UN CONSENS ANTI-SOCIAL SI ANTI-NATIONAL PERICULOS. Incalcarea fara mila a DREPTURILOR OMULUI prin SĂRĂCIREA AGRESIVĂ a României

5-01-2016 12 minute Sublinieri

copii-saraci-sate

”Deşi reacţionează vehement atunci când anumite drepturi pentru unele tipuri de minorităţi par a fi insuficient respectate (“respectul” acesta fiind definit nu după valorile creştine care reprezintă esenţa sufletească a naţiunilor europene, ci în temeiul unei viziuni neo-marxiste promovată de multiculturaliştii şi seculariştii care controlează la acest moment Uniunea Europeană), oficialii europeni lasă impresia că ar considera ca fiind acceptabilă (!) situaţia de sărăcie în care se află zeci de milioane de cetăţeni europeni, cu precădere copii şi tineri.”

A 26-a aniversare a revoluţiei din decembrie ’89 ne prinde, ca popor, cu pantalonii istoriei naţionale în vine. Nu ştim nici acum cine-a tras în noi după 22, nu cunoaştem filmul real al asasinării celor doi Ceauşeşti, nu ştim de ce a murit generalul Ştefan Guşă, cel care, din postura de şef al Marelui Stat Major al Armatei, s-a împotrivit categoric intrării trupelor sovietice pentru ajutorare frăţească împotriva teroriştilor. Terorişti care, s-a spus mai târziu, nici n-ar fi existat, noi singuri omorându-ne prosteşte între noi. Iar cireaşa de pe tort este decizia Parchetului Militar de închidere a dosarului revoluţiei, decizie pentru care cei care au luat-o ar merita ei înşişi ani grei de închisoare pentru complicitate la genocidul declanşat în luna decembrie a anului 1989.

Ştim însă foarte bine că revoluţia a fost repede confiscată de gaşca lui Ion Iliescu încă din după-amiaza zilei de 22, cu complicitatea Securităţii şi a structurilor de conducere ale Armatei, aşa încât e foarte simplu să găsim răspunsuri la toate întrebările de mai sus privind vinovăţia generală a acelor zile de coşmar. Securitatea şi Armata i-au asigurat toate pârghiile puterii fostului student de la Moscova, conducător al studenţilor români din capitala sovietică şi mai târziu al celor din România, calitate în care a coordonat cele mai dure represalii împotriva celor care şi-au manifestat solidaritatea cu evenimentele revoluţionare din toamna anului 1956 din Ungaria, trimiţându-i pe toţi, pentru ani grei, la puşcărie, pentru a se urca acum tot el, prin fraudă, pe valul mişcării revoluţionare. Astfel încât la primele scandări din Piaţa Revoluţiei care cereau ca evenimentele să se desfăşoare „fără comunişti”, atunci când de la balconul fostului CC al PCR se anunţau pe bandă rulantă guverne conduse ba de Constantin Dăscălescu, ultimul prim-ministru al lui Ceauşescu, ba de Ilie Verdeţ, colaboratorul apropiat al aceluiaşi, iar apoi, în apoteoză, preluarea mişcării de către Ion Iliescu. Toţi deveniseră, de la o clipă la alta, cei mai neînfricaţi revoluţionari. Imediat au izbucnit, acoperind scandările, rafalele armelor automate şi concertul lor lugubru, dârele luminoase ale trasoarelor putând fi admirate în transmisie directă la televiziunea română pretins liberă.

În acele momente s-a terminat revoluţia şi a început masacrul. Pentru prima dată în istorie Armata (care era „cu noi”, nu-i aşa?) a tras orbeşte şi, desigur, la comandă expresă, în propriul popor, provocând peste 1.000 de morţi şi multe alte mii de răniţi, mutilaţi pe viaţă, din rândul unor oameni care aveau sau nu aveau vreo legătură cu evenimentele. Ieşeai pe stradă, la Bucureşti sau în alte câteva oraşe, să-ţi cumperi pâine şi erai împuşcat de cineva care trăgea în mulţime la întâmplare. Scopul era dublu: trimiterea acasă a oamenilor care strigau din rărunchi „Fără comunişti!”, lucru teribil de deranjant pentru noua putere, şi găsirea pretextului pentru intrarea trupelor sovietice în ţară, moment din care conspiratorii nu ar mai fi avut nicio grijă.

Astăzi, tabloul cu deţinerea puterii şi a sforilor ei e cam acelaşi. Actul de justiţie şi cel de conducere a ţării sunt exercitate de aceeaşi Securitate, prin interpuşi, cu alţi oameni şi instituţii, botezate altfel, la butoane. Căci dacă trupa de kaghebişti a lui Ion Iliescu a intrat treptat în uitare şi deriziune, avem astăzi alte trupe de profitori ai puterii reprezentând aceeaşi instituţie, care au avut, ca singură grijă, umplerea propriilor buzunare şi ruina totală a economiei naţionale. Aceasta prin înfeudarea României în faţa capitalului internaţional, intrarea prostească în orbita trusturilor multinaţionale, a sistemului global de spoliere a tuturor averilor ţării, începând cu resursele energetice şi cu tezaurul zăcămintelor rare ale subsolului.

Se spune că Ceauşescu a fost lichidat fiindcă a obţinut sau a încercat să obţină independenţa politică şi financiară a statului român. Într-adevăr, le-a predat ucigaşilor săi România la cheie, fără nicio datorie şi chiar cu câteva miliarde de dolari agonisiţi pentru o bunăstare de care tot el ne deposedase, fără cruţare. În condiţiile de astăzi, ipoteza prinde un contur din ce în ce mai apăsat, mai vizibil, pe măsură ce toate acestea le-am pierdut cu o grabă şi sârguinţă absolut criminale. Justiţia română încă oferă un paravan sigur marilor vinovaţi pentru toate acestea, vinovaţi care nu sunt alţii decât Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Traian Băsescu şi, ultimul pe listă, cu voia noastră, Klaus Iohannis, fiecare cu armatele lor de slujitori preaplecaţi, dar şi cu stăpânul suprem în spinare, instituţia ocultă care deţine, în continuare, controlul.

Europenizarea, in sensul compatibilizarii cu valorile Uniunii Europene, este un proces necesar si benefic pentru Romania numai ca nu trebuie inteles ca un transfer de valoare adaugata romaneasca spre alte economii europene si nici acceptarea capitalizarii acesteia spre folosul bugetelor acestora.

Protestul transportatorilor imi ofera prilejul antamarii unei discutii pe aceasta tema, deoarece una dintre cerintele acestora poate fi pusa in contextul raportului dintre ceea ce am putea numi “europenizare versus romanizare”.

Ma refer la supra-acciza de 7 eurocenti pe litrul de carburant. Nu iau in calcul faptul ca destinatia acestei accize s-a dovedit a fi nerespectata, ci efectele ei asupra potentialului economiei romanesti.

Sunt efecte distructive de subminare a economiei nationale, deoarece au condus la decizia marilor transportatori de a alimenta cu carburant neaccizat in alte tari, contribuind astfel la cresterea veniturilor bugetare ale acelor tari si nu al Romaniei.

Putem sa discutam si despre refuzul guvernamental de a mari salariul minim pe economie. Desigur, este o masura ce poate fi discutata, dar exista si o certitudine, aceea ca nu este in interesul Romaniei de a plafona nivelul salarial sub media europeana, ci al capitalului strain si al multinationalelor de a-si mari competitivitatea prin avantajul oferit de nivelul scazut al salariilor locale.

Se poate spune ca Romania castiga locuri de munca, dar de calificare si productivitate sub media europeana, accentuand decalajul de dezvoltare dintre noi si Occidentul european.

Putem sa mai discutam despre metroul bucurestean care si-a marit numarul de trenuri, dar, in loc sa le comande noi si de buna calitate in Romania la Craiova, Arad, Simeria sau Pascani, le-a cumparat la mana a doua din Spania, vaduvind economia romaneasca nu numai de profit si locuri de munca, dar si de posibilitatea demararii mult doritului proces de reindustrializare.

Nu putem omite nici autostrazile demolate si nici surparile de teren in mijlocul Bucurestiului ca urmare a greselilor si incompetentei unor constructori straini.

Romania are capacitatea dovedita in timp a proiectarii si constructiei in conditii optime de calitate si cost atat de autostrazi, cat si de metrou. De ce sunt preferate firme straine celor romanesti? De ce discriminam proiectantii si constructorii romani prin eliminarea lor de pe piata ca urmare a unui sistem antinational al licitarilor trucate sau al ofensivei ANAF asupra business-ului national, protejand evazionistii straini?

Am mai putea vorbi despre posibilitatea vanzarii terenului agricol strainilor. Toate tarile membre UE dau aceasta posibilitate, dar niciuna cu “generozitatea” aratata de legislatia romaneasca ce nu are limitele si regulile prezente in celelalte tari.

Desigur, strainii nu vor pleca cu pamantul nostru acasa, dar recoltele obtinute de pe el vor crea valoare adaugata capitalizata in tarile lor de origine.

Este greu de spus daca situatii ca cele de mai sus sunt rezultatul incompetentei, snobismului, coruptiei sau al unor conspiratii geopolitice. Important este insa ca nu se intelege la nivelul decidentilor politici care este cea mai grava problema a Romaniei, cea mai importanta bariera in calea iesirii noastre din zona subdezvoltarii din punctul de vedere al comparabilitatii europene.

Este problema incapacitatii cronice de utilizare a propriilor resurse macar pana la nivelul mediei europene, ceea ce duce la crearea de valoare adaugata sub aceasta medie si, mai grav decat atat, transferul sub forma neechivalenta si capitalizarea ei in exteriorul tarii.

Desi pare neverosimil, chiar paradoxal, Romania este un finantator al economiilor occidentale europene acceptand un transfer de valoare catre aceste tari prin cedarea oportunitatilor interne de valorificare a capitalului. Prin legislatia noastra, prin lasitatea politicienilor nostri, prin interese clientelare, ca si prin incapacitatea politicii noastre externe de a se afirma ca un jucator important in conceperea si aplicarea politicilor europene, noi insine am creat un “sistem” bine pus la punct de transfer al patrimoniului nostru de resurse naturale, umane si intelectuale din potentialului nostru de dezvoltare in potentialul altora.

Daca acest transfer de oportunitati este europenizare, atunci suntem cei mai europeni dintre europeni, caci alti europeni, mai avansati decat noi, nu mai accepta de mult timp acest transfer, orientandu-se spre ceea ce francezi numesc “patriotism economic”.

Daca aceasta europenizare inseamna “normalitate”, atunci inseamna ca suntem total dezarmati in fata noilor crize care vor ataca economia mondiala.

Se cere o “romanizare” a Romaniei, nu prin populism patriotard, ci printr-o strategie de dezvoltare bazata pe valorificarea in interiorul tarii a potentialului national de resurse, un sprijin total capitalului romanesc, o politica educationala de redobandire a increderii in propriile forte.

Numai asa voi fi convins ca “ne-am luat tara inapoi”.

Mircea Cosea este doctor in stiinte economice, profesor universitar la ASE Bucuresti.

Aproximativ 25% dintre copiii din Europa sunt expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială. În România, 51% dintre copii se află în această situaţie, potrivit unui raport Eurostat din noiembrie 2015. Parlamentul European votat o rezoluţie care îndeamnă statele membre U.E. să stimuleze eforturile de combatere a sărăciei în rândul copiilor şi a inegalităţilor sociale.

În Uniunea Europa, la nivelul anului 2014, peste 26 de milioane de copii minori (27,7% din totalul copiilor cetăţeni ai U.E.) trăiau în sărăcie şi în excluziune socială, potrivit Eurostat. În clasament, România ocupă primul loc, cu 51% dintre copii trăind în sărăcie, urmată de Bulgaria (45,2%) şi Ungaria (41,4%). Procente mai mici se găsesc în ţări europene, precum Danemarca (14,5%), Finlanda (15,6%) şi Suedia (16,7%). Totodată, potrivit UNICEF, începând cu 2008, s-a dublat procentul de copii europeni care nu au posibilitatea să mănânce carne sau peşte măcar o dată la cel puţin două zile. Acest fenomen se întâlneşte în ţări ca Estonia, Grecia şi Italia.

Sărăcia în care trăiesc milioane de copii europeni se caracterizează prin: imposibilitatea familiei de a asigura nevoile de bază ale copiilor – alimentele, îmbrăcămintea şi locuinţa – excluziunea socială şi lipsa accesului la sănătate şi educaţie de calitate, familii monoparentale, datorită divorţului sau cu unul dintre părinţi plecat la muncă în străinătate. (sursa)

Şomajul este un alt flagel care afectează Uniunea Europeană. Astfel, în rândul tinerilor din statele membre U.E., rata şomajului este de peste două ori mai ridicată decât cea în rândul adulţilor: 20,7 % faţă de 9,7 %. În U.E., la începutul anului 2015, 4,7 milioane de tineri europeni cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani nu aveau un loc de muncă. Totodată, aproximativ 7 milioane de tineri nu sunt încadraţi profesional şi nu urmează niciun program educaţional sau de formare. Scăderea numărului de şomeri din rândul tinerilor înregistra, în aprilie 2014, o cifră descurajant de mică: cu doar 500.000 de tineri care au reuşit să fie angajaţi într-un loc de muncă. (sursa)

Potrivit statisticilor Eurostat, în România, rata şomajului în rândul tinerilor cu vârste sub 25 de ani era de 24%, în prima jumătate a anului 2015, peste media europeană de 22,2%. (sursa)

În acest context, AEDH – European Association for the Defence of Human Rights, a remis acum câteva zile, un protest intitulat “Sărăcia nu este o situaţie, este o negare a Drepturilor Omului”, al cărui text îl prezentăm în continuare:

„Bruxelles, 10 decembrie 2015

Statisticile o dovedesc: încă sunt la fel de mulţi oameni săraci în Europa ca întotdeuna. În unul din ultimile sale communicate de presă, Eurostat a declarant că 120 de milioane de oameni în 2014 trăiau în saracie şi/sau excluziune sociala. Ceea ce înseamnă un sfert din populaţie! Trebuie să recunoaştem importanţa acestui număr care ar fi trebuit să se bucure de cea mai mare publicitate posibilă.

Nu numai că nu a fost cazul, dar chiar şi comunicatele oficiale ale UE pe acest subiect declară că lucrurile se îmbunătăţesc şi că suntem pe dumul cel bun. Asociaţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (AEDH), care a organizat un seminar privind sărăcia în luna noiembrie, este uluită să vadă măsura în care se neagă această realitate. În timp ce exista câteva variaţii interne, observaţia esentială este că procentul persoanelor vizate este acelaşi de aproape 8 ani.

Pe atunci Strategia ”Europa 2020” a fost pusă în aplicare cu scopul de a reduce numărul oamenilor săraci cu 20% până în anul 2020. În opinia AEDH acest obiectiv este incorect, cum se ajunge la a spune că o anumită rată a sărăciei este acceptabilă. AEDH susţine şi faptul că sărăcia nu este în primul rând o stare individuala, dar mai presus de toate, rezultatul orientării politicilor economice.

Strategia ”Europa 2020” a eşuat şi chiar dacă ne dorim ca instituţiile, Comisia si Consiliul, ataşate cu înverşunare de rezultatele evaluării, să tragă consecinţele şi să oprească politicile de austeriate, controlul draconic al Statelor Unite pe baza memorandumului, controlul bugetar şi slăbirea protecţiei sociale şi a serviciilor publice.

Din păcate, acest lucru nu este cazul! Conform Eurostat, printre obiectivele stategiei 2020, nu numai că două dintre ele nu vor fi îmbunătăţite, dar sunt şi în declin: rata angajărilor şi riscul excluziunii sociale.

Astăzi, la aniversarea adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, AEDH reaminteşte că drepturile sunt universale şi indivizibile. Drepturile economice şi sociale au aceeaşi valoare ca cele civice şi politice. A nu accepta acest lucru îmseamnă încă o dată punere lor pe un loc secundar.

AEDH face apel la UE să schimbe o politică pierzătoare care duce la serioase violări ale drepturilor omului!” (sursa: http://www.apd.ro/ro_RO/clubapd-cnc/saracia-nu-este-o-situatie-este-o-negare-a-drepturilor-omului-bruxelles-10-decembrie-2015)

***

Deşi reacţionează vehement atunci când anumite drepturi pentru unele tipuri de minorităţi par a fi insuficient respectate (“respectul” acesta fiind definit nu după valorile creştine care reprezintă esenţa sufletească a naţiunilor europene, ci în temeiul unei viziuni neo-marxiste promovată de multiculturaliştii şi seculariştii care controlează la acest moment Uniunea Europeană), oficialii europeni lasă impresia că ar considera ca fiind acceptabilă (!) situaţia de sărăcie în care se află zeci de milioane de cetăţeni europeni, cu precădere copii şi tineri.

Actuala Uniune Europeană – tot mai puţin aflată sub controlul propriilor cetăţeni, condusă cu cinism de forţe greu de identificat – se îndepărtează tot mai mult de idealul afirmat la momentul înfiinţării, acela de a fi un spaţiu al libertăţii, democraţiei, securităţii şi prosperităţii naţiunilor europene.

Controlul cetăţenesc asupra actului de guvernare – atât de mult “trâmbiţat” în diferite documente programatice ale U.E. – a fost transformat într-o biată lozincă proletcultistă, iar prosperitatea în U.E. pare că se împarte mai curând după principiul din “Ferma animalelor” – “Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.

Uniunea Europeană are o singură soluţie de renaştere: subordonarea Uniunii intereselor naţiunilor europene! Această renaştere presupune restaurarea controlului cetăţenesc asupra actului de guvernare la nivel naţional şi al instituţiilor U.E., reafirmarea şi recunoaşterea valorilor şi tradiţiilor naţionale, renunţarea la sincretismul de valori şi la sinteza artificială a naţiunilor în numele unei aşa-zise “naţiuni europene”, recunoaşterea Uniunii Europene ca un spaţiu al libertăţilor întemeiate pe valorile Creştinismului, forţa care a modelat şi a dăruit Europei capacitatea de a fi izvor de civilizaţie.

A urma calea pe care se află în prezent Uniunea Europeană înseamnă doar a accepta o viaţă care va sfârşi în semi-sclavie, ca slujitori neputincioşi ai intereselor marilor grupuri deţinătoare de capital, precum şi a compromite viitorul copiilor noştri, condamnaţi să trăiască în ruinele a ceea ce a încercat să fie, cândva, Uniunea Europeană.

***

Date de contact pentru AEDH, European Association for the Defence of Human Rights: Dominique Guibert, chairman / / 33, rue de la Caserne. B-1000 Bruxelles / Tél : +32(0)25112100 Fax : +32(0)25113200 Email : info@aedh.eu / The European Association for the Defence of Human Rights (Association Européenne pour la défense des Droits de l’Homme -AEDH) consists of associations and leagues defending human rights in the countries of the European Union. For more information, visit: http://www.aedh.eu/?lang=en

Ultimele zile au scos la iveală, explicit, un consens periculos, care uneşte atât cvasitotalitatea clasei politice, elitele intelectuale – cu excepţiile de rigoare – şi, spre surprinderea mea, şi o bună parte din societate. Acest consens spune că, pentru România, sărăcia nu este o problemă.

Pur şi simplu ea este un dat, şi ca atare nu ne interesează, face parte din realitate. Cu sărăcia nu poţi să te lupţi, e inutil. Lupta este pierdută înainte de a începe.

Pentru orice om cu sensibilitate faţă de problemele sociale ar trebui să fie un adevărat semnal de alarmă faptul că nu a stârnit niciun interes studiul Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil, care spune, între altele altele: „Peste o treime din copiii României trăieşte în sărăcie (s.m.).Opt minori din o sută trăiesc în România la nivelul de sărăcie severă, cu mai puţin de 15 lei pe zi, potrivit UNICEF. 40% din populaţia României se află în risc de sărăcie şi excluziune socială (al doilea cel mai mare procent din UE, 28%) în timp ce 29% din populaţie trăieşte în sărăcie extremă.

România este singura ţară care şi-a înrăutăţit indicatorii de sărăcie a copiilor, de la 50% la intrarea în EU în 2007 la 51% în 2014, faţă de Bulgaria care plecase de la 61% şi a ajuns la 45% (Eurostat). Un procent de 48.5 din copiii din România trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, după datele Eurostat, ceea ce înseamnă că România este pe locul doi în întreaga Europa. Cei mai vulnerabili şi expuşi sărăciei şi marginalizării sunt copiii din mediul rural şi copiii romi... Aproximativ 1.260.000 de copii din România trăiesc în sărăcie, dintr-un total de aproape 3.800.000, dar numai 58.013 copii beneficiază de măsuri de protecţie specială în sistemul public, conform statisticilor ANPDCA, la sfârşitul lunii iunie 2015. Rezultă că este 95% din copiii care trăiesc în sărăcie au nevoie de servicii sociale şi nu beneficiază de acestea în sistemul public.”

Nu au stârnit prea multe emoţii – dimpotrivă, reacţia a fost una rezumată de universal-valabila lozincă „Jos comunismul!” – nici concluziile studiului prim-viceguvernatorului BNR, Florin Georgescu, care vorbea de o situaţie absolut aberantă, total contrară celei din UE. Citez:

Repartiţia venitului naţional net, deci după ce eliminăm şi consumul de capital fix, adică amortizarea care nu intră în consumul intermediar, rămâne ceea ce se împarte între cei doi prieteni precum pisica şi câinele: munca şi capitalul.

Cum se împarte ceea ce rămâne? Se face preponderent în favoarea capitalului limitându-se veniturile din muncă. În teorie, raportul trebuie să fie 60% — 65% pentru muncă şi 30% — 35% pentru capital. În ţările dezvoltate, capitalului îi revine 40%, iar muncii 60%. În România, situaţia este inversă: peste 60% la capital şi sub 40% la muncă în 2014, deşi în 2000 raportul era echilibrat — 50% — 50%, iar în 2008 a ajuns la 48% muncă — 52% capital.

Costul crizei a fost transferat în mod neetic asupra salariaţilor, iar raportul s-a degradat pentru muncă la 40% şi capitalul a obţinut 60%. Această evoluţie a fost favorizată şi de legislaţia muncii complet contrară intereselor salariaţilor adoptată atunci.

Nici un pic de emoţie, deci, mai ales în rândul elitelor: economice, sociale, dar mai ales intelectuale. Cu toate că această situaţie le afectează grav interesele, observ cu surprindere un soi de detaşare a lor, de rupere de realitate. Se comportă de parcă sărăcia nu i-ar afecta. E drept, nu le afectează în mod direct. Şi nu neapărat acum. Dar sărăcia, afectând funcţionarea mecanismelor sociale şi grevând asupra unor instituţii fundamentale – de la fiscalitate la asigurările sociale – le va prinde şi pe ele din urmă.

Avem peste 1,2 milioane de copii în sărăcie. Adică 1,2 milioane de candidaţi la abandon şcolar, 1,2 milioane de oameni care nu-şi vor găsi un loc pe piaţa muncii, sau vor găsi unul care îi va adânci şi mai mult în sărăcie. Generând, la rândul lor, şi mai multă sărăcie. Practic, o spirală a morţii pentru economie, şi, prin consecinţe, pentru întrega societate.

Şi baza de recrutare a unor viitoare elite intelectuale, economice, politice şi sociale scade, automat, cu 1,2 milioane de oameni. Adâncind România în subdezvoltare. Să nu ne amăgim: în loc să progresăm, ne întoarcem în trecut. Sau ne mutăm în Africa, acolo unde subdezvoltarea generează sărăcie, iar sărăcia, subdezvoltare, tocmai pentru că o masă uriaşă de cetăţeni nu are acces la educaţie. Câte talente se risipesc din această cauză?

Ne mândrim, pe bună dreptate, cu intelectualii şi cu oamenii de cultură din interbelic. Dar v-aţi gândit cum ar fi arătat ţara, chiar şi atunci, dacă măcar jumătate din cei excluşi din cauza sărăciei ar fi putut să-şi continue studiile? Cum ar arăta România, dacă, spre pildă, din mediul rural ar accede la studii universitare mai mulţi decât cei 1,5% din copiii de ţărani, de azi?

Când vorbim despre PIB ul potenţial, ne gândim şi la efectele sărăciei asupra lui? La efectele restrângerii bazei de recrutare a elitelor intelectuale şi profesionale? Vrem reindustrializare, dar cu cine populăm halele de producţie sau cubiculele corporaţiilor?

E momentul să rupem acest consens periculos. Sărăcia este duşmanul numărul unu pentru viitorul României. Şi, ce ironie! Pentru un guvern de tehnocraţi sărăcia nu merită nici măcar o frază în programul său de guvernare. Probabil îşi zic că, dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în trei zile, înseamnă că nu se poate rezolva.

Ei bine, le dau o veste proastă: nu se rezolvă de la sine. Se rezolvă prin creşterea mecanismelor de redistribuţie, prin cheltuieli sociale, printr-un efort naţional / raţional de solidaritate. Sunt politici de stânga, e drept. Şi, se ştie: oricât de sărac ar fi, tot românul e de dreapta!


Categorii

1. DIVERSE, Corporatism, Preot Marcel Radut Seliste, Razboiul impotriva Romaniei, Servicii secrete, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “UN CONSENS ANTI-SOCIAL SI ANTI-NATIONAL PERICULOS. Incalcarea fara mila a DREPTURILOR OMULUI prin SĂRĂCIREA AGRESIVĂ a României

  1. https://www.youtube.com/watch?v=5fbvquHSPJU

    Ar trebui sa adaugati varianta asta a documentarului .Pe vimeo nu mai merge .A disparut aparent.

  2. Pingback: THE WINTER IS COMING. Avocatul Gh. Piperea despre GLOBALISMUL NEOLIBERAL/ Cifrele saraciei si depopularii României | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Actualizare/ SARACII EUROPEI – TARA CU CEL MAI MARE ABANDON DE SUVERANITATE ECONOMICA DIN UE. 40% dintre români traiesc in mizerie/ SALARII DE MIZERIE PENTRU PANTOFI DE LUX PENTRU OCCIDENT/ In ciuda saraciei, ministrul tehnocrat al Muncii considera
  4. Pingback: CIOLOS NU ARE BANI PENTRU BUGETARI, DAR ARE MEREU PENTRU… A AJUTA MULTINATIONALELE!/ Dispretul Julienocratilor pentru “pomanagii” si “trantori” sau URA DE CLASA folosita, din nou, ca vehicul electoral/ PREMIERUL CIOLOS PRIMES
  5. Pingback: 5 MILIOANE SARACANI. Un fals paradox: ECONOMIA ROMÂNIEI “DUDUIE”, DAR SARACIA CRESTE/ Cat de ”convergenti” suntem in raport cu UNIUNEA EUROPEANA: salariile românilor sunt mult SUB medie, pe cand preturile sunt ALINIATE la media tarilor d
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare