avea ţara atunci. Aşadar, forţa armată era în mâinile noastre, în mâinile generalului Guşă şi ale mele.
Prin urmare, noi ne-am îndeplinit în primul rând îndatoririle, potrivit funcţiilor pe care le aveam, pentru că pe de-o parte, pe cale informativă, se întrevăzuse posibilitatea unor serii de provocări ce ar fi determinat o vărsare de sânge fără precedent şi, mai apoi, după cum ştiţi şi dumneavoastră, curgeau valuri de ameninţări şi zvonuri de tot felul proliferate de media, îndeosebi de televiziune.
Generalul Militaru, vinovat de crimă cu premeditare
În al doilea rând s-a încercat, folosindu- se tot felul de tertipuri şi provocări ordinare, crearea unor conflicte grave între Securitate şi Armată, astfel încât să tragă unii în ceilalţi. Graţie bunei conlucrări cu generalul Guşă, cele mai multe încercări de acest fel au fost prevenite sau stinse imediat, dar, din nefericire, au fost şi provocări care şi-au atins scopul. Cazul cumplit de dureros din faţa Aeroportului Otopeni, unde au fost împuşcaţi câteva zeci de tineri soldaţi din Trupele de Securitate, încorporaţi doar cu două luni în urmă, este mai mult decât grăitor. Fuseseră chemaţi în sprijinul armatei pentru întărirea pazei aeroportului. Au fost pur şi simplu măcelăriţi. Tragedia s-a datorat nechibzuinţei şi miopiei unor ofiţeri, incluzând aici și un general de aviaţie, care răspundeau de paza aeroportului, dar şi diversiunii care a jucat un rol foarte mare în acele împrejurări. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă această diversiune s-ar fi generalizat, aşa după cum o doreau unii! Tentative au fost şi în alte locuri. O încercare, din nenorocire izbutită, a fost cea cu grupa de ofiţeri şi subofiţeri de la USLA, chemată din ordinul generalului Militaru să apere sediul MApN. Spredeosebire de tragedia de la Otopeni, cea de la intrarea în sediul MApN a fost o crimă premeditată, de care se face vinovat, în primul rând, generalul Militaru.
Faptul că nu au mai putut fi săvârşite astfel de acţiuni criminale se datorează într-o mare măsură modului cum am colaborat cu generalul Ștefan Guşă care, aşa cum am mai spus şi în alte rânduri, a fost un patriot adevărat şi un militar desăvârşit.
În al treilea rând, poate cel mai important lucru în conlucrarea mea cu generalul Guşă în situaţia dată, de natură să ne unească în gândire şi acţiune, a fost pericolul grav care se profila la graniţele ţării. Două dintre statele „prietene”, vecine cu noi, au dorit, în mod repetat, să intre cu trupe pe teritoriul României pentru a ne acorda, chipurile, sprijin militar împotriva aşa-numiţilor terorişti. Evident că toate cererile lor au fost respinse de noi. Ajungând aceste trupe aici, nu ştiu când s-ar mai fi retras şi cu ce ar fi plecat.
Iată cât de importantă a fost unitatea strânsă a forţelor de apărare a ţării în acele zile şi nopţi crâncene. Era vital acest lucru şi cred că s-a făcut în modul cel mai bun cu putinţă.
În încheiere, la întrebarea pusă ar mai trebui să adaug că nici mai apoi generalul Guşă şi cu mine nu puteam fi cooptaţi în diferitele organisme ce au vrut să statueze forma de putere care atunci lua fiinţă, pentru că noi până la sfârşit am rămas în afara grupului. Cei care au beneficiat de putere, de la primul şi până la ultimul, au fost, într-o formă sau alta, puşi de acord în prealabil. Şi, ştiţi dumneavoastră, potrivit proverbului: cine se aseamănă, se adună. Aşa că nu a fost prea greu să se adune. Şi s-au adunat.
Ceauşescu, informat în flux continuu
Participant la conferinţă: Aţi înaintat acel raport secret 007… din 1989 preşedintelui, în care făceaţi o analiză a situaţiei geopolitice… şi a modificărilor care urmau să se producă. Deci întrebarea este dacă Ceauşescu, citind acel raport, a reuşit să facă distincţia între destinul său politic care urma să fie schimbat major şi interesele unei noi ordini mondiale la care România trebuia să fie parte fără a fi victime.
Gen. (r) Iulian Vlad: Dacă Nicolae Ceauşescu a ştiut sau nu să facă distincţie între destinul său politic şi interesele unei noi ordini mondiale, este greu dacă nu chiar imposibil să vă dau eu un răspuns. Datoria instituţiei pe care eu am condus-o era să pună la dispoziţia şefului statului informaţiile pe care le culegea. Şi a făcut în mod neabătut acest lucru.
În aceeaşi ordine de idei, vreau să mai spun încă o dată că Securitatea Statului i-a prezentat preşedintelui României informaţii în flux continuu până aproape în clipa în care a luat hotărârea să plece din sediul Comitetului Central. Şi aici, daţi-mi voie să fac o paranteză: Nicolae Ceauşescu nu putea să mai rămână în sediul Comitetului Central. În faţa sediului, după cum cred că ştiţi, este o piaţă imensă. Piaţa aceea a devenit în câteva ore neîncăpătoare, pentru că în dimineaţa zilei de 22 decembrie mase imense de oameni din zonele industriale ale Capitalei, la care, pe parcurs, s-au ataşat foarte mulţi alţii, s-au îndreptat spre acel loc ce era un fel de agoră unde se adunau cetăţenii. Ştiţi dumneavoastră ce se întâmpla de obicei acolo. Ei, de data aceasta s-a întâmplat altceva. Aşa fiind, Ceauşescu nu mai putea să rămână în sediu.
2.000 de oameni, pregătiţi să tragă
Poate că este util să vă explic ce s-a întâmplat cu forţele care erau prezente acolo. Noi, de exemplu, în zona care înconjura Comitetul Central, până la o distanţă de câteva sute de metri, aveam dispusă forţa unei brigăzi, adică o mare unitate, cu tot armamentul de luptă, pentru că deja se dăduse decretul de mobilizare generală şi toate unităţile erau de acum înarmate pentru luptă. De asemenea, în aceeaşi zonă, urmând traseul Brigăzii Trupelor de Securitate, dar puţin mai strâns, fusese introdusă în dispozitiv Şcoala Militară de Ofiţeri a Ministerului de Interne, actuala Academie „Alexandru Ioan Cuza”. Acolo erau, cu tot armamentul din dotare, 700 de elevi, cu un nivel de instruire superior celui al soldaţilor şi 200 de ofiţeri. Aproape că nu se putea să treci de oamenii aceştia, erau unul lângă altul. Ei bine, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, la ora opt şi câteva minute, i-am chemat la ordin pe ofiţerii care comandau cele două unităţi, respectiv pe şeful Statului Major al Şcolii Militare de Ofiţeri, colonel Gheorghe Răbăcel, şi pe şeful Statului Major al Trupelor de Securitate, colonel Pavelescu. Le-am cerut ca, în ordine desăvârşită, să se retragă din dispozitiv şi să se îmbarce, pentru a se întoarce la unităţile de origine. Deci, cei aproape 2.000 de oameni în uniformă, înarmaţi, pregătiţi ca la ordin să tragă, s-au retras. Masa aceea imensă de cetăţeni, de care vă vorbeam că se îndrepta spre Piaţa Palatului, nu a mai avut niciun obstacol în cale. Şi s-a deplasat liber în piaţă. Evident că, în această situaţie, Ceauşescu nu mai putea rămâne în sediul CC.
Aici, în sală, fiind numai oameni cultivaţi, ştiu ce s-a întâmplat în momente similare din istorie cu cei care se aflau în vârful piramidei puterii. Fuga lui Ceauşescu de la Comitetul Central a fost facilitată de generalul Victor Stănculescu care, fără să comunice Direcţiei de Securitate şi Gardă, a chemat un elicopter, îmbarcându-i pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, precum şi pe doi membri ai Comitetului Politic Executiv şi dându- le drumul în necunoscut. Zic în necunoscut pentru că, din păcate, aceasta a fost o altă mare eroare a lui Ceauşescu, de a nu spune nimănui că pleacă şi unde se duce. În mod normal, Securitatea trebuia să ştie unde pleacă, care va fi sistemul de legătură cu el, cum putem comunica şi ce trebuie să facem în continuare.
Din faţa liftului în care s-au urcat pentru a ajunge pe platforma de deasupra Comitetului Central, ca să se îmbarce în elicopter, cu voce necontrolată, şi unul şi celălalt au ţipat, la propriu, către ofiţerii de gardă care erau în jur, cerându-le să tragă, să nu se permită pătrunderea în sediul Comitetului Central. […]/ integral pe evz.ro
- Adevarul: EXCLUSIV Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii, rupe tăcerea: „Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. La Târgovişte s-a executat sentinţa!
Generalul-colonel Iulian N. Vlad consideră că, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era izolat pe scena politică internaţională. Fără niciun sprijin extern, dictatorul român avea soarta pecetluită, iar încercarea lui de a se agăţa de putere cu orice preţ ar fi degenerat într-un masacru dacă generalul-colonel Vlad, în calitatea sa de şef al Departamentului Securităţii Statului, nu ar fi dat ordin unităţilor de Securitate să nu tragă.
Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, generalul-colonel Iulian N. Vlad spune că are conştiinţa împăcată.
„Cred că am făcut tot ce se putea face, pentru a evita un masacru. Ordinul dat de mine, ca unităţile de securitate să nu tragă a fost unul extrem de important. În Bucureşti aveam aproape 2.000 de oameni pregătiţi să apere obiectivele din centrul Capitalei. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i retrăgeam? Un măcel!“.
Fostul şef al Departamentului Securităţii Statului spune că a înţeles că soarta dictatorului fusese pecetluită, acesta fiind izolat pe plan extern. Într-un raport din 1 decembrie 1989, scris olograf, în exemplar unic, semnat şi parafat de generalul-colonel Iulian N. Vlad şi adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, acesta îi prezenta problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta, 2-3 decembrie 1989, între Mihail Gorbaciov şi George Bush:
„1. În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale.
– Este de aşteptat să se ajungă la noi înţelegeri de restrângere a zonelor de confruntare directă în favoarea celor de convergenţă a intereselor.
– Sunt date că URSS va face noi concesii în favoarea americanilor, în schimbul obţinerii de ajutoare economice şi financiare.
– Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind „dezideologizarea relaţiilor internaţionale“ – şi crearea aşa-numitei „case comune europene“.
– În acest context, se va aborda şi problema existenţei celor două blocuri militare, în sensul menţinerii acestora încă o anumită perioadă, cel puţin până la stabilizarea situaţiei din Europa de Est.
– În ceea ce priveşte intensificarea preocupărilor guvernului de la Bonn pentru reunificarea Germaniei, se va conveni să fie sprijinite, dar pentru o perioadă temporizate spre a fi încadrate în „procesul de integrare europeană“.
– Ambele părţi se vor pronunţa pentru accelerarea negocierilor bilaterale de reducere a armamentelor şi cheltuielilor militare, URSS fiind interesată să aloce mai multe fonduri pentru satisfacerea unor necesităţi interne, iar SUA să diminueze deficitul mare al balanţei de plăţi. Este posibil ca, în timpul întâlnirii, Bush să facă publică intenţia de a reduce efectivele americane staţionate în Europa, ca un răspuns la măsurile similare adoptate unilateral de URSS.
– Pe planul relaţiilor bilaterale, preşedintele SUA va manifesta disponibilitate pentru sprijinirea economică a URSS, condiţionat de extinderea reformelor sovietice prin luarea în considerare în şi mai mare măsură a mecanismelor economiei de piaţă.
– Pe lângă solicitarea expresă de ajutoare financiare, Gorbaciov va insista pentru obţinerea de către U.R.S.S. a clauzei naţiunii celei mai favorizate din partea SUA, precum şi pentru reducerea restricţiilor pe linia transferului de tehnologie.
NOTĂ:
– Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urmă să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale“-, fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România.
– Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier.
2. În cadrul consultărilor din ultimele zile cu Administraţia de la Washington, guvernele Angliei, Franţei, Republicii Federale Germane şi Italiei au insistat pentru:
– evitarea adoptării de către SUA şi URSS a unor hotărâri definitive referitoare la modificarea echilibrului militar din Europa, fără consultarea prealabilă şi consimţământul ţărilor vest-europene;
– realizarea treptată a reducerii armamentelor şi efectivelor dislocate în Europa, urmând ca problema unor diminuări semnificative să fie analizată numai după ce vor exista garanţii certe că URSS este dispusă să renunţe la forţa sa militară;
– respectarea de către SUA a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene, ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă. Franţa şi Anglia au solicitat totodată ca, în perspectiva construirii unei confederaţii a celor două state germane, să se prevină deplasarea centrului de putere din Europa către Germania unificată, precum şi o polarizare politico-economică şi chiar militară între aceasta şi URSS. De genul celei existente înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.“
Un raport care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe Nicolae Ceauşescu. Făcut cu o precizie aproape chirurgicală, din care dictatorul român ar fi trebuit să tragă anumite concluzii. Ce a urmat încercăm să aflăm de la generalul-colonel Iulian N. Vlad, în interviul de mai jos.
„Weekend Adevărul“: Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov şi George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adresat preşedintelui României Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunţaţi în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influenţă. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?
Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalităţi pe care le utilizam în informarea şefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgenţă, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informaţii, cum se fac de fapt peste tot, şi erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante şi asupra cărora era necesar ca şeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă şi a funcţionat fără reproş.
Fără reproş ca sistem. Dar ca finalitate?
Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituţia pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informaţii care să privească interesele statului. Informaţii care să contribuie la apărarea ţării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informaţii le ia cel care este îndrituit să o facă – preşedintele, adică şeful statului, sau guvernul. Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacţionat? Au fost informaţii – acesta este numai un exemplu, dar au fost şi alte rapoarte cu informaţii foarte importante şi de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat aşa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată şi mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi şi pentru oameni mai puţin informaţi sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-şi dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea şi, din păcate se informa puţin, pentru că posibilităţile lui de informare erau limitate. Ceauşescu n-a ieşit să facă declaraţii pe baza informaţiilor pe care le-a primit. Trebuia să acţioneze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus.
Pot să vă spun însă că Ceauşescu se arătase de mai mult timp a fi mai puţin receptiv. Cred că în timpul acela, realmente, era depăşit de situaţie. Ceauşescu pierduse atunci aliaţii poate cei mai importanţi în care cu siguranţă că avusese încredere.
Şi anume?
Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliaţii cei mai importanţi pe care poate şi trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică şi celelalte ţări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varşovia sau toate celelalte ţări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase ameninţări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenţiei unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intenţiilor ce le avea şi cu privire la România.
Prietenii României: De Gaulle, China şi SUA
Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?
Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme şi intervenţia a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria şi prin alte părţi. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Şi am fost alături de şeful statului român şi de şeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în ţară şi am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceauşescu. Şi în al treilea rând, declaraţia preşedintelui Johnson (n.r. – preşedintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenţionat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acţiona în consecinţă.
Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Aţi spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut aceşti aliaţi, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneaţi în raport citez: „Cu privire la ţara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să acţioneze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Avertisment direct de război.
România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Şi deci sfatul preşedintelui Americii pentru partea sovietică era să acţioneze în consecinţă şi să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceauşescu a făcut o greşeală politico-diplomatică importantă. El a denunţat unilateral clauza naţiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relaţiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simţit ofensată şi probabil că Ceauşescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările şi în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunţat la nişte avantaje pe care ţi le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.
Credeţi că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziţie slabă, de ţintă?
Nu, România era deja condamnată. Şefii statelor, când se întâlnesc să ia nişte decizii au deja hotărârile pregătite. Şi pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfinţesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja nişte regimuri. Cădeau ca un castel de cărţi de joc: unul după altul. Aşa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbuşirii sistemului socialist.
După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înţelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceauşescu, vă propun să ne referim la discuţiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegaţie alături de Nicolae Ceauşescu?
Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceauşescu nu mai era una şi aceeaşi persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceauşescu era aproape complet schimbat.
„Ceauşescu era un om aproape istovit“
În ce sens?
Chiar în cursul anului 1989, din primăvară, am observat că Ceauşescu nu se mai putea concentra, aşa cum îl ştiam. Memoria lui Ceauşescu, care era prodigioasă, nu mai funcţiona ca altădată. Raţionamentele nu mai erau întotdeauna puternic logice. Deci la Ceauşescu, randamentul în muncă scăzuse foarte serios. Obosise. Era un om aproape istovit. Dar, vedeţi dumneavoastră, dorinţa de putere pentru unii… Oricât de osteniţi ar fi, se ţin de ea, o ţin strâns în braţe şi nu o lasă decât atunci când sunt obligaţi s-o facă. Sunt rarisime cazurile în istorie când cineva a deţinut atâta putere şi să fi renunţat la ea de bunăvoie.
Ce s-a întâmplat la Moscova?
Cred că ceea ce s-a comunicat, în general, despre ceea ce s-a întâmplat la Moscova a fost corect. Acolo s-au prezentat, cu excepţia lui Ceauşescu, noii conducători ai partidelor comuniste din ţările socialiste.
Este adevărat că în stenograma discuţiilor este acest paragraf – Gorbaciov către Ceauşescu: „Veţi mai trăi până la 9 ianuarie?“?
Nu chiar aşa! S-a spus, mai degrabă, astfel: „Să mai trăim până la 9 ianuarie şi după aceea o să mai vedem“. Pentru că Ceauşescu plecase la Moscova – şi asta e foarte important – cu scopul de a discuta probleme de natură economică, de aceea îl luase în delegaţie şi pe primul-ministru. Era întotdeauna preocupat de aceste probleme peste tot pe unde a mers.
Dar ce era cu acest 9 ianuarie?
Putem trage concluzia că probabil Gorbaciov ştia că Ceauşescu n-o să mai prindă luna ianuarie. Procesul lui Ceauşescu a avut trei etape. Prima etapă a procesului lui Ceauşescu s-a produs în vara anului 1989, la vila care se construise pentru Alexandru Drăghici, dar în care Drăghici n-a stat nicio zi. Pentru că relaţiile dintre ei doi se deterioraseră. Iniţial fuseseră atât de bune, încât îşi făcuseră casele unul lângă celălalt. Din această vilă s-a făcut o casă de oaspeţi de nivel înalt şi acolo, atunci când a venit Gorbaciov în vizită, în luna mai, dacă-mi amintesc exact, s-a dat un dineu privat. O masă de seară, la care au participat şi soţiile. Dar n-a mai fost masă. A fost un proces.
Adică?
Adică s-au acuzat unul pe celălalt şi şi-au spus, cred, tot ce-au avut pe suflet. Cu alte cuvinte, după părerea mea, soarta lui Ceauşescu fusese mai dinainte hotărâtă. Dar atunci, în noaptea aceea de discuţii foarte aprinse, Ceauşescu i-a spus lui Gorbaciov de la obraz o mulţime de lucruri pe care el a considerat că trebuie să i le spună. Şi invers, aşa încât lucrurile cred că s-au lămurit atunci definitiv între cei doi. Întâlnirea de la Moscova a fost mai mult sau mai puţin o formalitate. Dar cred că prin acea exprimare, Gorbaciov a anunţat, de fapt, sentinţa de condamnare a lui Ceauşescu.
Aţi spus că în vară a fost prima etapă. A doua etapă?
La Moscova!
Şi a treia etapă la Târgovişte…
A treia etapă a fost de fapt punerea în executare a sentinţei. La Târgovişte s-a judecat un proces? Nu! Acolo s-a pus în aplicare o sentinţă.
Dată de cine?
Formal, de Tribunalul acela instituit.
Informal?
Informal deja se ştia, fusese rostită chiar de Gorbaciov.
„I-am propus lui Milea să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“
„Weekend Adevărul“: Într-o carte care se numeşte „Revoluţia română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii“, autori Constantin Sava şi Constantin Monac, se reproduce o declaraţie a dumneavoastră despre evenimentele zilei de 21 decembrie. Declaraţia a fost dată la 19 octombrie 2003 în faţa Comisiei pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. Citez: „În acea seară, 21 decembrie, i-am propus lui Milea să-l arestăm pe Ceauşescu. Redau încă o dată că de ceea ce se întâmplă azi în ţară, ca să se pună capăt, numai dânsul şi cu mine suntem în stare să rezolvăm problema. «Dumneavoastră aveţi forţa de afară, iar eu – în interior». Mi-a spus clar: «Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare». Puteţi pune bază pe ce spun sau nu. Nu am cum să probez“. Corectă redarea?
Generalul-colonel Iulian N. Vlad: În genere, corectă.
Era, într-adevăr, vorba de arestare?
Nu. Milea se întorsese din stradă. Dar trebuie să vă spun, mai înainte, altceva, foarte important. După spargerea mitingului din ziua de 21, Ceauşescu a fost foarte afectat. Bineînţeles, era supărat pe toţi cei care într-o formă sau alta avuseseră atribuţii privind organizarea mitingului şi asigurarea măsurilor de ordine, de securitate… Eu n-am fost prezent atunci la Comitetul Central şi respectiv la miting. Pentru că numisem şef al comandamentului pentru măsurile de securitate un adjunct al meu, pe generalul Bucurescu. Eu rămăsesem la minister. Era indispensabilă prezenţa mea acolo, pentru că ţara era în clocot. Se spărsese mitingul. Aici nu era decât un fragment, un focar. Dar peste tot în ţară erau probleme foarte grave. La Cugir muriseră deja oameni… În mai multe locuri din ţară se produceau evenimente foarte grave. Am fost chemat imediat după ce s-a spart mitingul ca să mă prezint la Comitetul Central, pentru că Ceauşescu va constitui un comandament. Un comandament care să asigure măsurile necesare. Ministrul de Interne, Postelnicu, m-a sunat. I-am spus că nu pot să plec. S-a ţinut, bineînţeles, şedinţa şi a fost numit comandamentul. Ceauşescu s-a numit în fruntea comandamentului, pe Milea l-a numit locţiitor, pe Postelnicu şi pe Vlad i-a inclus în acest comandament, de asemenea şi pe Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central, şi pe şeful Statului Major al Gărzilor Patriotice. După aceea, l-a chemat pe Milea şi i-a ordonat să preia comanda acţiunilor din Bucureşti. Înainte de a pleca pe teren, în Bucureşti, unde a participat din nefericire până la capăt, Milea m-a sunat de câteva ori. M-a rugat să ajung neapărat la Comitetul Central. I-am spus cu ce probleme mă confrunt la minister. Eu eram în raporturi apropiate cu Milea. Şi spune: „Vă rog, veniţi! Am nevoie să veniţi. Doresc să ne sfătuim“.
Milea, trimis pe teren să facă ordine
Aţi cedat?
Vă mărturisesc că am cedat şi-am plecat la Comitetul Central. M-am întâlnit cu el. Aproape că nici nu ştiu pentru ce m-a chemat, că de sfătuit nu ne-am sfătuit în niciun fel. Pentru că l-a chemat din nou Ceauşescu şi l-a întrebat, de fapt l-a tras la răspundere: „De ce mai pierzi timpul pe-aici? De ce nu te duci în teren?“. Deja se constituiseră baricade şi alte puncte de rezistenţă pe traseu. Şi Milea a plecat pe teren, însoţit de generalul Hortopan, pe-atunci comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, fost şef al Marelui Stat Major. Ei au condus unităţile armatei până târziu, după miezul nopţii, în acţiunea de „pacificare“ în Bucureşti. Care, se ştie, s-a soldat, din nefericire, cu morţi şi cu răniţi. Trecuse bine de miezul nopţii. Eu mă aflam la scara C, pe strada Wilson (n.r. – actuala stradă Dem I. Dobrescu). Erau în jurul meu mai mulţi generali şi ofiţeri, inclusiv de la armată când, prin faţa sediului, prin partea dinspre Piaţa Palatului, l-am văzut pe Milea venind, însoţit de un grup de generali şi ofiţeri. Când m-a văzut, a venit drept la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui. Aflasem ce se întâmplase pe traseu, unde fuseseră… Nu ştiam totul, dar o sumă de lucruri deja le cunoşteam. L-am rugat să se liniştească şi să mergem înăuntru, spunându-i că nu se poate ca, în faţa atâtor generali şi ofiţeri, el să nu se poată stăpâni. Vă daţi seama, era totuşi capul armatei. L-am luat de braţ şi am intrat amândoi în sediul Comitetului Central. Ne-am aşezat pe nişte fotolii în faţa intrării la Cabinetul 1. Ştiţi al cui era acest cabinet. Pe undeva, la distanţă, stătea, mai mult adormit, Gogu Rădulescu.
Milea a început din nou să plângă şi să-mi spună că mă roagă să mă văd cu soţia şi fetele lui şi să le comunic că soţul şi tatăl lor n-a fost un criminal. El nu din proprie iniţiativă a făcut ceea ce a făcut. A primit ordin să reprime, a primit ordin să meargă după manifestanţi.
În sfârşit, la un moment când am crezut că s-a mai liniştit, i-am spus aşa: „Amândoi avem nişte responsabilităţi uriaşe. Amândoi dispunem de forţa armată. Eu am tot ceea ce se vede în sediu“. Aveam acolo aproape toate efectivele Direcţiei de Securitate şi Gardă, cu excepţia celor care erau în posturile de pază şi securitate la diverse obiective. Erau câteva sute de oameni cu tot armamentul de luptă asupra lor.
Toţi aceştia erau în Comitetul Central?
Pe culoare, la uşi, în puncte strategice. I-am spus: „Dumneavoastră aveţi ceea ce se vede cu ochiul liber afară. Aveţi tancuri, taburi şi piese de artilerie. Noi suntem, de fapt, cei care trebuie să hotărâm ce facem. Care va fi decizia noastră?“. Nu mi-a dat răspuns. Adevărul e că era prăbuşit şi l-am înţeles şi-l înţeleg şi-l voi înţelege întotdeauna. După care i-am spus încă o dată: „De noi va depinde într-o mare măsură ce se va întâmpla în continuare, care va fi cursul evenimentelor. Deja dumneavoastră aţi fost implicat, bineînţeles, fără voia dumneavoastră, în ceea ce s-a întâmplat în Capitală astăzi. Repetăm?“ „Nu, nu mai repetăm“, a fost răspunsul lui. „Bun, atunci hai să luăm o hotărâre. Să-l indisponibilizăm pe Ceauşescu“.
„Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a C.P.Ex.“
Adică?
Adică să-i luăm pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu şi să-i ducem undeva, la unul dintre domicilii. Să-i scoatem din locul ăsta care a generat atâta nenorocire. Şi nu numai atât, de a-i priva de posibilitatea de a conduce, de a da ordine, dispoziţii. Vreau să precizez că Milea a fost un militar desăvârşit. S-au spus multe lucruri neadevărate despre generalul Milea în ultimii 26 de ani, însă eu l-am cunoscut îndeaproape şi, repet, a fost un profesionist adevărat. După ce i-am făcut propunerea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Tovarăşe Vlad, nu mai pot. Nu mai sunt în stare să fac nimic“. Omul acesta era deja căzut. La propriu. Era de nerecunoscut. Bineînţeles că am oprit discuţia aici şi i-am propus să meargă să se odihnească. Mai erau câteva ore până dimineaţă. Eu am plecat la sediul Direcţiei a V-a a Departamentului Securităţii, unde m-am pregătit pentru a reintra în dispozitiv. Am primit un telefon, cred că pe la orele 7.00, sau poate mai devreme, de la Silviu Curticeanu, secretarul CC al PCR, care mi-a comunicat: „Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a Comitetului Politic Executiv (n.r. – C.P.Ex.)“.
Ce era săliţa?
Era o sală mai mică de şedinţe din sediul CC, pe care Ceauşescu o folosea de obicei ca sală de lucru cu reprezentanţi ai diferitelor instituţii. Nu era sala consacrată şedinţelor Comitetului Politic Executiv. Eu nu eram membru al acestui organism, dar în acele zile am fost chemat la toate şedinţele sale. Postelnicu şi Milea erau membri supleanţi ai C.P.Ex. şi participau de drept la şedinţă. M-am dus la săliţă şi, potrivit unei înţelegeri pe care o avusesem mai demult cu Milea, i-am rezervat un loc în dreapta mea.
Exista o ordine anume?
Nu. Generalul Milea mi-a propus la un moment dat ca, atunci când suntem chemaţi la şedinţe, să stăm unul lângă celălalt. Dorea să stea lângă mine. Ne mai sfătuiam, mai schimbam o părere. Aşa am făcut.După un timp a venit Postelnicu şi s-a aşezat în stânga mea, după care au apărut şi alţi membri ai C.P.Ex. între care: Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu, Mihai Ghere, care a făcut şi nişte observaţii în timpul şedinţei, Ion Radu, care fusese trimis pe teren, bănuiesc de Nicolae Ceauşescu, să vadă ce se-ntâmplă…
Ceauşescu către Milea: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“
Şi care era situaţia?
Ion Radu a raportat că a văzut că marile uzine ale Bucureştiului se porniseră în coloane către centru. Bucureştiul se mişca tot. Cu lozinci improvizate, rostite verbal, adaptate momentului, nu ca cele rostite la mitingul oficial, la adresa conducătorilor. Aşteptam să vină Ceauşescu. Şi a venit. În spatele lui era Elena Ceauşescu. El s-a oprit în uşă şi, preţ de un minut, s-a uitat, mai bine zis a fixat cu privirea, cum numai el ştia să o facă, o privire care trecea prin tine, pe care o simţeai că te pătrunde, în direcţia unde eram eu, Postelnicu şi Milea. Mărturisesc că în primul moment, am crezut că se uită la mine. Şi poate avea motive să o facă. Probabil că la fel a gândit şi Postelnicu, care conducea Miliţia şi alte unităţi ale Ministerului de Interne şi ar fi putut să primească reproşuri faţă de acţiunile desfăşurate. Însă acea privire îi era adresată generalului Milea. Şi a izbucnit, aproape ţipând: „Milea, ţi-am dat ordin să aduci unitatea cutate şi cutare…“. Şi a început să înşire un număr de unităţi din ţară. Ţin să precizez că ştia cu exactitate amplasarea pe teritoriul României a unităţilor militare. Milea a încercat nişte răspunsuri, dar Ceauşescu a continuat cu acuzele: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“. I se adresa cu un asemenea ton, cu care nu poţi să-i vorbeşti nici unui soldat. Nu poţi să-i vorbeşti aşa pentru că îl jigneşti, aşa cum a fost jignit Milea în momentele acelea. Milea avea o figură cadaverică, era transfigurat. Era clar că nu dormise toată noaptea, era puternic frământat de ceea ce se întâmplase, dar şi de ceea ce urma să se întâmple, inclusiv de măsurile care se vor lua împotriva lui.
Ce anume?
O să vă explic o anumită situaţie care i-a amplificat starea de deterioare în care se afla. Ceauşescu îl chemase de la Timişoara pe generalul Victor Stănculescu, care era prim-adjunctul lui Milea. Chemarea s-a făcut fără ştirea ministrului. În mod normal, la armată ordinele se transmit după anumite reguli. Sigur mai sunt situaţii în care operează şi excepţiile. De ce fusese chemat generalul Stănculescu, fără ca Milea să ştie? Era limpede. Şi ceea ce s-a întâmplat peste o oră a confirmat ipoteza înlocuirii sale. Ceea ce gândisem eu în acele momente gândise şi Milea, şi anume că generalul Stănculescu a fost chemat să-i ia locul. Milea a fost singurul care a dat ordin scris să se tragă la Timişoara, bineînţeles, pe baza ordinului dat de Ceauşescu. A fost cel care a condus acţiunile din Bucureşti. În ziua de 16 decembrie, Milea, Postelnicu şi eu fusesem puşi în discuţia Comitetului Politic Executiv că n-am făcut tot ce trebuie la Timişoara…
Îi era teamă că va fi înlocuit?
Nu asta era problema, că va fi înlocuit cu generalul Stănculescu. Funcţiile, la urma urmelor, sunt trecătoare. Se gândea cum va răspunde pentru cele ce făcuse anterior, dacă îl decădea din această demnitate chiar Ceauşescu, cel care l-a pus să facă acele lucruri, care i-a ordonat să le execute. Eu îi iau apărarea şi chiar doresc să fac aceasta pentru că generalul Milea era un camarad de-al meu, şi aveam acelaşi grad. Milea a fost un militar desăvârşit, care a executat ordinele ce i s-au dat.
„Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva…“
Revenim la şedinţa din dimineaţa zilei de 22 decembrie…
Tot timpul cât a stat în picioare, Milea s-a sprijinit cu mâna stângă de braţul meu. Atunci când Ceauşescu îl lovea mai puternic, cu vorba, bineînţeles, simţeam cum mă strânge mai tare de mână. Când i-a cerut să plece imediat în stradă şi să ia măsurile ordonate pentru a stabiliza situaţia, Milea m-a strâns foarte puternic de braţ. În momentul acela, eu am crezut că este o descărcare faţă de presiunea la care a fost supus. Însă, mai târziu, faţă de ceea ce s-a întâmplat, am fost convins, şi sunt convins, că Milea şi-a luat rămas bun de la mine. A ieşit din sala de şedinţe şi a fost întâmpinat de maiorul-aghiotant, care era ofiţerul meu. Garda demnitarilor, inclusiv a ministrului Apărării Naţionale, era asigurată de Departamentul Securităţii Statului. Pe holul pe care se deplasa a întâlnit un căpitan-inginer de la Armată. Milea l-a chemat şi i-a cerut pistolul. În mod normal, căpitanul nu avea voie să-i dea arma. Indiferent cine i-o cere, şi mai ales într-o situaţie specială ca aceea de atunci. Dar fiind un ofiţer-inginer tânăr, acesta s-a pierdut cu firea şi i-a dat arma ministrului. Milea s-a îndreptat apoi spre biroul şefului Statului Major al Gărzilor Patriotice, locul în care lucrase şi el înainte de a fi numit ministru al Apărării. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Unele lucruri se deduc, altele… Se ştie că a vorbit la telefon, o dată sau de două ori, că şeful Gărzilor Patriotice a vrut să intre în birou, dar a fost rugat să-l lase singur. Apoi, s-a auzit un foc de armă. S-a împuşcat cu pistolul căpitanului-inginer. S-a împuşcat, se pare, în dreptul inimii. Şi acum mă gândesc: dacă Milea i-ar fi cerut pistolul ofiţerului meu, maiorul-aghiotant, iar acesta s-ar fi pierdut şi i l-ar fi dat, mai putea cineva să mai spună că nu l-a omorât Securitatea? Cum, de fapt, s-a şi spus. Că Securitatea l-a omorât. Vedeţi cum se răstoarnă lucrurile ca să fie mutat mortul pe o stradă mai încolo…
Ce s-a întâmplat pe urmă?
S-a intrat în încăpere. Se împuşcase. Au fost acolo nişte cadre medicale. Nu cred că s-a lucrat foarte bine. S-a întârziat nespus de mult transportul său la Spitalul Elias, unde am auzit că nu ar fi fost tratat cum ar fi trebuit, însă nu am dovezi în acest sens. Aşa a murit generalul Milea. Este trist, este dureros, dar aşa s-a întâmplat. Era omul care îi executase ordinele lui Ceauşescu.
Revenim la oferta făcută generalului Milea de indisponibilizare a soţilor Ceauşescu. Ce ar fi urmat?
Nu ştiu. Urma să vedem. Indisponibilizându-i pe cei doi realizam un lucru absolut indispensabil în acel moment: le blocam posibilitatea de a mai da ordine de reprimare. Eu nu am avut un plan şi nici Milea. Ar fi trebuit să intru în ceva, nu ştiu în ce. Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva…
Doreaţi pur şi simplu să-l scoateţi din joc….
Da, să vedem ce putem face. Cursul lucrurilor nu mai putea fi oprit. Era la mintea omului cel mai simplu, nu trebuia să ai nici poziţii înalte în structurile statului, nici să dispui de nu ştiu ce puteri, ca să observi că lucrurile porniseră pe un anumit drum. Ce puteai să faci în acele împrejurări? Mi-ar fi fost cu neputinţă să dau ordin să se tragă în manifestanţi. Şi n-am dat! Erau două variante: să ordon foc sau să ordon ca armele să fie depuse în rastel. Am ales cea de-a doua variantă.
„Ilie Verdeţ mi-a propus să devin ministru de Interne“
„Weekend Adevărul“: Aţi spus că cea mai mare parte a forţelor de securitate se aflau masate în sediul Comitetului Central?
Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Nu. Acolo se aflau doar o parte din ofiţerii şi subofiţerii de la Direcţia de Securitate şi Gardă, precum şi două detaşamente ale Unităţilor Speciale de Luptă Anti-teroristă. În exterior nu ştiu câte tancuri, taburi, tunuri şi efective avea Armata. Noi aveam efectivele unei brigăzi a trupelor de Securitate, circa 1.000 de oameni, care asigurau perimetrul: Ateneul Român- str. Brezoianu –str. Academiei – Bd. Nicolae Bălcescu. Aveam şi rezerve la Garda Palatului Republicii. În afară de efectivele acestei brigăzi, aveam şi rezerve de dispozitiv alcătuite din elevii de la Şcoala Militară de ofiţeri nr. 1 a MAI. Era vorba de 700 de elevi şi peste 200 de cadre.
Ce armament aveau în dotare?
Armamentul cu care era dotată Armata la vremea respectivă. Pistoale mitralieră, iar ofiţerii pistolete. În dimineaţa acelei zile, de 22 decembrie, înainte de a pleca la şedinţa C.P.Ex., m-am întâlnit cu comandanţii forţelor, menţionate mai sus, colonelul Gheorghe Răbăcel şi colonelul Pavelescu, cărora le-am ordonat ca imediat să pregătească retragerea în cazărmi. La ora 8.15 unităţile respective s-au retras în cazărmi. Erau aproape 2.000 de oameni înarmaţi. Era o situaţie critică. Demonstranţii veneau către acel perimetru, pe care îl apărau oamenii mei, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să pătrundă în zonă. Demonstranţii puteau forţa intrarea…Ce s-ar fi întâmplat? Ce-ar fi ieşit, dacă militarii ar fi ripostat? Un măcel. De aceea, eu am retras aceste forţe, asumându-mi toate riscurile. În astfel de împrejurări nu te mai gândeşti la tine, la urma urmelor, eşti o entitate neglijabilă, într-un astfel de context nu te mai iei în seamă. Ce puteam să fac? Aveam două variante de luat în calcul: ori retrag oamenii în cazărmi, ori îi las în dispozitiv şi opun rezistenţă. Puteam să aleg a doua variantă? Nu! Aşa că am trimis oamenii în cazărmi.
Aţi retras, deci, toate forţele din exterior…
Toate forţele din exterior.
S-au retras şi oamenii pe care îi aveaţi în sediul CC?
Nu, ei au rămas acolo până când Ceauşescu s-a dus cu liftul pe platformă şi a plecat cu elicopterul spre… moarte.
Ce s-a întâmplat cu cei 500 de oameni din sediul CC? S-au angajat în acţiuni de luptă?
Nu.
De unde ştiţi?
Păi, eram acolo. Le-am dat ordin să deschidă uşile sediului CC. Veniseră unii demonstranţi cu sisteme pe care credeau că le pot folosi la deschiderea uşilor. Nu s-a forţat nicio uşă, nu s-a spart niciun geam. Oamenii au intrat în sediu fără să se spargă un geam. Au intrat buluc. Aşa cum intră mulţimea.
„A fost o diversiune ordinară“
Atunci cine a tras în manifestanţi?
Focurile de armă au fost trase mult după acest moment, seara. A fost altă poveste. S-a tras de pe Palatul Republicii, a fost o diversiune ordinară. Şi s-a simulat că se trage către sediul CC, unde eram şi eu, şi generalul Guşă (foto dreapta), care conduceam comandamentul ad-hoc constituit şi încercam să ţinem sub control situaţia atât din Bucureşti, cât şi din toată ţara.
Şi cine a creat această diversiune?
Ei, cine… Mai întrebaţi-i şi pe alţii, care au preluat puterea. În sediul CC se întâmplau tot felul de lucruri, se făceau şi desfăceau guverne… S-a încercat un guvern pe care să-l constituie Constantin Dăscălescu, unul pe care l-a încercat Ilie Verdeţ. Acesta mi-a propus şi mie să intru în guvern.
Pe ce post?
Mi-a propus Ministerul de Interne. Îl capacitase pe Nicolae Popovici, Procurorul General al României, să fie ministru al Justiţiei. I-am spus că mie nu-mi mai trebuie nicio funcţie ministerială: „Mi-ajunge! Sunt aici doar ca să ajut să nu se ajungă la haos şi să nu moară oamenii“. Nu eram sigur că voi putea.
Şi aţi reuşit?
Din punctul meu de vedera, da. Ăsta a fost lucrul cel mai important pe care l-am făcut, timp de 24 de ore din sediul CC, alături de generalul Guşă. Să încercăm să punem ordine în trupe. Să ţinem unităţile din ţară sub control. Oamenii erau bulversaţi, nu mai ştiau ce ordine să execute, pe cine să mai asculte… Aşa se întâmplă în situaţii de acest gen. A fost un lucru neînchipuit de greu. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să nu moară oameni. Deşi acest lucru s-a întâmplat. Inclusiv asupra mea s-a tras în sediul CC. Se întâmplase ceva pe un culoar şi din biroul acela unde noi încercam să ţinem lucrurile sub control, am plecat să văd despre ce este vorba. La un moment dat, un foc de armă automată era să mă omoare. N-am fost nimerit. Probabil s-a crezut că noi, cei de la CC, încercăm să devenim un nou centru de putere, pe lângă celelalte două deja existente. Primul era centrul de la televiziune, care a devenit şi noua putere propriu-zisă, unde erau cei pe care îi ştie toată lumea, şi cel de-al doilea la Ministerul Apărării Naţionale, alcătuit din generalii Militaru (foto stânga) şi Stănculescu, cel din urmă pregătindu-se să-i predea lui Militaru mandatul de ministru primit de la Ceauşescu. Al treilea centru se presupunea că suntem noi, cei de la CC, Guşă şi cu mine, care aveam controlul asupra Armatei, Securităţii şi MAI.
„Brucan se erijase în şef“
Cât aţi mai deţinut acest control?
În zilele de 22 şi 23 decembrie. Şi parţial în zilele care au mai urmat. Dar amândoi, şi eu, şi Guşă, am fost chemaţi la Ministerul Apărării de către generalul Militaru. Am primit şi de la comandamentul politic, să zic aşa, de la televiziune, în special de la Brucan, care se erijase în şef, dispoziţia să ne prezentăm la Ministerul Apărării Naţionale. Am decis cu generalul Guşă să plecăm separat, la un anumit interval de timp. Să nu creăm impresia oamenilor care erau prezenţi în sediul CC că dacă părăsim amândoi sediul vom pune la cale cine ştie ce. Oamenii erau suspicioşi şi în stare de tensiune. Aşa că am plecat la interval de câteva ore. Pe atunci se călătorea cu tabul. Unul dintre revoluţionari m-a rugat să-l iau şi pe el când plec către Ministerul Apărării, deoarece stă în zonă şi vrea să ajungă acasă. Omul ăsta a fost salvarea mea. Tabul s-a dus pe o stradă paralelă cu cea pe care trebuia să meargă în mod normal către Ministerul Apărării Naţionale, unde era organizată o ambuscadă.
Cine o organizase?
Nu ştiu. S-a spus că oamenii din stradă, care făceau tot felul de filtre. La fel, la Ministerul Apărării Naţionale, s-a descărcat „accidental“ o armă chiar în timp ce eu traversam un culoar.
Când aţi predat efectiv comanda trupelor de securitate?
Comanda Trupelor de Securitate şi a USLA am predat-o în după-amiaza zilei de 22 decembrie generalului Militaru. Mi-a spus că are împuternicirea centrului politic de la televiziune pentru acest lucru şi că va prelua şi Ministerul Apărării Naţionale.
A avut ordin scris?
Ei, ordin scris! Se mai dădeau atunci ordine scrise?! Eu am dat ordine verbale tuturor subordonaţilor mei, care le-au executat exemplar.
Nu mai erau reguli clare. După aceste momente, la câteva zile mai târziu, Ministerul de Interne, inclusiv Departamentul Securităţii Statului, a trecut în subordinea Ministerului Apărării. Eu am avut, până în momentul în care am fost arestat, legitimaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.
Aveţi vreun sentiment de regret pentru vreunul dintre actele pe are le-aţi îndeplinit în perioada decembrie 1989?
Nu. Poate au fost unele lucruri pe care puteam să le fac mai bine, dar cred că în situaţia dată mi-am făcut datoria cât am putut de bine. În primul rând, am dat ordin să nu se tragă în demonstranţi, să intre trupele de securitate în cazărmi, iar în al doilea rând, am reuşit să-mi protejez subordonaţii şi cadrele Ministerului de Interne. Şi astăzi, la mai mult de un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989, sunt oameni care, întâlnindu-mă pe stradă, îmi mulţumesc pentru că le-am salvat viaţa. […]/ integral pe adevarul.ro
Scriitoarea și luptătoarea pentru libertatea în timpul Revoluției, Ana Blandiana, s-a aflat față în față cu Rareș Bogdan, în platoul emisiunii Jocuri de Putere, acolo unde a avut loc un interviu inedit despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989, în timpul Revoluției, dar și după, la prima ședință a Consiliului Frontului. Vă redăm mai jos interviul integral:
Unde erați în dimineața zilei de 20 decembrie?
În 20 decembrie 1989 eram la București, iar în 19 primisem un telefon din Timișoara. Era o întâmplare, telefoanele ba mergeau, ba nu mergeau. Și primisem un telefon care ne spunea: “avem nevoie de medicamente, pansamnete, Rivanol și de antibiotice, pentru că nu mai vrem să ducem în spitale răniții, acolo au fost omorâți. Au fost duși pentru o rană la picior și au fost găsiți împușcați în cap”.
În noapte din 19 decembrie spre 20, am umblat la tot felul de doctori. Unora, pe care îi cunoșteam, le spuneam adevărul, altora că e mama bolnavă, pentru că aveam nevoie de rețete pentru antibiotice. Am făcut rost de rețete și am fost la o farmacie în dimineața de 20 decembrie, am dat rețetele și banii și am spus “și multe pansamente și Rivanol”. M-a întrebat câte. Eram cu soțul meu și noi nu am știut să spunem câte. Aveam un geamantan la noi. Atunci a fost prima oară în viață când mi-am dat seama că solidaritatea este posibilă. Farmacista m-a privit și m-a întrebat: “Este o rană mare?”. Și eu am zis că este foarte mare. Și atunci ea și-a dat seama și ne-a dat baloturi întregi fără să ne ia bani. Am pus tot în geamantan și am vrut să-l trimitem la Timișoara. Dar în clipa în care urma să dăm geamantanul, am primit un telefon de la Timișoara că armata a trecut de partea revoluționarilor și că Timișoara este primul oraș liber de comunism.
În 21 decembrie a fost complicat. Am deschis televizorul dimineața. Am plecat de acasă imediat după încheierea transmisiei și am luat-o la fugă spre Piața Palatului, pe Transilvaniei. Dar, apropiindu-ne de Biserica Sfântul Iosif, nu am mai putut înainta, pentru că veneau foarte mulți oameni în fugă spre noi. Și noi întrebam ce s-a întâmplat. “Nu aveți decât să mergeți”, ne spuneau oamenii, nu aveau timp să se oprească să ne explice. Dar acolo, la biserică, era deja un cordon și nu se mai putea trece. Pe vremea aceea, acolo întorcea un tramvai, care atunci când întorcea încetinea. Am sărit în tramvai și odată cu noi a sărit și un băiat care venea dinspre Piața Palatului și care ne-a povestit ce s-a întâmplat. Am ajuns la capăt undeva în Piața Chibrit. Ne-am întors, iar pe drum ne-am mai întâlnit cu niște cunoștințe. Întâmplarea ciudată a fost că am ajuns în Piața Romană când se întuneca.
Nu mai era nimeni pe stradă. Înainte de Piața Romană erau grupuri de polițiști, jandarmi, oameni îmbrăcați în uniforme, care nu ne spuneau nimic. Am vrut să ne întoarcem, dar ne-am gândit că o să fim mai suspecți dacă ne întoarcem. Ne-au cerut buletinele mie și soțului meu. Soțul meu a scos buletinul, însă eu am început să mi-l caut în geantă. În timp ce căutam buletinul, a venit în fugă un tânăr îmbrăcat în haine de Gărzi Patriotice și a spus “Arestați-o, arestați-o! A fost și ea aici!”. Nu mi-a venit să cred! În primul rând, nu era adevărat. Din fericire pentru noi, ofițerul a fost cumsecade și, între timp, mi-am găsit și buletinul. S-a uitat la noi foarte adânc și a spus “Întradevăr n-ați fost?”. Și noi i-am zis că nu, iar el a spus “Plecați și sper să nu ne mai întâlnim!”.
Ce s-a întâmplat la Televiziunea Română?
Nu mi se părea încă nimic suspect. Îmi auzisem numele în piață, în data de 22 decembrie, înainte să plece Ceaușescu. Exista în piață o dubiță cu megafoane și cineva care spunea diverse nume, printre care era și al meu. Nu m-am simțit bine, aveam un fular foarte mare și m-am înfășurat mai bine, să nu cumva să mă vadă cineva. Începând din 22 decembrie, la prânz, a început să se transmită lista Consiliului Frontului, care mi s-a părut perfect normal, fiind extrem de provizoriu.
Am ajuns la Televiziune pentru că tot felul de prieteni îmi transmiteau că trebuie să mă duc acolo. M-am dus și, aflând că acel comandament este sus (la Televiziune se trăgea și pe scări), am urcat și am aflat că este Dan Marțian cel care conducea. Și am vrut să intru să întreb ce trebuie să facem. Mă opreau oamenii pe stradă și îmi spuneau că le-a murit copilul, că le-a luat foc casa, iar eu nu știam ce să le spun. El a fost extrem iritat de apariția mea și a soțului meu și ne-a întrebat ce căutam acolo. I-am zis că ne-a chemat la Televiziune să vorbim, dar că nu înțelegem nimic. El ne-a spus atunci “Duceți-vă acasă, veți fi chemați când va fi cazul!”.
Pe 26 decembrie am fost chemată, atunci a avut loc prima ședință a Consiliului Frontului. Atunci l-am cunoscut pe Ion Iliescu și pe restul. Nu-i cunoșteam decât pe Dinescu și puțin de tot pe Pleșu. Atunci am văzut-o pe doamna Cornea și tot atunci a venit la mine un domn care, înainte să-mi spună numele, mi-a spus “Tu vezi cum te porți, că avem planuri mari cu tine”. Spunându-mi “tu”, mi-a fost clar că este activist, activiștii spuneau “tu” tuturor. Eu i-am spus atunci că mă cheamă Ana Blandiana și l-am întrebat cum îl cheamă. El mi-a spus că să-mi văd de treaba mea, dar până la urmă mi-a zis că îl cheama Brucan. Pentru mine Brucan nu era un personaj pozitiv, era pur și simplu cel care scrisese scrisoarea celor șase, pe care o ascultasem la Europa Liberă și care mă șocase printr-o frază: “Nu pentru asta am înființat noi Securitatea”, adică nu ca să-i urmărească pe ei acum.
Faptul că în ’89 cineva se putea lăuda că a înființat Securitatea, mi s-a părut uluitor, o mare rușine. Asta era Brucan pentru mine. Faptul că și-a spus numele a fost un mare noroc. Spunându-și numele am avut noroc că de la început am spus “Dar pe mine nu mă întrebați?”.
Între timp am fost întrerupți de faptul că s-a anunțat începerea ședinței și ne-au dus într-o sală mare din Palatul Victoria, în care era o masă rotundă. A venit Iliescu, a dat mâna cu toată lumea, după care a ținut un mic discurs și a anunțat viitoarele structuri. În aceste structuri eu urma să fiu vicepreședinta acestui consiliu. Dar am spus nu. A urmat, jumătate de oră, perioada în care m-am maturizat politic cât în toată viața mea la un loc. Atunci am avut revelația că noi eram acolo să fim puși într-o vitrină, iar în spatele nostru să se întâmple lucruri pe care să le girăm fără să le cunoaștem.
Când v-ați dat seama că s-a confiscat ceea ce oamenii au sperat când au ieșit în stradă?
Atunci eu am participat la patru ședințe și am demisionat, pe 28 sau 29 ianuarie. În toate aceste ședințe au avut loc confruntări. Eu am spus că “atunci când au venit comuniștii la putere au făcut niște stabilizări ca să ia banii celor care aveau bani și să pornească de la zero, nu vi se pare normal să faceti o stabilizare ca securiștii să rămână fără bani și să pornească de la zero?”. Și mi-au spus ”Ce te bagi tu, nu te pricepi!”. Am demisionat în clipa în care s-a declarat intrarea în alegeri a acestui consiliu, care de fapt spunea de la început că e provizoriu, nu se pusese nicio clipă problema să devină partid. Eu n-am mai ajuns În CPUN. Doamna Cornea nu mai venise la ședințe de la cea de anul nou.
De ce era nevoie de o Alianță Civică, care este motivul acestei alianțe?
Eu știu că a fost o lovitură de stat, dar întotdeauna am folosit cuvântul “revoluție”, pentru că eu cred că a fost și asta. Cei din Timișoara, din București. E clar că nu și-au dat viața pentru o lovitură de stat, chiar dacă erau și printre ei unii, pentru că Dan Iosif știa bine că e o lovitură de stat și era și el acolo. […]/ integral pe realitatea.net
- Adevarul: Serial „Zorii Revoluţiei Române“. Episodul 1: România lui Ceauşescu, prea rigidă pentru Vest, prea liberală pentru sovietici
Revoluţia Română din 1989 a fost singura schimbare de regim din Europa de Est care s-a produs cu vărsare de sânge. Singura televizată. Ultima. Şi a generat zeci de ipoteze – unele obiective, altele pasionale – cu privire la momentele premergătoare şi la oamenii din spatele cortinei.
Istoricul american Larry L. Watts va publica, începând cu această ediţie, în fiecare vineri, în „Weekend Adevărul“, serialul „Zorii Revoluţiei Române“, despre perioada decembrie 1989, în care prezintă contextul intern şi internaţional care a dus la explozia populară împotriva regimului Ceauşescu. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.
Au existat trei niveluri principale ale confruntării în cadrul blocului sovietic în timpul Războiului Rece, dar mai ales în ultimul deceniu al acestuia, şi toate trei au fost importante pentru interesele strategice americane.
Primul era acela al confruntării dintre Est şi Vest, care genera riscul ca tensiunile să escaladeze către un conflict militar şi chiar un război nuclear. La acest nivel, România combătuse consecvent politicile de competiţie militară provocatoare, tensiunile crescute şi războaiele prin interpuşi, agreate de diverşi lideri sovietici şi, în special, de cei militari. A făcut acest lucru, în primul rând, prin intermediul propriei sale strategii de mediere internaţională, dezangajare şi dezarmare.
Abilitatea României de a-i şantaja pe liderii sovietici este unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene ale ultimilor ani de Război Rece, despre care nu se ştia aproape nimic la momentul respectiv – de fapt, era de-a dreptul secret! Românii i-au determinat pe ruşi să adopte aceste politici în schimbul acceptului de a reînnoi Tratatul de la Varşovia în anul 1985.
Realinierea sovietică
În mod ironic, rapoartele din a doua jumătate a anilor ’80 referitoare la reconcilierea sovieto-română reflectau, în mare parte, o realitate în care Gorbaciov alinia tot mai mult politica de securitate sovietică la vechea linie trasată de Bucureşti. Aşadar, începea să satisfacă vechile solicitări ale României. Înainte de acest moment, rapoartele privind o astfel de reconciliere, diseminate în deceniile ’60 şi ’70, erau elementele standard ale unei campanii de măsuri active menite să creeze imaginea unei independenţe româneşti deja reduse şi în continuă diminuare. Însă acum ele reflectau realinierea sovietică la poziţiile demult susţinute de România. Deloc surprinzător, Gorbaciov – şi aproape toţi ceilalţi lideri sovietici – avea mari ezitări în a recunoaşte rolul României în acest proces. De altfel, referirile liderului de la Kremlin doar sugerează subtil că iniţiativele şi propunerile româneşti nu erau complet inadecvate.
În momentul în care Bucureştiul a fost din ce în ce mai mult în acord cu politica de securitate sovietică, unul dintre cele mai importante domenii ale trecutei confruntări sovieto-române se redusese considerabil. Însă acest lucru nu i-a oferit lui Gorbaciov decât un vag moment de respiro. Pe de-o parte fiindcă momentul i se părea propice şi de cealaltă parte, ca urmare a problemelor „de încredere“ adânc înrădăcinate faţă de Moscova, Bucureştiul continuând să facă presiuni pentru progresul dezarmării, pentru reduceri mai mari ale armamentelor, trupelor şi bugetelor destinate apărării şi pentru o retragere mai rapidă şi completă a trupelor sovietice de pe teritoriile altor state. Şi a perseverat în această direcţie până la Revoluţia din decembrie 1989, spre substanţialul disconfort al Kremlinului.
Cel de-al doilea nivel al confruntării era în interiorul Pactului de la Varşovia, unde România se străduise fără încetare să-i scoată pe aliaţii est-europeni de sub dominaţia Moscovei, chiar de la semnarea Tratatului de la Varşovia, în mai 1955 – consolidându-şi şi garantându-şi astfel propria independenţă. A insistat pentru o democratizare a Pactului, care să ducă la descentralizarea puterii şi la rotaţia la comandă, transformând astfel alianţa dintr-un instrument al politicii militare sovietice într-o coaliţie autentică de parteneri egali. În 1988, România susţinea chiar o restructurare completă, care să-i încheie rolul de alianţă politico-militară şi de principal organism coordonator pentru politicile externă şi de securitate ale blocului sovietic.
Transformarea alianţei aşa cum o susţinea România ar fi schimbat atât de drastic priorităţile interne, de la cele politico-militare la altele socio-economice – mergând chiar până la excluderea de la lucrări a militarilor şi a miniştrilor Apărării – încât ar fi necesitat o reformulare completă a însuşi Tratatului de la Varşovia. Şi dacă s-ar fi realizat, ar fi subordonat obiectivele predominant militare de până atunci într-o agendă socio-economică.
Iată ce raporta conducerea maghiară referitor la iniţiativa de reformă a românilor la momentul respectiv: „Partea română va încerca probabil să focalizeze atenţia pe propunerile pe care Partidul Comunist din România le înaintase partidelor frăţeşti pe tema transformării Tratatului de la Varşovia. Aceste modificări care afectează rolurile organizaţiilor politice – primirea Iugoslaviei şi a Albaniei în Tratatul de la Varşovia – vizează, în principal, şi ar putea duce la revizuirea tratatului iniţial“. „Delegaţiile maghiare nu ar trebui să ofere un răspuns categoric la propunerile româneşti“, se mai arăta în memorandumul referitor la poziţia maghiară cu privire la transformarea mecanismelor de lucru din interiorul Tratatului de la Varşovia, din 6 decembrie 1988.
„Să nu pornim pe acelaşi drum“
La instrucţiunile Moscovei, membrii loialişti ai alianţei au combătut iniţiativa României din toate puterile. Însă argumentaţia părţii române avea o forţă irezistibilă, după cum reiese din rapoartele maghiare. „Să nu pornim pe acelaşi drum pe care au propus românii să mergem, adică să introducem pe agendă problemele construcţiei socialiste, de exemplu experienţele construirii socialismului în plan intern, pe lângă chestiunile de cooperare economică în cadrul Tratatului de la Varşovia; regret să spun că mai multe ţări ale Tratatului de la Varşovia au îmbrăţişat acea propunere. […] Noi ne opunem prevederilor scrise şi nu le susţinem în nici un caz“, declara ministrul de Externe Gyula Horn, conform Minutei Întâlnirii Comitetului Politic al PSMU din 16 mai 1989. Horn a adăugat atunci că autorităţile române „în mod clar“ puseseră o „presiune atât de mare pe Moscova“ pentru a discuta „construcţia socialistă şi modernizarea Tratatului de la Varşovia“ încât „sovieticii fac acum o concesie“.
Liderii sovietici priveau „democratizarea“ Pactului de la Varşovia într-o lumină cu totul diferită faţă de omologii români. Perspectiva Kremlinului ar fi permis Uniunii Sovietice să păstreze caracterul de „inter-blocuri“ al relaţiei dintre Est şi Vest şi să accentueze integrarea Pactului sub controlul sovietic, facilitând astfel supravieţuirea pe termen lung a imperiului sovietic în estul Europei. Este dificil să ne dăm seama dacă şi în ce măsură campania României a avut un rol în eşecul proiectului sovietic. Oricum, neîndoielnic este că această activitate a continuat să fie necesară chiar şi la acel moment târziu al istoriei.
Preţul prieteniei cu Statele Unite
La sfârşitul anilor ’80, lupta pentru democratizarea Pactului de la Varşovia nu putea fi dusă decât de un stat membru. Un singur stat mebru, mai precis: Uniunea Sovietică. Dacă Statele Unite ale Americii ar fi demonstrat chiar şi cel mai vag interes pentru democratizarea Pactului de la Varşovia în perioada reformelor lui Gorbaciov, probabil că procesul de încheiere paşnică a Războiului Rece s-ar fi oprit brusc. Pentru a facilita îndeplinirea unui obiectiv mai important, era nevoie ca SUA să se dezică de acest aspect al vechii lor politici de diferenţiere. Schimbarea a fost făcută publică atunci când a fost abandonată independenţa faţă de Uniunea Sovietică în politica economică, externă şi de securitate, accentul fiind pus, în schimb, pe liberalizarea internă a fiecărui stat membru al Pactului. Independenţa aceasta fusese unul dintre cele două elemente principale care asiguraseră susţinerea, asistenţa şi prietenia Statelor Unite ale Americii.
Acest lucru a avut un efect devastator asupra viitorului relaţiei româno-americane – o relaţie deja mutilată de dezinformările coordonate de sovietici, politicile interne deloc liberale ale regimului comunist român şi declinul aparent accelerat al capacităţilor administrative ale României. În vreme ce rolul României pe primele două niveluri ale confruntării – cel strategic şi cel al alianţei – era nu doar constructiv şi eficient, ci şi în acord cu politica generală americană din cea mai mare parte a Războiului Rece, lupta pe cel de-al treilea nivel, care necesita liberalizarea internă a fiecărui stat socialist, fusese întotdeauna un element de dispută între Bucureşti şi Washington. Bătăliile pe care Bucureştiul le-a dus la nivelurile strategic şi de alianţă nu au avut aproape niciun ecou dincolo de Ocean.
Paradoxal, susţinerea populară pentru politicile independente, orientate spre Occident, ce s-a menţinut până în primii ani ai deceniului 1980, nu a avut un efect pozitiv asupra descentralizării interne din ultima parte a aceluiaşi deceniu. Prin urmare, se întrezăreau prea puţine semne ale unei liberalizări pornite de jos, de tipul celei poloneze. De asemenea, nu exista nici liberalizarea de tip descendent, aprobată de sovietici şi menită să redea regimului legitimitate, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria după înăbuşirea revoltei din 1956 şi după „normalizarea“ brutală care a urmat.La polul opus, regimul comunist din România a demonstrat că a considerat – în mod eronat – susţinerea populară pentru evenimentele şi orientările din trecut ca oferindu-i o aprobare de tip carte blanche pentru politicile interne şi pentru noile orientări strategice care nu au generat o legitimitate corespunzătoare, ba dimpotrivă.
[…]
Percepţiile distorsionate
Acest efort al măsurilor active sovietice s-a dovedit extrem de profitabil. De pildă, cu toate că Budapesta a urmat cu rigurozitate linia dictată de Moscova în domeniul politicii externe şi de securitate, nu puţini au fost analiştii occidentali care au crezut că, până la întrunirea CPC din iulie 1989, Ungaria „ajunsese deja cel mai departe în tendinţa de detaşare treptată de Pactul de la Varşovia“. Deşi, cu mai puţin de şase săptămâni înainte, ministrul de Externe Horn sublinia în faţa Biroului Politic maghiar, reunit în 16 mai 1989: „Referitor la viitorul Tratatului de la Varşovia, acceptăm doar acele lucruri pe care le acceptă şi sovieticii“. Iar cinci luni mai târziu, în decembrie 1989, oficialii maghiari preamăreau „virtuţile rămânerii în Pactul de la Varşovia“, aşa cum reiese din Raporul celei de-a XXIV-a întâlniri a CMA, din 1 decembrie 1989.
Împreună cu Praga, Budapesta era de asemenea considerată ca mergând „cel mai departe în a susţine desfiinţarea structurilor militare ale Pactului de la Varşovia“. Dar acesta era un rol pe care, în conformitate cu documentele disponibile ale Pactului de la Varşovia, niciun lider cehoslovac sau maghiar nu l-a deţinut vreodată înainte de 1990. Mai mult, ministrul de Externe Horn a continuat să se opună trecerii de la problemele militare şi politice la cele socio-economice, în cadrul întrunirii de la Varşovia din octombrie 1989. În mod similar, liderul cehoslovac Milos Jakes aderase rigid la modelul sovietic privind reformarea Pactului de la Varşovia.
România în opoziţie
Dar pentru Bucureşti era o partitură familiară – una pe care românii au interpretat-o în opoziţie cu toţi ceilalţi membri ai alianţei, până la Revoluţia din decembrie 1989. Deşi grupul de lucru pe „probleme legate de îmbunătăţirea mecanismului de cooperare în cadrul Pactului de la Varşovia“ s-a reunit de patru ori de la înfiinţarea sa în iulie 1988 până în toamna lui 1989, nu a putut ajunge la un consens din cauza „profundei opoziţii de opinii dintre România şi restul membrilor“. De menţionat că s-a ajuns la un consens, în mod paradoxal, la a cincea întâlnire – în februarie 1990 – când ceilalţi membri au acceptat transformarea funcţiilor Pactului şi rotaţia la postul de comandant suprem.
După ce autorităţile care au urmat această politică au fost îndepărtate de la putere, ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia au atribuit pur şi simplu Cehoslovaciei şi Ungariei propunerile româneşti de reformă: „desfiinţarea Forţelor Armate Unificate, plasarea forţelor armate exclusiv sub comandă naţională, apărarea teritoriului naţional ca unică obligaţie în alianţă, transformarea Statului Major al Forţelor Armate Unificate într-un Grup de Coordonare“.
În vreme ce toate aspectele politicii externe şi de securitate ale României erau sistematic reatribuite regimurilor loiale sovieticilor, cu ajutorul aparatului de măsuri active al URSS şi al Pactului de la Varşovia, ţara şi conducerea ei erau cu minuţiozitate înfăţişate ca susţinând exact opusul măsurilor promovate în ultimul sfert de secol. De la statutul de unic membru al Pactului care refuzase să blameze şi să condamne SUA, RFG şi NATO, România devenise ţara care detesta cel mai profund autorităţile de la Washington, Bonn şi Bruxelles. De la ţara cu activitate de pionierat în domeniul relaţiilor cu Europa de Vest şi mai ales cu CEE, devenise cea mai anti-europeană dintre toate. De la singurul membru al alianţei care condamnase invaziile militare conduse de sovietici şi respinsese doctrina Brejnev, devenise susţinătoare a invaziilor militare în Europa şi împotriva propriilor ei aliaţi. Desigur, România nu devenise în realitate aşa, dar acestea erau imaginile proiectate în Occident de aparatul sovietic de dezinformare, cu un remarcabil succes.
[…]/ integral pe adevarul.ro
Vedeti si:
- ȘAH MAT. STRATEGIA UNEI REVOLUȚII. Film documentar realizat de televiziunea ARTE despre MIZELE GEOPOLITICE ale EVENIMENTELOR DIN 1989 (Video)
- PAPUSARII CU SUFLETE DE CAINI (1989, 2014, 2015…)
- 25 DE ANI DE LA … LOVITURA DE STAT REVOLUTIONARA DIN 1989. Marturii, opinii si cateva lucruri spuse tot mai “pe fata”: implicarea serviciilor secrete rusesti, maghiare, germane in evenimentele din decembrie 1989 (VIDEO)
- FMI A IMPUS AUSTERITATEA IN ANII ’80 PENTRU A PROVOCA REVOLUTIA! Romania, teren de experimentare al INGINERIILOR SOCIAL-FINANCIARE
- GRUPURILE DE DIVERSIUNE PRIN VIOLENTA SI VANDALISM – arma identica a regimurilor Ceausescu, Iliescu, Basescu (VIDEO). PIATA UNIVERSITATII – 1990-2012
***
- 21 decembrie 1989 [FOTO + VIDEO]. Pe unde calcam s-a varsat sange… Vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania despre jertfa tinerilor si “performanta” comunismului ateu: “A NE FACE SA TRAIM ZILNIC ANORMALUL CA NORMALITATE”
- 23 de ani si tot… DEGEABA. Tudor Gheorghe (VIDEO)
- 22 DECEMBRIE 1989 – 22 DE ANI. In pragul unei noi robii totalitare, cu gandul la martirii carora le datoram libertatea
- Ca sa nu fie cele de pe urma mai rele decat cele dintai… UNDE SUNTEM, LA 25 DE ANI DE LA DECEMBRIE `89? “O noua prigoana a crestinilor se profileaza la orizont, fata de care comunismul se va dovedi depasit”
- IPS Bartolomeu: CE AM FACUT CU LIBERTATEA? “Va rog, parintilor, ocrotiti-va copiii!”
- Libertatea de a intinde mana lui Dumnezeu. MARTURISIRILE SI SFATURILE VII PENTRU TINERI ALE UNEI ARTISTE ORTODOXE: sculptorul Silvia Radu (si despre eroii din decembrie 1989): Ce primeste tanarul de la biserica? Robii modei sau liberi pentru Hristos? Cum scapam de deznadejde?
- PARINTELE TEOFAN DE LA MAN. NERA: Jertfa din decembrie 1989 a fost calcata in picioare, am batjocorit libertatea, darul lui Dumnezeu…
http://revista22.ro/70250891/22-decembrie-1989-ziua-n-care-securitatea-a-ars-dosare.html
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/12/22/focul-jertfei-si-al-irosirii-intre-decembrie-1989-si-revolutia-colectiv-incendiul-de-la-colectiv-simbolic-vorbind-inaugureaza-probabil-o-noua-perioada-in-istoria-poporulu/
http://www.dcnews.ro/dezvaluirile-unui-ofi-er-de-securitate-avertismentul-lui-gorbaciov-pentru-ceau-escu-video-exclusiv_492849.html
– See more at: http://www.dcnews.ro/dezvaluirile-unui-ofi-er-de-securitate-avertismentul-lui-gorbaciov-pentru-ceau-escu-video-exclusiv_492849.html#sthash.94daKDk0.dpuf
http://karamazov.ro/index.php/eseuri/466-crciunul-i-esteii.html
Vineri după-amiază, Viorica Dăncilă va efectua o vizită la Ordinul Suveran de Malta, unde va avea o întâlnire cu Giacomo Dalla Torre del Tempio di Sanguinetto, principe şi Mare Maestru al Ordinului Suveran de Malta.
https://www.stiripesurse.ro/alerta-papa-francisc-vine-in-romania_1264583.html
Giacomo Dalla Torre del Tempio di Sanguinetto, a fost ales Mare Maestru pe viaţă al Ordinului Suveran de Malta, după ce predecesorul său a fost constrâns să demisioneze în 2017, la cererea papei, în urma unei grave crize interne
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, fondat la Ierusalim şi recunoscut de papă în 1113
https://blacknews.ro/giacomo-dalla-torre-del-tempio-di-sanguinetto-ales-maestru-viata-ordinului-suveran-malta/
Henry Sire, who was this week revealed as the author of the Dictator Pope, has said that his suspension from the Order of Malta is illegal. Sire added: “It is also ironical that these illegalities have been committed by the Grand Chancellor, who ousted the Grand Master a year ago by protesting at the supposed illegalities of his own suspension.”
http://www.catholicherald.co.uk/news/2018/03/23/dictator-pope-author-suspension-from-order-of-malta-wholly-illegal/
The Knights Templars began with a group of just nine knights, in 1118 – in the wake of the First Crusade. Following the Knights Templars’ lead, the Hospitallers – who survive today as the Knights of Malta – also took on a military function, although this always remained secondary to their main role.
http://www.templeofmysteries.com/the-knights-templar/birth-of-the-knights-templars'-legend/
The Sovereign Military Hospitaller Order of Saint John of Jerusalem, of Rhodes and of Malta, better known as the Sovereign Military Order of Malta (SMOM), is a Roman Catholic lay religious order and the world’s oldest surviving order of chivalry.
The Sovereign Military Order of Malta has a permanent presence in 120 countries, with 12 Grand Priories and Sub-Priories and 47 national Associations.
The Hospitallers and the Knights Templar became the most formidable military orders in the Holy Land. Frederick Barbarossa, the Holy Roman Emperor, pledged his protection to the Knights of St. John in a charter of privileges granted in 1185.
Many of the more substantial Christian fortifications in the Holy Land were built by the Templars and the Hospitallers.
Pope Clement V dissolved the Hospitallers’ rival order, the Knights Templar, in 1312.
Paul Lacroix: “Inflated with wealth, laden with privileges which gave them almost sovereign powers … the order at last became so demoralised by luxury and idleness that it forgot the aim for which it was founded, and gave itself up for the love of gain and thirst for pleasure. Its covetousness and pride soon became boundless. The Knights pretended that they were above the reach of crowned heads: they seized and pillaged without concern of the property of both infidels and Christians.”
The Knights of Malta had a strong presence within the Imperial Russian Navy and the pre-revolutionary French Navy.
The decree of the French National Assembly in 1789 abolishing feudalism in France also abolished the Order in France.
https://en.wikipedia.org/wiki/Knights_Hospitaller
Tsar Paul I created a headquarters for the Knights (of Malta) in Moscow, open also to non-Catholics, and when Malta fell to the French armies of Napoleon Bonaparte, the order made the Russian emperor its Grand Maester.
‘Super secret’ documents at the exhibit prove that Pope Pius VII was dangerously close to conceding Malta and the order be placed under the tsar’s protection.
“I would like to retire in Malta,” Pius wrote, “when the island will be restored to the order and, when it is liberated from the French, live there peacefully under the protection of the emperor of all of Russia,” a document from the Russian archives reads.
The pope also expressed his hope that the Roman and Greek Orthodox traditions be reunited as well as his intentions of going to Russia himself to speak with the Russian monarch.
That day never came and the tsar never had a chance to read the letter, having been murdered in his bedroom during a coup in 1801.
https://cruxnow.com/global-church/2018/02/06/moscow-exhibit-vatican-russia-ties-latest-sign-growing-relationship/
Ceausescu nu a fost condamnat de Gorbaciov, ci de “vest”, probabil de MI6
SEFUL CONTRASPIONAJULUI RUPE TACEREA! SERVICIILE SECRETE, CEAUSESCU SI REVOLUTIA
https://www.youtube.com/watch?v=paSQooSo47k
40:33 col. (r) Filip Teodorescu stia din octombrie 1989, de la un serviciu vestic, ca Ceausescu va fi “lichidat” pe 25 decembrie, de Craciun!
41:48 “asta a fost comunicarea unui serviiu foarte important de spionaj”
43:43 “generalul Stanculescu, si el a recunoscut, ca a fost omul lui MI6, nu a fost omul rusilor”