MIHĂIȚĂ NEȘU sau PUTEREA VINDECĂTOARE ȘI DE-FERICIRE-DĂTĂTOARE A CREDINȚEI: “Cred că Dumnezeu mi-a sacrificat trupul ca să-mi salveze sufletul. Sunt foarte recunoscător pentru fiecare zi trăită!”. CUM PUTEM AJUTA PROIECTUL CENTRULUI SĂU DE RECUPERARE? (interviuri și reportaj VIDEO)
GSP:
EXCLUSIV Interviu tulburător cu Mihai Neșu: „Nu-mi închipuiam că viața unui paralizat poate fi atât de frumoasă!”
Neșu speră să strângă 3,5 milioane de euro pentru construirea unui centru ultramodern de recuperare la Oradea
Fostul internațional Mihai Neșu (36 de ani) vorbește despre proiectul noului centru ultramodern de recuperare pe care dorește să-l construiască la Oradea prin fonduri colectate de la populație, ținta fiind un buget de circa 3,5 milioane euro, și descrie progresele fizice încurajatoare pe care le-a făcut în ultimii ani.
Reușesc mici progrese de prin 2016. Am început să-mi întăresc corpul de când am devenit mai conștiincios la ședințele de terapie. Mișc mai bine ambele mâini. Deja beau apă singur, cu o cană adaptată cu o orteză. O pot lua direct de pe masă. Mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să-mi dea putere să înfrunt orice greutate. Nu neapărat să fie totul perfect, că nu se poate așa ceva, dar cel mai bun ajutor e să ne sprijine Cel de Sus să avem echilibru și bunătate pentru a trece peste orice situație.
Cu dreapta conduc superbine joystick-ul cu care controlez mișcarea scaunului cu rotile. Anul ăsta m-am plimbat toată vara prin oraș fără probleme. Același joystick îl folosesc și la calculator. Mi-am dezvoltat dexteritatea. Stânga e și ea mai puternică. O folosesc și la deplasare, mai ales când încerc să mă antrenez în spații libere, unde învăț să mai conduc și nu risc să lovesc pe nimeni. Un singur incident am pățit cu mâna stângă. N-am mai putut să controlez mișcarea și am intrat prin geamul de la dormitor! Din fericire, n-am pățit nimic.
[…]
“Aș vrea să fie ca un resort de lux, să se simtă oamenii ca-n vacanță”
E o poveste lungă. Când m-am întors în țară și m-am stabilit la Oradea, am avut în gând să deschid un mic centru de recuperare pentru copii, să-i ajut prin terapii pe care le-am descoperit în străinătate. Mi-am propus atunci să reușim să ajutăm măcar 25-30 de copii. La recomandarea lui George Ogăraru, am dat proiectul și fundația pe mâna Iuliei [Băcăran], care era manager în București la o grădiniță. E foarte pricepută. Ea a pus în practică toate ideile și, după 8 luni de muncă, a ieșit ceva frumos, un centru de 100 metri pătrați, cu trei săli de terapie, dar spațiul a devenit repede neîncăpător. Ne-am extins apoi la 250 metri pătrați și șapte săli. Iarăși s-a umplut imediat.
Într-adevăr, a apărut această dorință de a ne extinde. Pe actualul format, am inclus în proiect doar copii până la 14 ani, dar era foarte greu să le spui după această vârstă “Gata! Nu mai veni!”. Cu noul plan ne vom putea ocupa de cei cu nevoi până la 18 ani. În plus, în prezent plătim chirie pe spațiu, de care vom putea scăpa dacă punem pe picioare resortul propriu pentru copiii cu dizabilități. Chiar aș vrea să facem ceva special, cu condiții de lux, astfel încât inclusiv părinții să se simtă bine. Să fie ca într-o vacanță, să lase copiii pe mâna terapeuților, pe care-i specializăm în cele mai noi proceduri la nivel mondial. Aș dori să nu fie un centru al stresului, ci un mediu vesel.
“Doi euro lunar prin mesajul «CRED» la 8844”
Da. Mi-am regăsit pasiunea pentru design pe care am avut-o de când am urmat cursurile Liceului de Artă. Am început s-o redescopăr și, cu sprijinul celor care mi-au adaptat scaunul, pot lucra și pe calculator. Fac diferite grafice și proiecte 3D. Muncesc de vreo doi ani la imaginea complexului, care se va întinde pe două hectare. Vor exista clădiri pentru procedurile medicale, o mică fermă, livezi, grădini senzoriale, manej pentru terapia cu cai, locuri de cazare și spațiu pentru evenimente, pe care să-l închiriem, iar din banii strânși să putem întreține baza. Bugetul anual va ajunge la peste 300.000 de euro, dublu față de necesarul din prezent. Construcția ar costa undeva pe la 3,5 milioane de euro.
Am început campania de colectare de fonduri printr-un documentar, am lansat și un număr scurt, 8844, la care doritorii pot trimite cuvântul “CRED” pentru a dona lunar doi euro spre a sprijini ridicarea centrului. Sunt câțiva prieteni din Oradea care contribuie cu cât pot. Totuși, mai e mult până departe. Mi-ar plăcea să strângem banii de la cât mai mulți oameni, să fie un proiect reprezentativ, nu să primim câte un milion de euro de la trei persoane și gata. Parcă are altă putere și emană mai multă dragoste un proiect pus pe picioare printr-o participare mai numeroasă din partea susținătorilor.
Nu avem niciun merit și orice progres e o minune. Neurologia e pentru mine un domeniu încă neexplorat suficient, procese nedemonstrate, nu știi niciodată ce se poate întâmpla cu adevărat. Toți terapeuții care lucrează cu mare dragoste au un merit extraordinar pentru faptul că au grijă de copii. Plus Iulia, managera, care a pus pe picioare un centru așa cum n-aș fi crezut niciodată. Nu e un loc unde să vii să plângi cuiva de milă, ci e un spațiu vesel, unde lumea și Dumnezeu lucrează. Sper să trecem peste toate obstacolele și să transpunem în realitate și noul proiect.
“Sunt sănătos în toate visele mele”
Cel mai important lucru e să fac zilnic voia lui Dumnezeu. Ce vrea sunt lucruri simple, dar noi nu înțelegem asta mereu. Apoi, aș dori să terminăm acest nou centru de recuperare, care să-i ajute pe copii și pe părinții lor, care-mi sunt tare dragi. Ei înseamnă familia mea acum. Trebuie să am grijă de ei.
Nu știu dacă mi-ar mai fi de folos să umblu. De când sunt accidentat, mi se pare că viața mea e mai de folos decât înainte pentru cei din jur. Când eram fotbalist, aveam bani, îmi cumpăram tot ce doream, însă nu știu cât de utilă a fost acea perioadă.
Nu m-am visat niciodată paralizat. Doar că pic în gol sau mă mișc mai greu, de exemplu. Visele sunt cu totul altfel. Sunt sănătos. Chiar dacă mă mai visam în scaun, la un moment dat mergeam. Nu mă iau însă după vise. Prefer să mă bucur de realitatea fiecărei zile.
“Dormeam doar cu pastile”
Neșu vorbește deschis despre perioada critică traversată după accidentul de la Utrecht, care l-a adus în scaunul cu rotile: “În primul an am fost destul de OK. Apoi, când am văzut că nu mă fac bine, a început disperarea, deznădejdea, eram supărat pe tot ce se întâmpla în jur. Pe toată lumea! Am trăit doi ani foarte grei. Până în 2016, nu dormeam noaptea aproape deloc, trebuia să iau pastile. Apoi, la un moment dat, s-a întâmplat practic o minune, fără să fac eu ceva anume. Am început să fiu mai liniștit, să se schimbe multe în viața mea, să apară de nicăieri oameni noi, care au ajuns să-mi fie buni prieteni. Am avut putere să trec peste perioada aceea critică, iar pentru ultimii trei ani nu mă plâng de nimic”.
“Mă gândesc zilnic la părinți. Am poze cu ei în dormitor, aprind în fiecarea dimineață câte o lumânare pentru mama și pentru tata. Am amintiri foarte plăcute împreună cu sora mea, fiindcă tata, de exemplu, era un tip foarte simpatic”.
“Avem acum în centrul de recuperare peste 100 de copii care vin la terapii. Vreo 65 sunt o prezență constantă, restul sosesc din alte părți ale țării pe diferite perioade”.
“Slavă Domnului!, nu mai am momente în care să mă simt dărâmat. Sigur, din cauza bolii, mai sunt mici probleme, însă voi fi recunoscător că tot ce mi s-a întâmplat a fost spre folosul meu”.
“E un caz foarte emoționant la centru, cu o familie care s-a mutat special din Târgu Jiu. E un băiețel slăbuț, care face terapie de când avea 3-4 luni, iar acum a împlinit 7 ani și a înregistrat progrese extraordinare față de estimările doctorilor. Ce mai înseamnă un lung cantonament la fotbal când te gândești la copilul ăsta?”.
Mihai Neșu
Ex-stelistul se confesează spunând că ”nu-mi închipuiam că viața de om paralizat poate fi așa frumoasă” și-și manifestă încrederea totală în noul selecționer al României.
Mihai, viața te-a îndreptat către o relație specială cu divinitatea. Cum ai ajuns pe această cale?
E o poveste lungă. După accident, am avut multe momente când simțeam o mare neliniște în suflet și atunci mi-am dat seama că parcă există ceva mai presus decât noi. Și am început să caut. Am umblat pe la tot felul de ședințe, am mers la adunări, am discutat cu mulți preoți. Și tot citind, discutând și comparând credințe, am ajuns la concluzia că ortodoxismul a rămas singurul neschimbat de 2.000 de ani. Iar la 30 de ani am decis să mă botez ortodox. Și, la început, credeam că asta rezolvă totul. O să fii sănătos, fericit. Dar nu ăsta e scopul! E un drum foarte lung să fii ortodox.
Mă spovedesc periodic, mă împărtășesc, discut, citesc, treptat m-am mai liniștit. Cred că Dumnezeu mi-a sacrificat trupul ca să-mi salveze sufletul. Mi-a mai ușurat boala și mi-a schimbat un pic felul de a gândi. Așa am tras concluzia că El există și lucrează. E Creatorul nostru. Cea mai mare greșeală a vieții e că n-am stat aproape de Dumnezeu de la început. Pe când eram încă foarte tulburat, nu-mi convenea nimic și căutam o rețetă a salvării, un părinte de la Athos mi-a spus că trebuie să fac trei lucruri: să am răbdare, să ascult mereu de duhovnic și Hristos să devină cel mai bun prieten al meu. Mi-a fost greu să pun astea în practică. Totuși, avea mare dreptate.
“Scopul e ca la finalul vieții să ajungi un sfânt”
Încerc, dacă-mi permite vremea și am cu cine să mă duc. Îmi place să merg la duhovnicul meu și e regulă o vizită la Athos o dată pe an.
Nu neapărat! Îmi place viața călugărilor, însă nu știu dacă aș fi bun pentru așa ceva. Sunt încă destul de încăpățânat și neascultător. Și acolo trebuie disciplină, smerenie. Călugării sunt ca niște furnici care știu ce au de făcut zilnic. Trebuie să ai chemare și o mare dragoste pentru Hristos. Să nu te mai intereseze nimic pe lume în afară de El. Eu încerc și știu că a-l iubi pe Hristos înseamnă să-i faci pe plac. Și nu ne învață lucruri rele. Nu e ușor. La mine e o luptă între firea veche, plină de neajunsuri, și firea nouă, care caută să se schimbe în bine.
Ne mai supărăm, ne mai întristăm, dar scopul final e să ajungi sfânt. Să fii la sfârșit varianta ta cea mai bună. Iar când pleci de pe Pământ să devii un sfânt, dacă n-ai reușit deja asta din timpul vieții. E greu, fiecare are păcate, cel mai important e să ne dorim să nu le mai comitem și să devenim mai buni.
“E soare mare și puternic pe strada mea”
În general despre viețile sfinților, cărți bazate pe fapte reale, din care ai ce învăța. Nu-mi place ficțiunea, nici scrierile în care se filozofează foarte mult. Caut textele simple, unde sunt prezentate viețile oamenilor care au avut greutăți și urmăresc arta prin care le-au depășit și recomandările lor. Mă ajută sufletește și încerc să pun în practică lucruri pe care le citesc.
Mă duc numai la control la neurochirurgul care m-a operat, să vadă dacă totul e în regulă la coloană. Îmi fac acolo și anumite adaptări la scaun. Trec și pe la club, la Utrecht, unde nu prea mai știu pe nimeni în afara unei doamne care mă mai ajuta pe la birouri. Ajung și la anumite evenimente pentru strângeri de fonduri, revăd prieteni, chiar e OK. Nu mă gândeam niciodată că viața de om paralizat poate fi așa frumoasă. În primii 3-4 ani nu vedeam nicio luminiță la capătul tunelului, acum chiar e soare mare și puternic pe strada mea. Sunt foarte recunoscător pentru fiecare zi trăită.
De la Dumnezeu! Faptul că acum 3 ani eram în deznădejde, iar totul s-a schimbat apoi dintr-odată și am ajuns la o acceptare a situației e o minune. Cine credea vreodată că o să-mi doresc să construiesc un centru de recuperare? Voiam numai să fiu liniștit cu boala mea, nu să mai fac și altceva. Toate lucrurile astea sunt daruri de la Dumnezeu. Eu le numesc, pur și simplu, bucurie!
[…]
“Vorbesc săptămânal cu Schut”
Alje Schut e fostul coleg al lui Neșu de la Utrecht, fiind cel care, din impactul involuntar de la antrenament, a condus la schimbarea destinului românului: “Vorbim aproape săptămânal. E șeful sectorului de scouting de la club. Chiar zilele trecute trebuia să meargă un puști acolo să dea niște probe și am discutat un pic să-i organizăm băiatului programul de o săptămână din Olanda”. Pomenesc despre accident în dialogurile lor? “Ce sens mai are? Așa a fost să fie, totul a avut un rost, să mă aducă pe drumul care trebuie. Dacă așa a îngăduit Dumnezeu, tot el poate să-ți dea putere să nici nu simți că ești paralizat”.
“Dacă aveam mintea de acum, nu mă mai făceam fotbalist”
Neșu zâmbește când vorbește despre cariera sa de pe teren: “Am fost un pic zăpăcit. Am avut un stil mai necontrolat de a juca, dar n-am remușcări. Dacă aș fi avut mintea de acum, nu mă mai făceam fotbalist, fiindcă văd viața altfel. Nici nu-mi este dor de fotbal. Mi se pare că satisfacția cea mai mare nu ți-o aduce nici fotbalul, nici banii, ci faptul că poți fi de folos altora”.
[…]
INTEGRAL LA sursa
(foto: GSP)
Legaturi:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Comentarii