DISPERAREA TRANSFORMATĂ ÎN RUGĂCIUNE. Mărturia vie a Daianei, românca-medic… vindecată de cancer, salvată de la orbire și transformată sufletește prin puterea minunată a “CANDELEI RUGĂCIUNII”, a SPOVEDANIEI și a mijlocirii sfinților tămăduitori: “De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

23-08-2018 Sublinieri

FAMILIA ORTODOXA, nr. 7 și 8/2018:

Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia

„Am transformat această disperare în rugăciune” (I)


Necazurile, încercările, ispitele sunt dascăli buni, care ne călăuzesc paşii spre viaţa adevărată, spre ceea ce sufletul caută neîncetat, spre Hristos Domnul. Suferinţa pricinuită de manifestările extrem de rare ale unui cancer ovarian i-a făcut pe cei doi soţi, Daiana şi Dacian Talianu, să răscumpere vremea cf. Efeseni 5:16 şi, încet-încet, odată cu preschimbarea lor duhovnicescă, să preschimbe și durerea în bucurie: în bucuria descoperirii unei vieţi noi, în bucuria participării la slujbe şi a curăţirii sufletului prin Taina Spovedaniei, în bucuria descoperirii unei familii mari şi iubitoare – parohia din care fac parte –, ai cărei membri îi susţin şi se roagă neîncetat pentru ei. (R.T.)

– Doamna Daiana, vă rugăm să ne spuneți povestea dumneavoastră. Cu ceva timp în urmă s-a declanşat pentru prima oară cancerul – primul cancer, căci au fost două. Cum aţi aflat de boală?

Daiana: S-au împlinit patru ani de-atunci. Eram, ziceam eu, bine cu sănătatea, aparent foarte bine, nu aveam, practic, nici un simptom. Eram la schi şi totul a început cu nişte tulburări de vedere – eu fiind medic oftalmolog. Prima dată am crezut că e oboseala mea, că am schiat prea mult, că am stat cu ochii în soare… Dar nu mi-a trecut. Apoi am zis că e o migrenă, eu suferind foarte mult de migrene. Dar tot nu a trecut; din contră, se agrava. Şi, în perioada cât am stat la schi, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Eram derutată de simptome, nu se lega mai cu nimic din ceea ce văzusem în practica curentă: vedeam lumini care se mişcau în faţa ochilor, din ce în ce mai multe şi mai agresive.

Am ajuns în Belgia şi am început investigaţiile. Totul părea bine, ceea ce pe mine, de fapt, mă îngrijora foarte tare. Începusem să conturez nişte diagnostice, dar, din nefericire, nu au ieşit acele diagnostice pe care le voiam. Deja aveam în minte o temere, dar refuzam să cred, nici nu puteam să-mi închipui că ar putea fi așa ceva.

Atunci, în acele momente, m-am îndreptat spre  Părintele Ciprian. Îl cunoşteam pe Părinte, dar, din păcate, deşi îl cunoşteam, nu prea mergeam la biserică. Ajungeam pe la sfârşitul slujbei, din când în când… Nu aveam o viaţă de parohie, nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva.

– Dar cum vă raportaţi până atunci la Dumnezeu?

– Am fost crescută într-o familie ortodoxă şi respectam sărbătorile, dar nu cum trebuie; era un fel de-al nostru de interpretare personală a ceea ce trebuie să facem. Mama este credincioasă, dar ea niciodată nu ne-a impus să mergem la biserică. După aceea şi-a reproşat că nu ne-a dus. De exemplu, când îi văd acum, la biserică, pe toţi copiii cum se împărtăşesc, îmi dau seama că eu nu am făcut la fel pentru copiii mei. I-am dus o dată sau de două ori în atâţia ani de zile, nu am considerat că este un lucru atât de important. Deşi nu puneam în dubiu existenţa lui Dumnezeu, aveam o viaţă destul de lumească amândoi.

În momentul în care au apărut problemele cu ochii, m-am îndreptat spre Părinte. Ajutorul Părintelui a fost extraordinar, tot ce ne-a sfătuit, tot ce ne-a spus… Părintele a început să ne vorbească de Sfântul Nectarie, de Sfântul Efrem şi de Sfântul Luca al Crimeei, care a fost medic şi opera şi rezolva şi probleme oftalmologice. Așa a început să mă sfătuiască să le citesc vieţile. Și am început să le citesc vieţile.

În acel moment, în capul meu era o foarte mare confuzie, sinceră să fiu. Lucrurile avansau tot mai mult, eu nu ştiam de ce să mă leg, mă simţeam efectiv neputincioasă, îmi dădeam seama că formarea mea ca medic nu mă ajută cu nimic. Vederea mi se degrada tot mai tare și mă tot rugam la Dumnezeu să mă îndrume către cineva care să-mi pună un diagnostic. Am fost la control în Bruxelles, în diferite părţi, dar nu prea aveam încredere în ceea ce mi se spunea. Nici nu înţelegeam, mi se părea de necrezut: cum, dacă am o boală, de ce tocmai ochii? Ca oftalmolog mă întrebam: de ce ochii şi nu altceva?

Ulterior am înţeles că de asta Dumnezeu mi-a dat aceste simptome chiar la ochi, ca să caut şi să merg mai departe cu investigațiile. Căci, dacă aş fi stat liniştită, cum mi se spunea: „Staţi liniştită şi ne vedem peste câteva luni!”, poate că ar fi fost prea târziu…

„Va orbi, asta e situaţia!”

Daiana: În acele momente grele de deznădajde, ne rugam ca Dumnezeu să ne trimită un ajutor, un semn, o speranță. Mă rugam mult la Sfântul Luca al Crimeei să mă vindece sau să trimită el un medic care să facă acest lucru în locul său. La un moment dat am găsit un profesor care mi-a pus diagnosticul corect – era ceea ce bănuiam: cancer ovarian. Investigaţiile au fost foarte rapide şi operaţia a mers relativ repede.

Ceea ce am avut eu la ochi a fost o manifestare extrem de rară. Practic, eu nu prea am întâlnit-o ca oftalmolog. O ştiu din cărţi – o ştim toţi din cărţi, dar nu o întâlnim și în realitate. Era o manifestare paraneoplazică, o reacţie imună: organismul încerca să creeze nişte anticorpi împotriva cancerului, nişte anticorpi absolut ineficienţi, dar care găsesc o secvenţă comună cu retina umană din ochi, şi atunci anticorpii încep să atace ochiul, li se pare că el e „vinovatul” – asta fiind o boală extraordinar de rară, practic nici nu există tratament. Din păcate, toate încercările erau cu rezultate dezastruoase.

Aici soţul m-a ajutat foarte mult, pentru că eu nu mai rezistam să caut prin literatura medicală, să văd ce-aş putea face. Dumnezeu ne-a ajutat și am găsit tratamentul pe care l-am urmat şi care a mers foarte bine pentru ochi.

– Domnule Dacian, cum ați găsit tratamentul?

Dacian: L-am găsit întâmplător, mai mult pentru că Daiana mă împingea de la spate, pentru că eu nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla, nu înţelegeam cum se poate să se ajungă la o asemenea degradare a ochiului – erau 10 cazuri în lume! –, nimeni nu ştia nimic despre ea, toată lumea îi spunea să stea liniştită. Daiana m-a împins să caut un profesor din Gent, un om extraordinar, care, atunci când am intrat peste el şi i-am spus: „E ceva, trebuie să găsiţi…”, mi-a zis: „Mai mult v-am ascultat şi am mers după instinct”. Și a găsit, într-adevăr, când toţi ceilalţi îi spuneau că nu e nimic la ochi, a găsit că intră în cadrul unei manifestări foarte rare care acompaniază manifestările cancerului.

În momentul acela au început investigaţiile, şi după aceea am căutat tratament, căci tot ce ne spuneau şi cei din Belgia, şi cei din State, și cei din Japonia – cu care comunicam prin e-mail – era orbirea fără întoarcere: „Va orbi. Trebuie să vă obişnuiți, asta e situaţia!”. Am zis: „Nu! Vom căuta!”. Şi Daiana m-a împins: „Caută, caută, caută…”. Veneam de la serviciu, nopţile, adormit, și căutam, căutam… Şi am intrat pe studiile americane de research, unde am găsit un singur studiu în care o femeie fusese ameliorată cu tratamentul ăsta experimental. Ne-am întors la profesorul din Gent şi i-am spus: „Ăsta e tratamentul!”. Am simţit că ăsta e tratamentul, pur şi simplu, aveam şi binecuvântarea Părintelui să urmăm tratamentul ăsta. Şi omul s-a uitat la noi şi a zis: „Nu ştiu de ce, dar vă cred”. El a plătit totul, ne-a suportat financiar, că nu era uşor: 4.000 de euro pe lună…

Daiana: De fapt, firma a făcut rost de bani, pentru că tratamentele neconvenționale nu sunt recunoscute de Casa de Asigurări, deci, practic, nu sunt rambursate – e ceea ce se numeşte off-label. E vorba de un tratament pentru alte boli, care mi-a fost aplicat mie şi care, din fericire, a avut rezultat. Mai era un studiu făcut de americani, în care discutau că și numai dacă se stopează evoluţia bolii se consideră favorabil. Şi la mine nu numai că s-a stopat, ci s-a și ameliorat. Practic, ajunsesem să nu mai văd, nu puteam să mai conduc…

Dacian: Pe stradă o duceam eu de mână.

Daiana: Nu mai vedeam clar faţa copiilor, nu-mi mai puneam nici problema de a profesa – îmi puneam doar problema de-a trăi, de-a vedea.

„Sfântul Nectarie  o să vă vindece!”

Daiana: Acea perioadă a fost destul de grea, cu gânduri destul de negre, în care singurul sprijin a fost Dumnezeu. Adică mi-am dat seama că, la un moment dat, medicina are o limită. Chit cât am învăţat eu în facultate, cât ştiam eu ca oftalmolog, ştiam că, practic, aici se opreşte. Recunosc că am avut multe momente de îndoială, îmi era foarte greu să cred că aşa ceva se poate trata. Ştiu că-i spuneam mamei că o să orbesc, şi mama zicea: „Nu, stai liniştită, nu-ţi fă probleme, nu ne lasă Dumnezeu!”. Şi eu mă gândeam: „Săraca mama, ea nici nu ştie ce boală am! Nu-i mai spun, ca să n-o îngrijorez…”.

Într-adevăr, asta a fost o palmă peste necredinţa mea. Nu puteam să-mi închipui că aşa ceva se poate trata, nu puteam să-mi închipui că, în stadiul în care eram, se mai poate trata. Îmi aduc aminte, când a fost „Duminica orbului” la biserică şi Părintele citea Evanghelia şi zicea că e greu să ne închipuim bucuria acelui orb care a fost tămăduit, mă gândeam: „Eu, din fericire, pot să-mi închipui, ştiu ce înseamnă să fii acolo şi să te întorci la vedere normală!”. Asta a fost o chestie extraordinară!

După aceea, cu ajutorul Părintelui, mi-am dat seama că, la început, toată necredinţa mea şi tot ce nu înţelegeam eu – „De ce mie?”, „De ce ochii?”, am reuşit să înţeleg că, de fapt, totul este spre binele meu, că, dacă nu aveam nici un simptom, puteam să stau mult şi bine până descopeream cancerul, şi poate atunci ar fi fost mult prea târziu. Dumnezeu mi-a dat o problemă, dar mi-a dat şi rezolvarea – mi-a dat foarte mult, mi-a dat toate căile să le rezolv.

Apoi, după punerea diagnosticului, disperarea era destul de mare. Mă operasem a doua oară, pentru că prima dată ei au refuzat să creadă că e cancer şi au făcut o operaţie mai mică la ovare, eu tot susţinând că e cancer. Le cerusem să-mi scoată tot, ei au refuzat şi iniţial au făcut o primă operaţie, mai mică. Atunci s-a dovedit că era vorba într-adevăr de cancer şi după aceea au trecut la operaţia mare, cea completă.

Dacian: Şi cei de la Ginecologie au zis: „Aţi avut dreptate…”.

Daiana: Da, din păcate. Eram disperată, vederea mi se degrada, deşi făcusem tratamentul, începusem chimioterapia, dar vedeam foarte-foarte prost, mă deranjau luminile… Noaptea, dacă se întuneca puțin, nu mai vedeam nimic. Ţin minte că era turneul de la Roland Garros şi-mi plăcea să urmăresc meciurile la televizor. Vedeam pete de culoare care se mişcau, asta era tot ce mai vedeam.

Soţul a zis atunci, în disperarea în care eram: „Mergem la Sfântul Nectarie!”. Eram proaspăt operată de o săptămână, chimioterapie… „Mergem la Sfântul Nectarie!”. A cumpărat repede biletele și am plecat. Îmi aduc aminte cum am plecat: nu vedeam mai nimic, mă ducea din loc în loc prin aeroport să mă aşez, căutam orice canapea să mă întind, fiind imediat după operaţie şi după prima şedinţă de chimioterapie. Am ajuns în Grecia, şi acolo, dintr-odată, nu a trebuit să mă mai aşez. Dumnezeu mi-a dat puterea să merg şi la Sfântul Efrem cel Nou, şi la Sfântul Nectarie. Nu trebuia să mă mai aşez, aveam puterea să stau acolo cât simţeam nevoia. Am cunoscut-o şi pe măicuţa stareţă de la Sfântul Nectarie, care m-a încurajat foarte mult, şi efectiv am simţit cum marea ei credință mă întărește și-mi dă puteri. Din păcate, nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele, e ceva greu de descris ce am simţit, ceva ce nu am mai simţit niciodată… Am simţit că nu sunt singură, că Bunul Dumnezeu este cu mine.

Dacian: Când am ajuns la Eghina, Daiana avea îndoieli şi a zis: „Nu ştiu ce să facem…”. Și ne-a chemat Măicuţa Anastasia, o maică româncă de acolo, şi ne-a dus la maica stareţă, o femeie de vreo 80 de ani; şi-i povestea soţia că are dubii ce să facem. Era icoana Sfântului Nectarie în stânga ei, n-am să uit niciodată, și maica stareță ne-a zis: „Cum adică aveţi dubii? Sfântul Nectarie o să vă vindece!”. Parcă ne-a şters toată îndoiala din inimă. S-a întors către Anastasia şi i-a zis: „Te duci acum şi iei de la candela Sfântului ulei şi-i dai!”. Mie mi-a zis: „O ungi cu ulei!” – dar aşa, ca un ordin. Şi apoi, avea metanierul în mână şi a zis: „Ia-l, ia-l pe ăsta!”, şi i l-a dat Daianei. I-a spus să se roage. Asta a fost.

„Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

– Vorbeaţi de rugăciunea parohiei. Este vorba, probabil, de „candela” rugăciunii [1], în care se face o rugăciune continuă, „nestinsă”, zi și noapte, pentru cei bolnavi.

Daiana: Într-adevăr. Totul, totul a mers cu rugăciunile parohiei, cu „candela” şi cu Părintele. Orice făceam, orice investigaţie aveam de făcut, orice. Ochii şi-au revenit, dar, după aceea, am mai avut mici recăderi. Pentru orice îl rugam pe Părintele să facă rugăciuni, întotdeauna. Ţin minte, când am mai avut recăderi, că refăceam din nou tratamentul şi mergea bine. De două ori am avut aceste recăderi la ochi. Au început luminiţele, dar nu am mai început tratamentul; singurul lucru care s-a făcut au fost rugăciunile parohiei. Şi lucrurile şi-au revenit; nu numai că s-au oprit, dar parcă era mai bine ca înainte.

Oftalmolog fiind, nu e vorba de autosugestie: cunosc simptomele, ştiu prea bine să mi le descriu, să mi le controlez… Din păcate, le cunoșteam foarte-foarte exact şi nu era doar o impresie. Era vorba de câteva săptămâni în care lucrurile nu mergeau bine, şi l-am rugat pe Părinte şi, uşor-uşor, lucrurile au început să meargă iarăși bine. De fapt, profesorul de la Gent a mai avut un pacient cu aceeaşi boală ca mine, adică aceleaşi probleme cu ochii, şi inclusiv în Japonia a mai fost un pacient, însă ei doi, din păcate, nu au mers bine, nu au răspuns absolut deloc la acest tratament, care la mine a funcționat.

Totul a fost extraordinar. Ştiu că în fiecare moment când mă duceam la tratament, îl rugam pe Părinte să se roage, în fiecare clipă când mă uitam la tratament, mă gândeam că nu e nici un medicament rău acolo – e Sfântul Duh care coboară şi mă face pe mine bine. Chiar şi la chimioterapie nu am avut sentimentul că e otravă. Nu, nu am gândit că e otravă, m-am gândit că e un mod de tratament pe care Dumnezeu l-a îngăduit şi care îmi va face bine.

Dacian: Eu ştiam: de fiecare dată când era o problemă, îi trimiteam mesaj Părintelui. În momentul în care urma un examen medical, anunţam: „Mâine va fi examen”. Şi Părintele imediat declanşa „motorul” parohiei… Părintele are şi un simţ al umorului, pe care îl apreciez foarte mult. Într-o zi nu am trimis mesaj să spunem cum a fost în ziua examenului, şi am trimis abia a doua zi: „E bine”. Şi Părintele ne-a zis: „Uf, ne-aţi dat emoţii!”. Adică, oricât ar fi de greu, ştie să pună acea sămânţă a speranţei.

Asta a fost, pentru că spovedaniile lungi ale dânsului, în care soţia rămânea ore în șir, efectiv ele au fost cele care au reuşit să o ducă, şi să ne ducă, şi toate rugăciunile parohiei…

Daiana: O face, de fapt, pentru fiecare om care are o cumpănă, un moment greu…

Dacian: Pentru fiecare, face pentru fiecare. Efectul l-am văzut imediat, deci era teribil. De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune.

Daiana: Inclusiv profesorul din Gent, ştiu că, la ultimele examinări, se uita şi zicea: „Dacă am face aceste examinări şi nu am fi ştiut ce a fost, dacă nu am avea mărturia pe hârtie, am zice că e un ochi normal, care nu a avut niciodată absolut nimic!. Și mă întreba: „Ce ați făcut? Ce ați reușit să faceți?”.

„Hai la spovedanie!”

– Ne-ați vorbit despre efectul rugăciunii și al spovedaniei asupra evoluţiei bolii. Puteți să ne spuneți cât de importantă e spovedania pentru vindecarea sufletului, ca apoi să se vindece şi trupul?

Daiana: Niciodată nu am înţeles şi nu am crezut că, dacă vreau, totuşi, să-mi vindec trupul, trebuie mai întâi să-mi vindec sufletul, la fel şi modul meu de-a gândi, modul meu de-a simţi, modul meu de-a mă ruga… Atunci am simţit, cu ajutorul Părintelui, de fapt, că nu voi putea niciodată să mă vindec cu adevărat dacă nu voi încerca să-mi vindec sufletul. Și, după aceea, problemele celelalte se rezolvă de la sine, într-un fel sau altul. Nu mi-am mai pus problema atât de lumeşte, ca medic: „Asta e boala, astea sunt şansele, ăsta e riscul de supravieţuire, ăsta e riscul de recidivă…”. Nu mi-am mai pus problema. Mi-am pus problema că astăzi este o zi de la Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat această zi, ne bucurăm de această zi.

Mi-am schimbat complet concepţia despre viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa mi-am găsit, practic, liniştea, pentru că altfel suntem tot timpul frământaţi: ce voi face, cum voi face? – planuri care nu-şi au nici un rost. Am învăţat că nu trebuie să-mi mai fac planuri, că singurul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă bucur de ziua pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Dacian: De fiecare dată când Daiana se simţea mai rău, de fiecare dată când începea să-i scadă nădejdea, îi ziceam: „Hai, e timpul de spovedanie acum!”, şi plecam la spovedanie. Dar era lege – cum vedeam că alunecă un pic: „Hai la spovedanie!”.

Frumos este că, totuşi, până la urmă, toată familia a mers la spovedanie. Am zis că trebuie să fim toţi împreună duhovnicește, nu numai parohia, ci şi familia, inclusiv familiile noastre de origine, părinţii ei şi părinţii mei. Toată lumea a mers la spovedanie, toată lumea ţinea post, toată lumea se ruga. Şi am spus: datorită Daianei, tot neamul nostru se roagă.

Am simţit că în familie şi în neam s-a creat o atmosferă pozitivă, de unitate, dar asta a venit pe lângă toate celelalte, pentru că ce era mai important era spovedania. Spovedania, la vremea aceea, era baza la tot, la tot. Cum vedeam că Daiana iar începe să alunece către dubiu: „Nu, stop! Acum mergem la Părintele Ciprian!”. Era semnul că se rupe firul şi trebuie să-l reîntregim. Şi Părintele Ciprian „croşeta”, „croşeta” cu ea 5-6 ore, şi apoi, când ieşea, era alt om. Dar avea o răbdare pe care numai un duhovnic poate să o aibă.

Daiana: Şi slujbele, şi privegherile – am început să mergem la toate. Înainte, din păcate, nu ne puneam problema, şi după aceea am descoperit bucuria Liturghiei, bucuria slujbelor și, uşor-uşor, bucuria parohiei, a comuniunii cu ceilalţi, a pelerinajelor… Înainte mergeam singuri, dar când am mers prima dată cu parohia, mi-am dat seama că este bine şi singur, dar ce bucurie este să împarţi bucuria cu alţii! Acum aşteptăm tot timpul să ne spună Părintele când va fi următorul pelerinaj, ca să ne facem toţi programul în funcţie de asta.

Din păcate, toate aceste lucruri abia după aceea le-am învăţat. Mi-a fost greu, Dumnezeu mi-a fost alături, m-a ajutat, dar, ştiţi cum e, când te vezi, aşa, un picuţ „cu sacii în căruţă”, începi să mai aluneci pe anumite pante anterioare. Cum zice Părintele, omul vechi caută să mai iasă iar la suprafaţă. Asta mi s-a întâmplat mie cam la un an după, când totul era bine şi începusem, din păcate, să mai am anumite greşeli – eu ziceam că sunt minore, că nu aveau nici o legătură cu viața de dinainte. Și atunci a apărut al doilea cancer, la vezică, care nu avea legătură cu primul, şi atunci am învăţat că, de fapt, nu trebuie și nu pot să mă întorc spre viața de dinainte, cea lipsită de Dumnezeu.

Dacian: A doua cădere, după părerea mea, a fost pentru că ne întorsesem la ce eram înainte. Şi familia, şi relaţiile dintre noi deveniseră iar lumeşti, adică cu discuţii, uneori comentarii care nu-şi aveau rostul într-o familie creştină. Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi ne-am dat seama că alunecasem şi nu era bine. Părintele ne-a spus, pentru că ne-am lăsat aşa, liniştiţi, „duşi de val”, cum se spune – deci a fost greşeala noastră –, că trebuie din nou muncă de rugăciune, tot a parohiei; că ei, săracii, chiar muncesc! Asta e frumos, că mergeam a doua zi după investigații, şi ne întrebau: „Cum este? Ce faceți?”. Toată lumea îşi punea întrebări a doua zi, cum a fost după examinare. Asta e frumos, când vezi că-i pasă cuiva de tine.

I-am spus odată Părintelui că numai când îi văd aşa, pe toţi, îmi dau seama că fiecare, aşa cum îi vezi, cu neputinţele lor, fiecare s-a rugat pentru Daiana; fiecare în parte s-a rugat.

– Se simte puterea rugăciunii celorlalţi?

Dacian: Se simte foarte-foarte puternic şi se simte corabia condusă de Părinte. Puterea rugăciunilor e dusă de Părinte. Eu zic că Părintele ne duce pe toţi Sus.

Eram într-o după-amiază la mănăstire, aşa, frumos, şi ne uitam unii la alții, şi-am zis: „Ce bine ar fi să ne găsim toţi în Rai, aşa cum e seara asta, să stăm aşa, la poveşti…”.

Eu sunt convins că tot ce s-a întâmplat a fost datorită rugăciunilor din parohie, datorită „candelei”. Există minuni şi, deşi nu le meritam, noi le-am trăit.

***

Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia

„Am transformat această disperare în rugăciune” (II)

Continuăm în acest număr istoria vindecării minunate a Daianei Talianu, medic oftalmolog român din Belgia, care a biruit în două rânduri cancerul. Descoperim din această poveste puterea vindecătoare a rugăciunii făcute pentru ceilalţi, descoperim puterea unei parohii vii, în care toţi sar atunci când un suflet strigă cu disperare: „Ajutor!”.

Atunci când durerea celuilalt devine durerea ta, roagă-te pentru el ca pentru tine, iar Domnul cel Bun şi Milostiv nu va întârzia să-Și arate iubirea. (R.T.)

– Doamnă Daiana, ne-ați povestit că ați trecut prin câteva încercări grele: un cancer ovarian, cu manifestări extrem de rare, în urma căruia ați fost pe punctul de-a vă pierde vederea, apoi un nou cancer, la vezică. V-aţi supărat pe Dumnezeu pentru încercările prin care ați trecut? I-aţi reproşat: „De ce eu?”?

Daiana: Nu, de supărat nu m-am supărat. Am încercat să înţeleg de ce, să înţeleg care e scopul a ceea ce mi se întâmplă. După aceea mi-am dat seama că, practic, schimbarea asta de viaţă mi-a adus mult mai multă bucurie decât puteam să-mi închipui. Modul cum eram înainte, modul cum gândeam, modul cum simţeam – ştiam că nu e bine, dar nu ştiam ce anume nu e bine.

Deşi material nu aveam de ce să mă plâng, totuși nu aveam acea bucurie, acea linişte… Eram tot timpul în căutare de ceva, şi nu ştiam ce anume. De aceea, în momentul în care a venit diagnosticul, şi prima oară, şi a doua oară, am înţeles că, de fapt, Dumnezeu îmi vrea binele, nu vrea să mă mai întorc spre lucruri care mă macină, care mă chinuie, care mă consumă, care-mi fac rău.

Ridicarea Sfantului Apostol Petru (mersul pe apa) de mana Elenei Murariu

Şi, efectiv, lucrul ăsta l-am simţit pentru toată familia, că aceste încercări ne-au unit, ne-au schimbat modul de-a gândi, ne-au schimbat modul de-a privi copiii, de-a privi problemele – ne-au schimbat foarte mult aceste încercări, şi eu zic că în bine.

Până la urmă, acum, patru ani trecând – şi nu numai acum, ci şi atunci – am simţit o bucurie… Chiar și în perioada cu chimioterapia, nu am simţit acea dărâmare; nu, am simţit o linişte şi o pace şi o bucurie extraordinară. Ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu mi-a dat oameni care m-au înconjurat cu credinţă şi cu putere, toate acestea nu m-au lăsat niciodată să cad. În momentul în care simţeam că sunt pe punctul să cad, mă duceam la rugăciune, mă duceam şi mă simţeam, aşa, ca Sfântul Petru când se ruga: se îneca şi întindea mâna către Iisus ca să-l ridice din apă, să nu se scufunde…

„Am rugăciunile în spate, suntem acoperiţi”

– La al doilea cancer speraţi că o să vă vindecaţi?

Daiana: Al doilea cancer, cu rugăciunile Părintelui şi rugăciunile tuturor, deja nu l-am mai privit cu disperare, l-am privit mult mai relaxată. Am fost operată, am început o chimioterapie locală și, slavă Domnului, lucrurile au mers bine.

Dacian: În momentul în care îi ceream Părintelui să se roage pentru noi, numai aşa pleca starea aceea, altfel nu pleca. La orice examen, la orice analiză, la orice operaţie se punea întâi motorul „candelei”[1] în funcţiune, și ştiam că totul o să meargă bine, neîncepând nici examenul, nici operaţia, nimic. Deja ştiam că lumea se roagă, este bine, deci „umbrela” e pusă, mergem înainte.

Nu făceam nimic fără să avem binecuvântarea Părintelui, şi soţia, așa cum a spus, era liniştită – o vedeam liniştită şi ştiam că e liniştită: „Mă duc la operaţie. Nu ştiu cum va fi, dar am rugăciunile în spate, e suficient, suntem acoperiţi”. Așa a fost totdeauna, altfel nu plecam nicăieri. Îi trimiteam mesaj Părintelui, dacă era ceva urgent şi nu puteam să-l vedem; îi spuneam: „Părinte, uite, mâine mă duc la analize”. Şi apoi Părintele spunea: „Cum a fost?”.

Din momentul acestei boli, și eu, şi soţia ne-am schimbat, ne-am schimbat foarte mult. Pentru ea, a fost ce a fost, și durere, şi binecuvântare în acelaşi timp, pentru că ne-a îndreptat spre Dumnezeu pe toţi, de la cel mai mic la cel mai mare. Până la a treia spiţă din neam toată lumea se ruga şi se spovedea şi ştia că era un lanţ al rugăciunii care se pornea în momentele cheie ale tratamentului.

Daiana: Şi nu numai – ci întotdeauna.

Dacian: Şi nu numai. Astfel încât pe Părintele l-am pus stâlp al familiei, l-am pus „naş” – nu ştiu cum să spun altcumva. Adică, chiar şi atunci când plecam în pelerinaj, nu luam biletele până nu spuneam: „Părinte, vrem să plecăm”. Odată am luat, şi ne-a fost aşa de ruşine când i-am zis: „Am luat biletele, daţi-ne binecuvântare…”. Atât de ruşine ne-a fost… Şi de atunci nu mai facem. Orice facem, bilete, tot, luăm binecuvântare.

Daiana: Am încercat să nu mai facem voia noastră, pentru că voia noastră nu e întotdeauna cea mai bună. Am învăţat lucrul acesta. Credem că ceva e bine şi, peste un timp se dovedeşte că, de fapt, nu e deloc bine şi trebuia făcut altceva. Am învăţat să căutăm voia lui Dumnezeu prin duhovnic, şi nu voia noastră. De aceea soţul zicea că ne-a fost ruşine, pentru că aceea nu a mai fost cerere de binecuvântare, tot voia noastră a fost.

Și, la fel și fetiţa, când s-a hotărât la ce facultate să dea, a mers şi a vorbit cu Părintele, ca să aibă binecuvântare în ceea ce vrea să facă. În toate încercăm şi pe copii să-i educăm aşa, încercăm să-i facem să înţeleagă că, practic, indiferent unde le va duce viaţa paşii, tot spre Dumnezeu trebuie să se întoarcă, acolo e singurul sprijin.

„Mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu ceva”

– Spuneţi-ne despre regimul alimentar pe care l-aţi urmat pentru a vă vindeca.

Daiana: Aici a fost o schimbare pe care am impus-o un pic întregii familii, mai mult sau mai puţin. În momentul în care am primit diagnosticul şi am început tratamentul – nu am putut să mă gândesc să nu-l urmez, pentru că și anii de facultate, şi meseria și-au spus cuvântul, adică am urmat chirurgia, am urmat chimioterapia –, în paralel mi-am dat seama că nu stă totul aici, că trebuie să fac şi eu ceva. Atunci am început să mă interesez de alimentaţie și am făcut niște schimbări: în măsura în care se poate, încercăm să mâncăm „bio”, în măsura în care se poate, nu mai gătim, nu mai prăjim… Modul de a găti l-am schimbat foarte mult, iar eu am încercat să mănânc cât mai mult „vegan”: să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc ouă, să nu mai mănânc derivate de lapte, nimic care să ţină de animal, să nu mai mănânc nimic dulce, să nu mai mănânc pâine… Am încercat să prepar cam totul în casă şi să mănânc legume de toate felurile: legume fierte, legume crude, să beau sucuri verzi – 2-3 litri pe zi de sucuri din legume presate la rece. Un astfel de suc verde poate fi preparat în diverse combinații: broccoli, varză, pătrunjel, conopidă, ţelină, ţelină verde – în general, combinaţii pe care le schimbam de la o zi la alta, ca să fie mai gustoase. Am eliminat în schimb legumele dulci, cum ar fi sfecla – deși sfecla roşie e foarte sănătoasă, totuși are conţinut de glucoză destul de ridicat, motiv pentru care am scos-o din alimentație.

Și un an de zile nu am lucrat, am stat doar pe sucuri. Mâncam foarte puţin. După aceea, când am lucrat, am încercat să continui cu alimentaţia – și asta deşi sunt medic, şi medicina alopată nu merge spre aşa ceva, iar în clinicile de oncologie se recomandă alimentaţie absolut normală, clasică, cu mâncăruri prelucrate, cu E-uri. Dar sunt ferm convinsă că alimentaţia, dacă nu este corectă, poate fi distrugătoare, sau, dimpotrivă, poate să te ajute, dacă este o alimentaţie favorabilă.

Dacian: În acelaşi timp, am încercat să diminuăm şi produsele toxice din casă, de la detergenţi până la produsele cosmetice – asta pentru toată familia. Nu mai avem detergenţi anionici, ci doar detergenţi „bio”, săpunuri „bio”… Nu mai este nimic în casă care să provină din substanţe chimice prelucrate. Există magazine specializate pentru așa ceva, și pe internet găsim produse naturale, care nu sunt atât de parfumate. Evităm parfumurile, nu mai avem în casă decât produse care nu sunt parfumate, dar sunt sănătoase.

„Doamne, rămâi lângă mine!”

– După ce aţi cunoscut atâta suferinţă şi, din păcate, şi momente de deznădejde, cum vedeți rostul suferinţei în viaţa omului?

Daiana: Consider că, dacă la un moment dat apare suferinţa în viaţa omului și este bine ghidată, poate să se transforme într-un lucru bun. Dacă însă eşti singur şi nu-L vezi pe Dumnezeu lângă tine şi nu-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, această suferinţă poate fi distrugătoare. Dacă o duci în faţa lui Dumnezeu, atunci, în final, această suferinţă îţi poate aduce mult folos duhovnicesc. Tot timpul mă întrebam la început care e rostul plecării noastre din ţară. Apoi am înţeles: practic, Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către o parohie, către un duhovnic şi, prin el, către Dumnezeu. Poate că, rămasă în România, nu aş fi găsit acest lucru, poate că nu aş fi ştiut să-mi îndrept pașii spre Dumnezeu. Deci această disperare eu am transformat-o în rugăciune şi m-am dus cu ea la Dumnezeu, și mi-a fost mult mai uşor să trec peste boală.

Ştiu că, la un moment dat, o colegă spunea la serviciu: „Păi, ce se poate întâmpla mai rău decât ce ţi s-a întâmplat?”. Era aşa de mirată că nu eram deloc supărată – îngrijorată eram, nu pot să spun că nu aveam momente, dar nu aveam deznădejdea aceasta lumească. De aceea, când a venit psihologul de la spital să vorbească cu mine, în cadrul echipei multidisciplinare, cu chirurg, cu oncolog, cu psiholog – este o procedură pe care eu nu am cerut-o –, a fost unul dintre cele mai grele momente, pentru că mi-a adus în faţă o deznădejde umană, adică raporta totul numai la noi, la oameni, la o medicină limitată şi la o deznădejde omenească. Nimic altceva, decât că existăm noi, oamenii, şi această medicină limitată, şi mai departe nu există absolut nimic, şi dacă merge, bine; dacă nu merge, iarăşi bine! Așa am înţeles că, de fapt, această deznădejde trebuie să o duci la Dumnezeu, să o transformi în rugăciune, indiferent ce hotărăşte Dumnezeu cu tine de-a lungul vieţii.

Tot timpul mă rog la Dumnezeu să rămână lângă mine şi să-mi dea linişte – nu ştiu dacă neapărat merit eu să rămână Dumnezeu lângă mine, dar asta e rugăciunea mea. Din primele clipe a fost: „Doamne, ajută-mă să mă vindec!”. După aceea, cu timpul, rugăciunea a trecut în „Doamne, dă-mi linişte şi rămâi lângă mine!, pentru că am înţeles că vindecarea poate să apară, poate să nu apară, nu ştii niciodată, dar cel mai important e să-ţi dea Dumnezeu linişte, ca să treci peste toate lucrurile pe care le ai – chiar şi bune, că uneori nu ştii nici peste ele cum să treci.

„Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge”

– Cum vedeți rostul suferinței?

Dacian: Eu am fost un pic spectator în tot ce i s-a întâmplat soţiei. Şi am văzut-o și înainte, şi după. Până să ajungă să zică: „Vreau să merg la Părintele Ciprian!”, era în suferinţă, în deznădejde… Tot ce scrie în cărţile lui Cioran era aici: cădere, disperare, gânduri negre şi foarte negre. În momentul în care am văzut că alunecă pe această pantă, în acest abis, am zis: „Acum mergem la Părintele Ciprian şi-i spui tot!”. Și a rămas la spovedanie câteva ore, exact ca într-o operaţie – eram și eu afară, în jurul bisericii, tot ca într-o operaţie: stai şi te gândești oare cum o fi… Iar când a ieşit, a ieşit alt om, care de-atunci nu s-a mai schimbat.

Deci înainte era suferinţă, iar după aceea nu a mai fost suferinţă chiar deloc; doar suferinţa fizică a fost. Până să ajungă la acea spovedanie, aceea a fost suferinţă. O vedeam cum se prăbuşeşte sub ea însăşi, pur şi simplu, la toate nivelurile: uman, emoţional, psihologic, relaţional, în familie… tot-tot, era un dezastru omenesc. Şi, după ce s-a spovedit, a ieşit alt om, spălat, curat, liniştit. Nici măcar nu am întrebat cum a fost. Eram atât de mulţumit să o văd bine! Şi de fiecare dată când o vedeam că e pe punctul să alunece, gata, mergeam la Părintele!

Aşa facem toţi acum. Când simţim că alunecăm, ştim că e timpul să venim la spovedanie.

– Dar putem găsi bucuria în suferinţă?

Dacian: Fără Dumnezeu, nu! Părintele mi-a zis odată lucrul acesta: „Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge, suferinţa ne omoară, suferinţa ne striveşte. Cu Dumnezeu, da, putem răzbi, dar fără Dumnezeu, nu”. Asta o ştiu, pentru că am văzut-o pe soţie înainte şi am văzut până unde putea să ajungă dacă Dumnezeu, până la urmă, nu o trăgea în Biserică. Pentru că noi fusesem în biserică, mergeam la slujbe, dar mergeam aşa, ca vizitatori. Ne bucuram, nu ştiu, poate la fenomenul exterior al slujbei. În momentul când am înţeles şi am văzut duhovnicul din Părintele Ciprian, atunci efectiv ne-am agăţat de el, ne-am agăţat zi şi noapte…

Daiana: Şi, prin el, de Dumnezeu. Că, practic, acesta e şi scopul, să ajungem şi prin Părinte, și prin parohie, la Dumnezeu. Şi nu numai noi, cum a zis şi soţul, ci şi familia. Mă bucur foarte mult să văd că şi fratele meu şi-a căutat după aceea duhovnic, apoi și nepotul, toţi. Unde înainte nici nu-şi puneau problema… Și au făcut-o cu bucurie, nu a fost ceva la modul: „A, trebuie s-o facem, că dacă nu, Daiana va muri!”. A venit ca un firesc. Şi văd că se duc în fiecare duminică cu bucurie, adică s-au schimbat cu adevărat.

Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat această încercare pentru a preveni alte lucruri mai rele, sunt convinsă.

„Pentru noi, parohia este o altă familie”

– Vorbiţi de parohie cu atâta dragoste… Care este rolul parohiei?

Daiana: Consider că are un rol foarte-foarte important, pe care l-am înţeles de-a lungul timpului, că, de fapt, a merge la Liturghie este un mod de mântuire împreună. De multe ori mă duc şi nu apuc să socializez cu nimeni, pentru că nu e vorba de o socializare acolo, e vorba de mântuire, de rugăciunea comună, de a ne ajuta unii pe alţii… E lucrul pe care nu l-am cunoscut până acum şi realizez că Dumnezeu ne-a adus aici tocmai ca să cunoaştem acest lucru, acest mod de vieţuire împreună în Hristos.

În acelaşi timp, totul se petrece foarte discret, nimeni nu se bagă în sufletul nimănui, nimeni nu cere nimic de la nimeni, toată lumea îl respectă pe celălalt şi ajută când cineva are nevoie, nimeni nu are iniţiative peste dorinţa cuiva. Este o vieţuire firească, cu discreţie şi, în acelaşi timp, toţi împreună.

Dacian: Eu în parohie am întâlnit oameni minunaţi, să ştiţi. Mie parohia mi-a adus bogăţie la toate nivelurile, şi de socializare, şi de duhovnicie. Şi chiar am cunoscut oameni minunaţi, asta ne spunea și Părintele: „Vedeţi că în parohie veţi găsi oameni care să vă ajute”. Iniţial, nu am înţeles ce vrea să spună, dar, în timp, am înţeles. Din ce în ce mai mult vezi suportul acesta mare, suportul duhovnicesc – în momentul când ţi-e greu, în momentul când eşti la o încercare, ştii că cineva îţi va ieşi în cale şi te va susţine.

Au fost întâmplări peste întâmplări care pentru mine sunt, fără tăgadă, mâna lui Dumnezeu în această parohie. Până să ajung aici, parohia era o noţiune care se referea la un grup de oameni, și cam atât. Acum înţeleg parohia ca pe simbolul mântuirii, ca pe corabia aceea care e condusă de către părintele duhovnic şi ne duce pe toţi pe valurile vieţii, ne duce pe toţi în Rai.

Iar oamenii pe care i-am întâlnit, mulţi, foarte mulţi, de multe ori, sub smerenia lor nu-i cunoști de la început cu adevărat, dar, cu timpul, apropiindu-te, înveţi că trebuie să te smereşti și tu, şi să-i asculţi pe ceilalţi şi, încet-încet, devin pentru tine o altă familie. Practic, pentru noi, parohia este o altă familie acum, adică ne ştim între noi, chiar și atunci când nu ne vedem, ştim ce a făcut ieri, alaltăieri, ce va face mâine, adică ne înţelegem firesc, trecând peste barierele sociale. Pentru mine – şi asta e teribil! –, există o legătură care ne unește pe toţi, iar asta este Părintele duhovnic. Toată „familia” mea are acelaşi duhovnic şi, cum să spun, el ne leagă ca într-o reţea neuronală şi ne pune pe toţi în relaţie. Este acel neurotransmiţător care face sinapsele să funcţioneze.

„În fiecare pacient mă văd pe mine”

– S-a schimbat modul în care vă raportaţi la pacienţi, acum după ce aţi trecut prin aceste experienţe de viaţă ?

Daiana: Da, absolut. În fața suferinței umane, a bolilor, putem doar încerca să ne imaginăm prin ce trec oamenii, dar în realitate suntem departe de toate aspectele problemei. Ca medic empatizezi cu suferința pacienților, dar tot rămâi undeva în exterior, undeva la „adăpost” de ea. Dacă înainte, după o zi lungă de lucru, mi se mai întâmpla să-mi pierd răbdarea în sinea mea, acum în fiecare pacient mă văd pe mine, cu suferința, disperarea și, în același timp, cu nădejdea că medicul din față mea mă va ajuta, că Dumnezeu îi va lumina mintea și va pune în el harul vindecării.

Cred că bunul Dumnezeu, prin boală gravă și foarte rară pe care am avut-o la ochi, a vrut să mă facă să înțeleg că vederea mi-a redat-o nu numai pentru mine, pentru bucuria mea, ci poate și în folosul celor ce au nevoie. Când mă gândesc așa, știu că nu am nici un drept nici să mă grăbesc, nici să fiu obosită în fața pacienților. Aș putea să fiu eu în locul lor – și, de fapt, până nu demult, am fost.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

[1] Vezi Părintele Ciprian Grădinaru: „Candela” rugăciunii – sau cum să ne rugăm pentru noi și întreaga lume, în „Familia Ortodoxă”, nr. 8 (67)/2014.

 

Legaturi:

Doamna Andrée – un om al lui Dumnezeu printre noi. MARTURIA IMPRESIONANTA A PR. CIPRIAN GRADINARU DESPRE VIATA UNEI CONVERTITE LA ORTODOXIE

PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…

PARINTELE CIPRIAN din Namur, Belgia despre lucrarea RUGACIUNII comunitare: “CANDELA” – ca forma de supravietuire si rezistenta duhovniceasca in vremurile din urma: “Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt”

Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur: “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“

EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologiste

Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR

“E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a II-a a interviului din “Familia ortodoxă” cu PR. CIPRIAN GRĂDINARU (BELGIA)

Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE: “Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină…”

“A doua viata” – SAPTE POVESTIRI ALE UNOR OAMENI INVIATI DUPA INTALNIREA CU HRISTOS: Parintele Ilarion Dan, Parintele Ciprian Gradinaru, Maica Ambrozia de la Arnota s.a. (VIDEO, TVR)

“A doua viata” – SAPTE POVESTIRI ALE UNOR OAMENI INVIATI DUPA INTALNIREA CU HRISTOS: Parintele Ilarion Dan, Parintele Ciprian Gradinaru, Maica Ambrozia de la Arnota s.a. (VIDEO, TVR)

PARINTELE SILUAN OSEEL, SFANTUL FILOCALIC DIN EINDHOVEN († 19 aprilie 2015) – INTRUPAREA RUGACIUNII SI DRAGOSTEI ARZATOARE: “Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. CUM SA PAZIM HARUL, TINANDU-NE MINTEA IN IAD?

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul despre CUM POT FI AJUTATI SI CUM AR TREBUI SLUJITI CEI BOLNAVI. “Daca nu suspini in pat, suspina cel putin in rugaciunea pentru bolnavi. Daca cerem ceva de la Dumnezeu fara sa jertfim şi noi ceva, rugaciunea nu ne este ascultata”. IMPORTANTA INTELEGERII CELOR INDURERATI

Suflete… schimbate la fata (2): POVESTEA UNEI TINERE MAME VINDECATE IN MOD MINUNAT DE CANCER SI TBC, DUPA CE A RAMAS SI INSARCINATA…

FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie

STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?


Categorii

Minuni si convertiri, Parintele Ciprian Gradinaru, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “DISPERAREA TRANSFORMATĂ ÎN RUGĂCIUNE. Mărturia vie a Daianei, românca-medic… vindecată de cancer, salvată de la orbire și transformată sufletește prin puterea minunată a “CANDELEI RUGĂCIUNII”, a SPOVEDANIEI și a mijlocirii sfinților tămăduitori: “De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

  1. Extraordinara intoarcere la Dumnezeu a unei intregi familii! Rugaciune, post, spovedanie a rudelor pana la al treilea grad. Desigur, Dumnezeu nu poate dacat sa se bucure de o asemenea dragoste intre frati. Din pacate foarte multi bolnavi raman singuri in lupta cu boala si cu disperarea.

  2. “Mă rugam mult la Sfântul Luca al Crimeei să mă vindece sau să trimită el un medic care să facă acest lucru în locul său. La un moment dat am găsit un profesor care mi-a pus diagnosticul corect – era ceea ce bănuiam: cancer ovarian.”

    Sfântul Luca al Crimeei, care a fost medic şi opera şi rezolva şi probleme oftalmologice, a ajuns orb in final!
    Doamna doctor oftalmolog a fost crutata de sfant, sa nu traca prin ce a trecut si el.

  3. Extraordinara realitate de viața .
    Credinta.. , Părinte ajuta necredinței mele .

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate