DOCUMENT OFICIAL. Pozitia Patriarhiei Moscovei pe tema PRIMATULUI in BISERICA UNIVERSALA. Impotriva PAPISMULUI si a “ideilor strambe” cu privire la INTAIETATE

IN CURAND, VA URMA REPLICA… TEOLOGILOR GRECI

Pozitia Patriarhiei Moscovei in problema primatului in Biserica Universala

Sursa Online: Mospat.Ru

Problema primatului in Biserica Universala a fost adesea ridicata in timpul sedintelor Comisiei Internationale Comune a Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano Catolica. Pe 27 martie, 2007, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a cerut Comisiei Teologice Sinodale sa studieze aceasta problema si sa exprime o pozitie oficiala a Patriarhiei Moscovei in aceasta privinta (punctul nr. 26 pe ordinea de zi). Intre timp, Comisia Comuna, la adunarea din 31 octombrie, 2007 din Ravenna, desfasurata in lipsa vreunei delegatii a Bisericii Ruse si fara considerarea opiniei acesteia, a adoptat un document cu privire la Consecintele Bisericesti si Canonice ale Naturii Sacramentale a Bisericii. Dupa studiul documentului de la Ravenna, Biserica Ortodoxa Rusa s-a aratat in dezacord cu el in ceea ce priveste sinodalitatea si primatul la nivelul Bisericii Universale. Deoarece documentul de la Ravenna face o distinctie intre cele trei nivele ale administratiei bisericesti, anume cel local, regional si universal, pozitia urmatoare adoptata de Patriarhia Moscovei in problema primatului in Biserica Universala se refera la aceasta cuprinzand toate cele trei nivele.

***

1. In Sfanta Biserica a lui Hristos, primatul apartine Capului sau – Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului. Dupa Sfantul Pavel, Domnul Iisus Hristos este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. (Col. 1:18).

Dupa invatatura apostolica,

Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, L-a sculat din morti si L-a asezat de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui. (Ef. 1:17-23)

Biserica cea de pe pamant reprezinta nu numai o comunitate a celor care cred in Hristos, dar si un organism divino-uman: Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. (Cor. 12:27)

Asadar, diversele forme ale primatului din Biserica in calatoria ei istorica din aceasta lume sunt secundare fata de primatul vesnic al lui Hristos drept Cap al Bisericii prin care Dumnezeu Tatal le impaca pe toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri (Col. 1:20). Primatul in Biserica ar trebui sa fie, in primul rand, o slujire intru impacare cu scopul de a intari armonia, dupa apostolul care ne cere să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii. (Ef. 4:3)

2. In viata Bisericii lui Hristos, care traieste in acest veac, primatul, impreuna cu sinodalitatea, este unul din principiile fundamentale ale oranduirii sale. La fiecare din nivelele vietii bisericesti, primatul generat istoric are o natura si o sursa diferita. Aceste nivele sunt 1) Episcopia (eparhia), 2) Biserica Locala Autocefala si 3) Biserica Universala.

(1) La nivelul eparhiei, primatul apartine episcopului. Primatul episcopului in eparhia sa are radacini solide, teologice si canonice, ajungand pana la Biserica Primara. Dupa invatatura Sfantului Pavel, Duhul Sfânt a pus [episcopi] supraveghetori, ca să păstreze Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. (Fapte 20:28). Sursa primatului episcopal in eparhie este succesiunea apostolica care se transmite prin hirotonirea episcopilor.[1]

Episcopatul este un fundament esential al Bisericii: ‘Episcopul este in[tru] Biserica si Biserica in[tru] episcop. Cine nu e cu episcopul, acela nu e in Biserica.‘ (Sf. Ciprian al Cartaginei[2]). Sf. Ignatie Teoforul compara primatul episcopului in eparhia sa cu suprematia lui Dumnezeu:

‘Straduiti-va sa faceti toate lucrurile in dumnezeiasca armonie, cu episcopul veghiind ca Dumnezeu, cu preotii lucrand ca adunarea apostolilor si cu diaconii, ce imi  sunt atat de dragi mie, incredintati cu slujirea lui Iisus Hristos, Care mai inainte de veci era la Tatal si la sfarsit S-a aratat‘ (Epistola catre Magenesieni 6, 1).

In  eparhia sa, episcopul are putere deplina, sacramentala, administrativa si de autoritate (magisteriu). Sf. Ignatie Teoforul ne invata:

‘Nimeni sa nu faca fara episcop ceva din cele ce apartin Bisericii. Acea0eEuharistie sa fie socotita valida, care este facuta in prezenta episcopului sau de catre cel pe care episcopul l-a investit… Fara consimtamantul episcopului nu este dupa randuiala nici a boteza, nici a face agapa; ca este bineplacut lui Dumnezeu ceea ce incuviinteaza episcopul, ca tot ce se savarseste sa fie sigur si intemeiat’. (Epistola catre Smirneni  8).

Puterea sfintitoare a episcopului e cel mai deplin exprimata in liturghie. Slujind liturghia, episcopul este imaginea lui Hristos, reprezentand Biserica credinciosilor in fata lui Dumnezeu Tatal, pe de o parte, si daruindu-le credinciosilor binecuvantarea lui Dumnezeu si hranindu-i cu adevarata mancare si bautura duhovniceasca a euharistiei, de cealalta parte. In calitatea sa de cap al eparhiei, episcopul conduce slujba dumnezeiasca a comunitatii, hirotoneste preotii si ii trimite in parohii, autorizandu-i sa slujeasca liturghia si alte slujbe religioase.

Puterea administrativa a episcopului reiese din faptul ca preotii, monahii si laicatul eparhiei sale, parohiile si manastirile, cu exceptia stavropighiilor, precum si diversele institutii eparhiale (educationale, filantropice, etc.) fac asultare de el. Episcopul face dreptate in cazul incalcarii randuielilor bisericesti. Canonul Apostolic spune:

‘Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea episcopului, căci acesta este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de Ia care se va cere socoteală pentru sufletele lor.’ (Canonul 39)

(2) La nivelul Bisericii Locale Autocefale, primatul apartine episcopului ales ca Intaistatator al Bisericii Locale de un Sinod al episcopilor acesteia.[3] Drept consecinta, sursa primatului la nivelul Bisericii autocefale este alegerea celui dintai episcop de catre un Sinod care detine puterea eclesiastica deplina. Acest primat are fundamente canonice solide, provenind din vremea Sinoadelor Ecumenice.

Puterea Intaistatatorului unei Biserici Locale Autocefale e diferita de cea a episcopului in eparhia sa: este puterea celui dintai dintre episcopii egali. El isi indeplineste slujirea primatului conform traditiei bisericesti canonice universale exprimata in Canonul Apostolic 34:

‘Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (însemnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.’

Atributiile Intaistatatorului unei Biserici Locale Autocefale sunt definite de Sinod si sunt fixate intr-un statut. Intaistatatorul unei Biserici Locale Autocefale are rolul de presedinte al Sinodului acesteia. Astfel, Intaistatatorul nu are putere de unul singur intr-o Biserica Locala Autocefala, ci o conduce in sinod, adica in cooperare cu alti episcopi.[4]

(3) La nivelul Bisericii Universale, ca o comunitate a Bisericilor Locale Autocefale unite intr-o singura familie prin marturisirea aceluiasi crez si prin comuniunea euharistica a fiecareia cu celelalte, primatul este determinat dupa traditia sfintelor diptice si este un primat onorific. Aceasta traditie se trage din canoanele Sinoadelor Ecumenice (Canonul 3 al Sinodului II Ecumenic, Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic si Canonul 36 al Sinodului VI Ecumenic) si a fost reconfirmata de-a lungul istoriei bisericesti in actiunile Sinoadelor Bisericilor Locale si in practica comemorarii (pomenirilor) liturghice prin care Intaistatatorul fiecarei Biserici Autocefale pomeneste numele celorlalti Intaistatatori in ordinea stabilita de sfintele diptice.

Ordinea dipticelor s-a schimbat de-a lungul istoriei. In primul mileniu al istoriei bisericesti, primatul onorific apartinea scaunului Romei.[5] Dupa ce comuniunea euharistica dintre Roma si Constantinopol a fost rupta in mijlocul secolului XI, primatul in Biserica Ortodoxa a trecut la noul scaun din ordinea dipticelor, anume la Constantinopol. Din acel moment pana in prezent, primatul onorific in Biserica Ortodoxa la nivel universal a apartinut Patriarhului Constantinopolului ca cel dintai dintre Intaistatatorii egali ai Bisericilor Locale Ortodoxe.

Sursa primatului onorific la nivelul Bisericii Universale o constituie traditia canonica a Bisericii stabilita in sfintele diptice si recunoscuta de toate Bisericile Locale autocefale. Primatul onorific la nivel universal nu este formulat de canoane ale Sinoadelor Ecumenice sau Locale. Canoanele pe care se bazeaza sfintele diptice nu confera Intaistatatorului (cum ar fi episcopul Romei pe vremea Sinoadelor Ecumenice) atributii la scara Bisericii Universale.[6]

Denaturarile bisericesti care atribuie Primatului de la nivelul universal functiile de conducere inerente primatului de la celelalte nivele bisericesti sunt cunoscute in literatura polemica a celui de-al doilea mileniu drept “papism”.

3. Din cauza faptului ca natura primatului de la diferitele nivele ale oranduirii bisericesti (eparhial, local, universal) variaza, functiile ‘celui dintai’ de la fiecare nivel nu sunt identice si nu pot fi transferate de la un nivel la altul.

A transfera functiile primatului de la nivelul eparhial la cel universal inseamna a recunoaste o forma speciala de slujire unui “ierarh universal” care ar detine atributiile de autoritate si pe cele administrative peste intreaga Biserica Universala. Eliminand egalitatea episcopilor, aceasta recunoastere duce la aparitia jurisdictiei unui ierarh primat universal care niciodata nu a fost mentionata, nici in sfintele canoane, nici in traditia patristica, si care ar duce la slabirea sau chiar eliminarea autocefaliei Bisericilor Locale.

La randul ei, extinderea autocefaliei inerente primatului unei Biserici Locale Autocefale (dupa Canonul Apostolic 34) la nivel universal[7] ar da primatului Bisericii Universale puteri speciale indiferent daca Bisericile Ortodoxe Locale ar fi de acord sau nu. O asemenea intelegere a naturii primatului de la nivelul local la cel universal ar cere, deasemenea, ca procedura alegerii primatului sa fie mutata la nivel universal, ceea ce ar contrazice dreptul celei dintai Biserici Locale autocefale de a-si alege singura propriul Intaistatator.

4. Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si-a avertizat ucenicii impotriva iubirii de stapanire (Mat. 20:25-28). Biserica s-a opus dintotdeauna ideilor strambe cu privire la primat, care au inceput sa se infiltreze in viata bisericeasca din vremuri stravechi.[8]  In deciziile Sinoadelor si in lucrarile Sfintilor Parinti, astfel de abuzuri de putere au fost condamnate.[9]

Episcopii Romei, care se bucurau de primatul onorific in Biserica Universala, au fost intotdeauna, din punctul de vedere al Bisericilor din Rasarit, patriarhi ai Apusului, adica Intaistatatori ai Bisericii Locale Apusene. In orice caz, inca din primul mileniu al istoriei bisericesti, a inceput sa fie dezvoltata in Apus o doctrina a unei puteri speciale a episcopului Romei, care ar fi de origine divina si care s-ar intinde pe tot cuprinsul Bisericii Universale.

Biserica Ortodoxa a respins doctrina Bisericii Romei despre primatul papal si despre originea divina a puterii intaiului episcop in Biserica Universala. Teologii ortodocsi au subliniat intotdeuna faptul ca Biserica Romei e una din Bisericile Locale Autocefale, fara vreun drept de a-si extinde jurisdictia pe teritoriul altor Biserici Locale. De asemenea, au mai considerat ca primatul onorific acordat episcopilor Romei este instituit nu de catre Dumnezeu, ci de catre oameni.[10]

Pe tot parcursul celui de-al doilea mileniu pana astazi, Biserica Ortodoxa a pastrat structura administrativa caracteristica Bisericii Rasaritene a primului mileniu. In cadrul acestei structuri, fiecare Biserica Locala Autocefala, fiind in unitate dogmatica, canonica si euharistica cu celelalte Biserici Locale, se conduce singura. In Biserica Ortodoxa nu a existat niciodata vreun centru administrativ la nivel global.

In Apus, dimpotriva, dezvoltarea unei doctrine despre puterea speciala a episcopului Romei, conform careia puterea suprema in Biserica Universala apartine epsicopului Romei ca succesor al Sf. Petru si ca vicar al lui Hristos pe pamant, a dus la formarea unui model administrativ de oranduire bisericeasca complet diferit, cu un singur centru universal la Roma.[11]

Corespunzator celor doua modele diferite de oranduire bisericeasca s-au format modalitati diferite de a intelege canonicitatea unei comunitati bisericesti. In traditia catolica, conditia necesara pentru canonicitate o constituie unitatea euharistica a comunitatii particulare cu scaunul Romei. In traditia ortodoxa, e canonica acea comunitate care e parte dintr-o Biserica Locala Autocefala si, prin aceasta, este in unitate euharistica cu celelalte Biserici Locale canonice.

Dupa cum se stie, incercarile de a impune modelul Apusean al oranduirii administrative in Biserica Rasariteana au fost intotdeauna intampinate cu rezistenta din partea Rasaritului Ortodox. Aceasta este reflectat in documente bisericesti[12] si in literatura polemica indreptata impotriva papismului, care formeaza o parte a Traditiei Bisericii Ortodoxe.

5. Primatul in Biserica Ortodoxa Universala, care e primat onorific prin insasi natura sa si nu un primat de putere, e foarte important pentru marturisirea Ortodoxiei in lumea moderna.

Scaunul patriarhal al Constantinopolului se bucura de primatul onorific in baza sfintelor diptice recunoscute de catre toate Bisericile Ortodoxe Locale. Continutul acestui primat e definit prin consensul Bisericilor Ortodoxe Locale, exprimat la conferintele pan-Ortodoxe pentru pregatirea unui Sinod Mare si Sfant al Bisericii Ortodoxe.[13]

Exercitand primatul in acest fel, Intaistatatorul Bisericii din Constantinopol poate initia activitati la nivelul intregii crestinatati si poate vorbi lumii in numele intregii lumi Ortodoxe, cu conditia ca el sa fie imputernicit in acest sens de catre toate Bisericile Ortodoxe Locale.

6. Primatul in Biserica lui Hristos e menit slujirii unitatii duhovnicesti a membrilor sai si pentru a mentine viata acesteia in buna randuiala, pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii. (1Cor 14:33) Slujirea ‘celui dintai’ din Biserica, straina iubirii trecatoare de putere, are ca scop zidirea trupului lui Hristos… incat noi... ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste. (Efes. 4:12-16)

Note 

[1] Include alegerea, hirotonirea si primirea din partea Bisericii.

[2] Ep. 69.8, PL 4, 406A (Scrisoarea 54 in versiunea rusa)

[3] De regula, primul dintre episcopi ocupa scaunul principal (primul) din teritoriul canonic al Bisericii lui.

[4] Biserica Locala Autocefala poate include entitati bisericesti complexe. De exemplu, in Biserica Ortodoxa Rusa se gasesc Biserici autonome care se auto-guverneaza, regiuni metropolitane, exarhate si metropole. Fiecare din ele are forma sa proprie a primatului definita de un Sinod Local si reflectata in statutul bisericesc.

[5] O referinta la primatul onorific al scaunului Romei si la al doilea loc al scaunului Constantinopolului este facuta in Canonul 3 al Sinodului II Ecumenic:

‘Episcopul Constantinopolului trebuie sa aiba intaietatea cinstei dupa episcopul Romei, deoarece aceasta este Roma noua.’

Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic clarifica aceasta regula si arata motivul canonic pentru care Roma si Constantinopolul se bucura de primatul onorific:

‘Parintii dupa dreptate i-au conferit privilegiile (care apartin) scaunului Romei celei vechi pentru ca era orasul imperial. Si astfel, indemnati de aceleasi considerente, cei 150 de episcopi iubiti de Dumnezeu au acordat privilegii egale sfantului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu imparatia si cu senatul si care a dobandit privilegii egale cu ale Romei -cetatea imparateasca cea veche – , trebuie sa fie ridicata si ea deopotriva cu Vechea Roma in cele bisericesti, fiind a doua dupa aceea.’

[6] Exista canoane folosite in scrierile polemice pentru a acorda justificare canonica puterii judiciare a primului scaun al Romei. Acestea sunt Canoanele 4 si 5 ale Consiliului din Sardica (343). Aceste canoane, insa, nu afirma ca drepturile scaunului Romei de a primi plangeri se intind la intreaga Biserica Universala. Se stie din manuscrisele canonice ca aceste drepturi nu erau nelimitate nici macar in Apus. Astfel, deja Sinodul din Cartagina din 256, condus de Sf. Ciprian, raspunzand pretentiilor Romei la primat, exprima pozitia urmatoare despre relatiile dintre episcopi:

‘nimeni dintre noi nu s-a facut pe sine episcop peste episcopi, nici nu-l sileste vreunul pe altul sa se supuna; caci oricare episcop, dupa masura propriei libertati si puteri, are dreptul la propria judecata, si nu poate fi judecat de catre altul dupa cum nici el nu-l poate judeca pe altul. Haideti sa asteptam cu totii judecata Domnului nostru Iisus Hristos, care e singurul in masura atat sa ne aleaga in conducerea Bisericii cat si sa ne judece in cele ce facem acolo’ (Sententiae episcoporum, PL 3, 1085C; 1053A-1054A).

Acelasi lucru e afirmat in Scrisoarea Sinodului African catre Celestin, papa al Romei (424), care face parte din toate editiile cu autoritate ale codului canonic, Cartea Canoanelor, ca un canon al Sinodului din Cartagina. In aceasta scrisoare, Sinodul respinge dreptul papei de la Roma de a accepta reclamatii impotriva hotararilor luate de consiliul episcopilor africani: ‘Va rog staruitor ca, pe viitor, sa nu primiti cu usurinta in audienta persoane venite in acest scop, nici sa intrati in comuniune cu cei care au fost excomunicati de noi…’ Canonul 118 al Sinodului din Cartagina interzice practica reclamatiilor adresate Bisericilor din alte tinuturi – ceea ce include si Roma: ‘Clericii care au fost osanditi, daca nu sunt de acord cu judecata, nu vor face reclamatie in alte tinuturi, ci episcopilor din preajma si episcopului locului; daca fac altfel, sa fie excomunicati in Africa.’

[7] Dupa cum e stiut, nu exista nici un canon care sa permita un asemenea lucru.

[8] Inca din vremea apostolilor, Sf. Ioan Teologul il condamna pe Diotref ‘care ţine să fie cel dintâi între ei’ (3 Ioan 1:9)

[9] Astfel, Sinodul III Ecumenic, incercand sa apere dreptul Bisericii Ciprului de a avea propriul intaistatator, spune in Canonul 8:

‘Întâistătătorii sfintelor biserici din Cipru să aibă putere, fără tulburare şi fără silă, după canoanele cuvioşilor părinţi şi după vechiul obicei să fie făcute de către dânşii hirotoniile preaevlavioşilor episcopi. Aceasta să se păzească şi în celelalte dieceze şi în eparhiile (mitropoliile) de pretutindeni, încât nici unul dintre preaiubitorii de Dumnezeu episcopi să nu cuprindă (să nu apuce) altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins (ocupat) eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub el (sub stăpânirea lui), pe aceasta să o dea înapoi (restituie), ca să nu se calce canoanele părinţilor şi nici sub cuvânt (sub chipul sau pretextul) de lucrare simţită să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia (libertatea) pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor.’

[10] Astfel, in secolul XIII, Sf. Gherman din Constantinopol a scris,

‘Sunt cinci patriarhii cu o arie bine precizata pentru fiecare. Dar, in vremurile mai recente a aparut o schisma intre ele, pornita de o mana indrazneata care cauta sa comande si sa stapaneasca in Biserica. Hristos e capul Bisericii si orice incercare de a obtine controlul e impotriva invataturii Lui’ ( citat in Соколов И.И. Лекции по истории Греко-Вос точной Церкви. – СПб., 2005. С.129).

In secolul XIV, Nil Cavasila, Arhiepiscopul Tesalonicului, a scris despre primatul episcopului Romei:

‘papa are, intr-adevar, doua privilegii: el este episcopul Romei… si este cel dintai dintre episcopi. De la Petru a primit episcopia Romei; cat despre primat, acesta l-a primit mult mai tarziu de la preafericitii Parinti si de la Imparatii evlaviosi, caci era de trebuinta ca problemele bisericesti sa fie rezolvate cu randuiala’ (De primatu papae, PG 149, 701 CD).

Sfintia Sa Patriarhul Bartolomeu spune:

‘Noi toti, ortodocsii… suntem convinsi ca in primul mileniu al Bisericii, in vremea Bisericii nedespartite (sic!), primatul episcopului Romei, al papei, era recunoscut. In orice caz, era un primat onorific, intru iubire, fara a fi o stapanire legala asupra intregii Biserici crestine. Cu alte cuvinte, dupa teologia noastra, acest primat e de ordin omenesc; a fost stabilit din necesitatea ca Biserica sa aiba un cap si un centru de coordonare’ (comunicat catre mass-media Bulgara, noiembrie 2007).

[11] Diferentele in randuiala bisericeasca intre Biserica Romano Catolica si Biserica Ortodoxa pot fi observate nu numai la nivel universal, dar si la nivel local si eparhial.

[12] In Enciclica din 1848, Patriarhii Rasaritului au condamnat faptul ca episcopii Romei au transformat primatul onorific in domnie asupra intregii Biserici Universale:

‘Vedem acest primat transformat dintr-o natura frateasca si un privilegiu ierarhic intr-o superioritate domneasca.’ (Par. 13)

Demnitatea Bisericii Romei, spune Enciclica,

‘nu e aceea a puterii supreme, cu care Sf. Petru insusi nu a fost niciodata investit, ci este un privilegiu fratesc in Biserica Universala si o cinste acordata Papilor, datorata maretiei si privilegiului Cetatii’ (Par. 13)

[13] Vezi, in particular, Decizia celei de-a IV-a Conferinte Pan-Ortodoxe (1968), Par. 6,7;  Procedura Conferintelor Pre-Sinodale Pan-Ortodoxe (1986), Par. 2,13.

– traducere de S.P. pentru razbointrucuvant –