SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH

14-06-2008 Sublinieri

“Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. “Suntem morti si nu stim ca suntem morti“, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?”

Am ales cateva fragmente dintr-o scrisoare duhovniceasca trimisa unui frate de credinta acum cativa ani, dar care m-am gandit ca ar putea fi folositoare si altor frati… In aceasta nadejde, v-o incredintez, voua, celor care aveti dragostea sa va aplecati asupra randurilor impartasite pe acest site, multumindu-va daca va ajunge la inimile voastre.

(un frate oarecare)

rusalii-essex.JPG

“… Reiau scrisoarea, de Pogorarea Sfantului Duh, moment foarte potrivit pentru ceea discutam. Noi suntem – literalmente, nu la figurat – morti sufleteste cand in noi nu viaza Sfantul Duh. Si trebuie sa recunoastem ca de cele mai multe ori, daca nu aproape tot timpul, suntem morti. Pierdem foarte usor harul si apoi nu ne prea mai luptam pentru el sau, daca da, il dobandim foarte greu si pentru scurt timp. Ne stau in cale si lipsa de experienta duhovniceasca, si mediul defavorabil (duhul lumesc) si, mai ales, lipsa de dorinta si reflexele (obisnuintele) patimilor noastre. Dar tocmai aici “se joaca” mantuirea noastra: in asumarea acestei lupte.

Primul pas este sa constientizam! Noi, de regula, daca ne constientizam pacatele, o facem intr-un mod “atomizat”, fragmentar. Vedem pacatele (unele!), dar nu vedem ceea ce este mai important: starea de pacat. Nu vedem padurea din cauza copacilor. Asta pentru ca abordarea credintei noastre nu este una globala, privind intregul vietii noastre si, mai ales, nu este una duhovniceasca, interioara. Pacatul este o iesire din mireasma harului Duhului Sfant. Iar ca sa iesi nu e nevoie neaparat sa comiti ceva exterior si in orice caz nu e nevoie sa fi facut numaidecat ceva grav si grosolan.

De altfel, cred ca am mai vorbit despre ceea ce un Sfant Parinte (Marcu Ascetul) numeste “cei trei uriasi” care stau inaintea oricarui pacat: nestiinta, uitarea si nepasarea (sau ne-grija). Acestea alcatuiesc starea de moarte duhovniceasca in care zacem cel mai adesea. Sufletul nostru se hraneste atunci cu altceva decat cu “Duhul datator de Viata“, se hraneste cu otrava duhurilor necurate, iar acele duhuri care il patrund, care il invadeaza il imbolnavesc, il pervertesc, il ucid.

Nu intamplator au afirmat mai explicit unii sfinti (Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov) ca scopul vietii noastre este nu doar general, mantuirea, ci, concret, dobandirea Duhului Sfant. Fiindca asta inseamna sa fii crestin, deci asta inseamna sa te mantuiesti, asadar nu e nimic abstract, obscur, confuz aici. “Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“, spune raspicat Sf. Ap. Pavel (Romani 8, 9) si adauga: “fiindca toti cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14). Aceasta este miza credintei noastre, fara de care ne ostenim in zadar, incercand sa facem si sa nu facem ceva sau altceva, nestiind insa ce trebuie sa cautam: Duhul Sfant. Si asa se intampla ca putem fi “credinciosi” fara sa traim de fapt in perspectiva dobandirii unei vieti duhovnicesti. S-ar putea spune atunci ca suntem “morali” sau suntem poate “religiosi“, dar nu suntem “duhovnicesti“, nu nazuim sa avem o viata traita in Duhul Sfant.

Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. Suntem morti si nu stim ca suntem morti, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?

Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii:

Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”.

Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea depresie sanatoasa de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.

Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa:

…Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).

Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire! Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David:

Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“.

Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga:

Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

pente2.jpg

Parintele Arsenie Muscalu a comentat in conferinta din noiembrie 2003, „Viata in Biserica” (care cred ca este foarte bine a fi si ascultata) anumite pasaje din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor pentru a ilustra treptele de inceput ale vietuirii duhovnicesti. Primul pas: strapungerea inimii (versetul 37: „Iar ei, auzind aceasta, au fost patrunsi la inima), dupa care – esential! – urmeaza intrebarea:Ce sa facem?, pornita din adancul inimii strapunse. Iar Sf. Ap. Petru raspunde: „Pocaiti-va (…) si veti primi darul Sfantului Duh (v. 38). Dar mai urmeaza acolo un verset de care parintele Arsenie nu a amintit, dar pe care eu il socotesc extrem de important:

Si cu alte mai multe vorbe marturisea si-i indemna, zicand: Mantuiti-va de acest neam viclean!” (v. 40).

Aceasta este problema la care m-am referit atunci cand am scris despre smulgerea noastra din lume – smulgere pe care personal o simt ca pe o nevoie stringenta, pentru ca simt ca patimile care m-au imbolnavit de moarte sunt puternic intretinute de duhul lumesc. Indiferent de cat de subtile sau grosolane sunt patimile, faptul ca ele reprezinta moartea sufletului trebuie sa ne faca sa luam cat se poate de in serios lupta cu ele. Iar eu simt ca sunt mort si ca lumea ma tine in moarte prin toate ale ei la care iau parte. Sunt foarte slab duhovniceste, foarte robit, vulnerabil la tot felul de ispite, iar expunerea permanenta la ele nu face decat sa ma slabeasca si mai tare.* Nu e nevoie sa ma justifice sau sa ma apere nimeni, cum ca n-ar fi chiar asa de grav, din moment ce eu singur simt ca sunt mort, eu singur ma detest in starea asta, eu singur vreau altceva si vreau sa fiu altfel! Pentru ca stiu ca se poate si altfel, pentru ca mi s-a dat sa gust din „paharul mantuirii”, stiu cum ma simt atunci, asa ca nimeni nu ma poate convinge sa accept ca e normal sa fiu asa cum sunt acum. Stiu ca altul e potentialul meu, alta e chemarea mea, iar acum, aici, nu numai ca ma inabus, dar parca ma si schimb, ma pervertesc.

Cred ca, orice s-ar spune, mediul, pentru mine, ca si pentru orice om cu vointa slaba, conteaza foarte mult.** Trebuie sa facem, cred, tot ce tine de noi pentru a ne instraina cat mai mult de „acest neam viclean” („si desfranat” – cum a spus Mantuitorul), care nu poate decat sa-i modeleze pe cei slabi dupa chipul si asemanarea sa. Avem nevoie ca de aer de modele de curatie si de sinceritate, avem nevoie sa respiram si altceva decat acest aer general de desfranare, de usuratate, de desertaciune, de minciuna… Trebuie sa ne gasim sau sa ne construim un spatiu in care sa gasim un aer duhovnicesc, un aer / un „duh” de nevinovatie, de vietuire in Adevar si de dragoste adevarata.

Nu putem continua zi dupa zi sa traim in aceeasi inertie; nu mi se pare normal sa ne temem de „plafonare” in cele lumesti (adica de „plafonarea intru desertaciune”), dar sa nu ne temem de „plafonarea” noastra duhovniceasca. Si aici trebuie sa acceptam ca exista un conflict ireductibil intre cautarea implinirii duhovnicesti si cautarea implinirii dorintelor si ambitiilor lumesti. Nu putem sa fim si foarte bine „adaptati” si bine-vazuti in lume si in acelasi timp sa viem intru Duhul. Nu putem sluji la doi domni. Aceasta este, de fapt, o apostazie mascata. Acceptam ca pe ceva „normal” infrangerea si anihilarea omului duhovnicesc din noi, pentru ca „asa cere mersul lumii”. Si cu cat ne vom „impaca” mai mult cu asa-zisul „firesc” al acestei situatii, cu cat ne vom resemna ca „suntem mireni si nu se poate altfel”, cu atat mai grabnic vom ajunge sa ne lepadam de tot de Hristos.

Cei mai multi oameni refuza sa priveasca aceasta realitate in fata si sa ia act in constiinta de existenta acestui conflict dintre Evanghelie si valorile lumii. Intuitia unei rascruci existentiale dureroase provoaca groaza si orice schimbare si orice suferinta ne apar sub chipul unei perspective dramatice si inspaimantatoare. De aceea e mai simplu sa fugim de noi insine si de Dumnezeu, sa alergam cat mai mult, sa ne agitam, sa ne imprastiem, sa ne implicam in orice activitate exterioara, numai sa uitam… E acelasi lucru ca si refuzul gandului la moarte: ce lucru ingrozitor…, hai mai bine sa vorbim despre altceva…

Iar lumea ne sare imediat „in ajutor”, ne creeaza nenumarate, infinite prilejuri de a ne minti, de a uita esentialul vietii noastre, de a ne lua cu altceva de fiecare data si a ne risipi in desert zi dupa zi, ora dupa ora, clipa dupa clipa… De fapt, lumea insasi a devenit, in sine, o uriasa diversiune, din pricina pretentiilor ei „totalitare” (cum zice undeva parintele Seraphim Rose), de confiscare a intregii noastre vieti. Iar noi ne complacem pervers si ne lasam târâţi in suvoiul ei pentru a ne “imbalsama” cat mai bine sufletele moarte. De aici provin si “mecanismele de aparare” – prin negare, prin indreptatire etc. – fata de trambita Adevarului care ar putea sa ne trezeasca inopinat. E mult mai placut somnul de moarte al superficialitatii, e mult mai placut sa vrei sa ramai un copil rasfatat care nu trebuie sa-si puna intrebari grave si sa-si ia viata vesnica in serios.

Asa traiesc majoritatea oamenilor lumesti si contactul mai adanc cu ei, cu valorile lor, cu gandirea si felul lor de a fi ne intretine zilnic propriul nostru somn al constiintei, ni-l confirma sau, daca nu am cazut in el, ne atrage cu putere in aceasta directie. Din mijlocul lor e nevoie sa iesim atat cat se poate, sa ne smulgem, daca mai vrem sa fim vii:

Iesiti din mijlocul lor si osebiti-va, zice Domnul, si de nimic necurat sa nu va atingeti…” (Levitic 5, 1; 2 Cor. 7, 17).

Iar partea a doua, pozitiva, a acestei porunci cred ca ar fi aceasta, exprimata in cuvintele unui avva din Pateric:

Du-te, lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si, in preajma lui, invata si tu sa te temi!” (Avva Pimen).

Sa fugim de tovarasiile lumesti si cautam insotirile autentic (nu numai cu numele) duhovnicesti, cele care ne vor ajuta sa ne apropiem tot mai mult de telul vietii noastre: dobandirea in chip real si statornic a harului Duhului Sfant!

Inchei aici, cerandu-ti iertare pentru lungimea scrisorii si nadajduind ca ai avut rabdare si ca nu te-am obosit foarte mult. De asemenea, mi-as dori foarte mult ca aceste cuvinte sa nu treaca, sa ramana in tine si sa fie lucratoare. Si poate, prin ele, vei primi si chemarea mea de a impreuna-plange si impreuna-striga la Hristos dupa ajutor, dupa mantuire!”


* “Noi suntem slabi si raniti de pacat. O ocazie de cadere care se gaseste sub ochii nostri sau foarte aproape de noi, va gasi fara indoiala o complicitate in firea noastra corupta de pacat, si va lasa o urma in noi. Aceasta urma poate, in primul moment, sa treaca neobservata; dar dupa ce creste si devine puternica, incepe sa ne domine si ne poate duce pana la marginea prapastiei. Uneori impresia lăsată de o ispită acţionează extrem de repede nelăsându-l, să spunem aşa, pe cel ispitit să-şi vină în fire: într-un moment i se întunecă mintea, dispoziţiile inimii se schimbă, călugărul este aruncat din cădere în cădere” (Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului”, cap. V).

** “Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate” (idem, cap. 30)

descent-holy-spirit.jpg

__________________________________________________________________________________

Legaturi tematice pe Razboi intru Cuvant:

10-pentacost.jpg


Categorii

Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Meditatii duhovnicesti, Pocainta, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

82 Commentarii la “SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Arsenie Muscalu: VIATA IN BISERICA (partea a II-a)
  2. Pingback: Razboi intru Cuvant » Parintele Arsenie Muscalu: CE ESTE VIATA IN BISERICA?
  3. Pingback: “Scrisoare către un prieten, la pogorîrea Sfîntului Duh” » Alex Rădescu
  4. Cata dreptate are!
    Suntem trestie clatinata de vant! Ne cladim casa sufletului pe nisipuri miscatoare…nasterea, prefacerea din omul vechi in cel nou este grea, anevoioasa…ni se aud uneori strigatele pana la cer pana se naste, creste omul nou! Cine nu ne lasa?! Propria fire naravita din copilarie, lumea si diavolul!

    In cartea “O noapte in Sf.Munte” in convorbirea preotului cu cuv. Gheron – om sfintit si sfant – i-a descoperit ca, cel care nu sta bine chiar daca se crede drept si este si laudat pentru aceasta, nu este in(duhovnicit) si se simte lucrul asta! Cum? Iata:

    “…imediat în biserica s-a simtit un miros urât. Si am zis, cel laudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul datator de viata si astfel era mort: „ai nume, ca traiesti, dar esti mort“ (Apocalipsa 3, 1). Caci, atunci când pleaca sufletul, trupul moare si miroase urât. La fel este si când harul lui Dumnezeu pleaca de la om, sufletul moare si lasa o duhoare duhovniceasca.”

    Apoi! Vine si spune ca, harul vine si pleaca nu ramane constant decat prin nevointa:

    “Venirea si plecarea harului mai are o trasatura salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curata pe om de o patima si pleaca. Vine din nou sa îl curete de alta patima si tot asa, pâna când omul devine capabil sa-si curete vointa cu ajutorul harului dumnezeiesc si datator de viata. Dupa multa lupta si multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlauntrul inimii si atunci domneste netulburata pacea! Doar liniste si dulceata! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboara pe pamânt! Împaratia lui Dumnezeu coboara în inima, unde Sfânta Treime îsi face salas. Omul ajunge astfel dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu!”

    “Sfântul Grigorie Sinaitul explica ca Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începatori, ca un duh de frica ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le pocainta si lacrimi pentru viata lor pacatoasa de dinainte.
    La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adica o încântare (aceasta este tresarirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desavârsiti, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumina blânda.
    Începatorii primesc lucrarea harului „în parte“, pe când cei desavârsiti primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înteles, de fiecare data când harul ne viziteaza, vine într-o masura desavârsita, potrivita bineînteles nevointei si smereniei noastre.”

  5. Vorbeste de asemenea, despre importanta rugaciunii, a celei isihaste in special, ca mijloc curatitor, luminator si atragator de har:

    “Care sunt pasii care ne duc la unirea cu Hristos si la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
    — Scopul fundamental al rugaciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împartit“.
    — Iarta-ma te rog ca te întrerup. Ce înseamna reunificarea omului?
    — Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „dupa chipul lui Dumnezeu“ (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adica, fiinta în trei ipostasuri (Tata, Fiu si Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).
    Toate trei trebuie sa fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, prefacerea lor dupa fire înseamna pentru minte sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru dorinta sa doreasca si sa iubeasca numai pe Dumnezeu, iar pentru vointa sa împlineasca voia lui Dumnezeu.(…)Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu si în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar vointa nu-i permite; pofta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar mintea, neavând credinta în El, nu vrea sa-L iubeasca. Noi luptam pentru aceasta unitate si o atingem, în final, prin rugaciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este sa despartim mintea de atractiile care o înconjoara si sa o aducem înlauntrul ei astfel încât si pofta sa fie adusa înapoi.”

    Am spicuit putin din ceea ce mi s-a parut reprezentativ referitor la “Scrisoare”.

  6. Impreuna cu tine, frate care ai scris acestea, strig si eu la Hristos. Caci imi omor sufletul. Il mint cu “fapte” si “lucrari” duhovnicesti, il mint ca il voi ajuta sa se uite numai in sus, il mint ca il ascult atunci cand el plange de dor dupa Hristos…
    Ii spun “Vom face asa cum vrei si asa cum trebuie, dar acum , chiar acum nu pot, oleca sa mai asteptam, nu mult, cat sa ne revenim. Caci acum sunt imprastiata, nu pot sa ma dedic lucrarii tale, nu ma pot concentra. Vezi si tu ce e cu lumea asta rapida”.
    Si el geme si striga pana ce ajung sa strig si eu “M-am saturat de mine!M-am saturat!”.
    Dar lanturile nu le rup. Din nevolnicie, din nevrere…

  7. Deosebit de miscatoare aceste cuvinte ale acestui frate: “… MEDIUL pentru mine, ca si pentru orice om cu vointa slaba, conteaza foarte mult. Trebuie sa facem, cred, tot ce tine de noi pentru a ne instraina cat mai mult de acest “neam viclean” (“si desfranat” – cum a spus Mantuitorul), care nu poate decat sa-i modeleze pe cei slabiA CHIP DUPUL SI ASEMANAREA SA…“!
    Mare adevar in aceste cuvinte!
    Fiindca Imparatia Cerurilor a fost data inauntrul crestinilor DreptMaritori, ca o arvuna (cf. Luca, cap. 17, vers.21), prin puterea vindecatoare pe care Hristos a “sadit-o”, in fiinta fiecarui crestin ortodox, cei care “inseteaza de pierea stirpei omenesti”, adica demonii (cf. Sf. Ignatie Briancianinov), s-au straduit in toate veacurile (prin nemernicile lor slugi…oamenii prin care ei au lucrat), ca sa actioneze din afara omului catre launtrul omului.
    Un Psalm ne spune ca demonii vor “SA PATRUNDA IN LAUNTRUL INIMII OMULUI, SI IN ADANCIMEA INIMII LUI” (cf. Psalmul 63, vers.7)!
    Sfintii Parinti ne spun ca intr-un om, pana la botezarea sa cu botezul crestin (se intelege…ca cel ortodox), diavolul petrece in inima omului, dar prin botez este scos afara (cf. Matei, cap.12, vers.43; Luca, cap.11, 24).
    Dupa botez el cauta mereu si mereu sa se reintoarca, in inimile oamenilor din care a fost izgonit prin botez, si de foarte multe ori reuseste (cf. versetelor urmatoare ale texelor biblice amintite mai sus).
    Sfintii Parinti spun ca in vers. 45. al cap.12 din Evanghelia dupa Matei, si in vers. 26, al cap.11-lea din Evanghelia dupa Luca, se arata clar invatatura Bisericii noastre despre “reintoarcerea de dupa botez, a puterilor intunericului in launtrul inimii crestnilor botezati” (evident ca urmare a “lipsei din sufletele si viata lor a lucrarii duhovnicesti“, find ei “goi” de ea).
    La aceasta intoarcere a puterilor intunericului in oamenii din care el a fost odata scos, “mediul exterior” fiintei unui crestin, il ajuta foarte mult pe diavol…!
    Parintele Paisie Aghioritul, ne spune in Scrierile sale ca cel rau, satana, s-a trudit multe veacuri pana ce si-a facut, o “masinarie” (un mecanism…), ca un fel de “banda rulanta”, in care sa poata sa-i atraga pe oamenii ca pe vite la taiere (citez din memorie). Greu i-a fost diavolului pana a reusit sa faca “aceasta masinarie”, dar acum sta cu bratele incrucisate, admirand cu satisfactie rezultatul eficient al trudei sale de veacuri, si anume nenumaratele suflete care se pierd pe “aceasta banda rulanta” si care merg pe ea la pierzare, ca vitele la taiere…
    De la gradinita si pana la studii post-doctorale, masinaria diavolului “ii colecteaza” pe aproape toti pamantenii “pe banda” catre pierzare.
    Or, “aceasta banda rulanata si masinarie” (parafrazandu-l pe Parintele Paisie Aghioritul) este tocmai MEDIUL SOCIAL necrestin, lumesc, neopagan si de la un timp pe fata ANTICRESTIN, cu care interactioneaza sarmanii crestini ortodocsi inca din pruncia lor, care mediu poate sa-l prefaca supa chipul si asemanarea sa (pagana si necrestina si anticrestina) daca ei “nu lucreaza lucrul cel duhovnicesc al despatimirii si manturirii“.
    Mediul acesta nociv si distrugator este un mediu asemanator unei retele de navod pe care “marii si priceputii pescari nevazuti ai iadului au aruncat-o peste “marea” lumii si peste “pestii-crestini” care traiesc in ea.
    Din Sf. Scriptura stim ca pacatul traieste in noi, in madularele noastre si ca este mereu legat de noi (cf. Romani, cap.7, vers.17-23).
    Or mediul extern, starneste si “cheama” pacatul ca sa iasa la iveala in noi, din strafundurile fiintei noastre unde el traieste latent, dar activ, si acest mediu, propice si prielnic pacatului ajuta pacatul ca sa se intareasca in fiinta umana ca o deprindere constanta si ca sa se manifeste si exprime si exteriorizeze apoi in toate actiunile si atitudinile si faptele fiintei noastre. Adica mediul lumesc si pagan, starneste si inatareste si hraneste si intretine si activeaza si reimprospateaza mereu (reinoindu-i efectele) “boala caderii” si “moartea duhoniceasca” care traieste in noi. (cf. Sf. Ignatie Briancianinov, “Predici la Triod si Penticostar”).

    In alte cuvinte spus, exact ca si cum niste oameni suferinzi de “astm” sau “reumatism” (sau de ambele afectiuni impreuna) sunt nevoite (de catre conducerea societatii) sa traiasca intr-un loc (mediu inconjurator)poluat puternic sau friguros si umed – sau mixt adica si POLUAT SI FRIGUROS in acelasi timp.
    Mediul poluat si friguros si umed nu face altceva decat SA CRONICIZEZE “astmul” si “reumatismul” de care sufera acei oameni sufera.
    Si cand te gandesti ca unii dintre Pastorii nostri, in loc sa ne puna in garda si sa ne avertizeze de toate aceste primejdii, pe noi “oile cuvantatoare” ale lor, ne “hranesc” si ne “pasuneaza” numai prin pasunile invataturilor, pline de galbeaza ale “ideilor pro…ecumeniste”. Sarmanele “oi cuvantatoare” ce hrana li se va pregati in viitor si ce pasuni…
    Numai ca pana s-o intari raul in lume pana la culme, noi cei care intelegem aceste primejdii, sa ne facem cum spunea fratele cu scrisoarea de mai sus, adica UN MEDIU AL NOSTRU, al crestinilor care sa fie sanatos, adica cat de cat duhovnicesc si care sa fie ca o insula intr-un ocean si ca o oaza intr-un desert, in care sa supravietuim duhovniceste (vorba fr. Danion) si sa ne mantuim. AMIN!

  8. am postat pe blog un articol dintr-o carte de Iconografie..poate se foloseste cineva..postati numai daca veti considera ca articolul este bun.

  9. Pingback: Război întru Cuvânt » EXPERIENTA TREIMII: “Suntem totdeauna Trei…”
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » VINO, MANGAIETORULE!
  11. Toata scrisoarea este o fidela si minutioasa “radiografie” a unui biet suflet hartuit pe de o parte din exterior de acedia lumii contemporane, din care incearca in mod dramatic sa evadeze, si haituit si pustiit pe de alta parte din interior de propria sa desfranare si imperfectiune, care nu poate fi ignorata, ci identificata simplu, sincer si responsabil. Cumplit chin al sufletului aproape dezintegrat de pacat, de simulacru, de superficialitate, in incercarea lui, in aspiratia lui, in dorul lui de a-L “dibui” pe Dumnezeu! Sau cum zice Apostolul “Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
    Conform invataturii sfintilor parinti, metoda de tratament cand sufletul tanjeste nemangaiat dupa Dumnezeu, difera in functie de cauza pacatului care a ridicat pentru fiecare dintre noi zidul care ne desparte de El. Ca o numim deznadejde sau ca o numim zdrobire a inimii, ca o numim “depresie sanatoasa” sau asumare responsabila si constienta, ca o numim plangere sau amintire continua a mortii, ca o numim smerenie, sau pocainta, sau ascultare, sau rugaciune, sau iertare, sau dragoste, sau poate toate la un loc, numitorul comun al tuturor acestora este strigatul simplu, real, nestavilit, plin de hotarare, plin de nadejde al sufletului care stie cu certitudine ca Dumnezeu il aude si il vede, si alearga “ca un parinte, chemand pe cel ratacit”!
    Cutremuratoare si impresionanta este tanguirea acestui suflet, dar tanguirea acestui suflet in comuniune, in tandrete, in delicatete, mistuit de o tumultoasa dragoste crestineasca mi se pare sublima, pentru ca Il atrage pe Insusi Dumnezeu pana la el: “…Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri / Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 19-20) Era in mine asa un vid de Dumnezeu, incat simteam ca am sa fac implozie!…Doamne, cat de fragila si nesigura pare in aparenta, dar ce forta, ce vitalitate, ce rezonanta indreptatit optimista degaje chemarea asta: “impreuna-plange si impreuna-striga la Hristos dupa ajutor, dupa mantuire!”
    Doamne ajuta!

  12. Pingback: Război întru Cuvânt » POCAITI-VA!
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Suntem convertiti cu adevarat?
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » BOALA DUHULUI LUMESC
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh - conditia mantuirii
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » BISERICA ORTODOXA CA CINCIZECIME CONTINUA
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » Chemarea lui Hristos si prioritatile noastre
  21. Pingback: Fărâmituri de…inimă « Blogul omului frumos
  22. Pingback: Razboi întru Cuvânt » CE FEL DE CRESTINI SUNTEM, DE FAPT?
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » DUMINICA MIRONOSITELOR, ZIUA FEMEII CRESTINE: “Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » MARTIRI SI HISTRIONI sau: CINE NE TRANSMITE DUHUL ADEVARULUI? Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » Pogorarea Duhului Sfant, ziua de nastere a Bisericii: “VINO, MANGAIETORULE!”
  27. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
  28. Pingback: Război întru Cuvânt » Ce inseamna faptul ca Buna Vestire se savarseste aproape intotdeauna in timpul Postului Mare, care este vreme de plans si de tanguire?
  29. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul – Omilie la Sfanta Maria Egipteanca. … DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?
  30. Pingback: Război întru Cuvânt » Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate