Sf. Ioan de Kronstadt despre RAUTATEA CELOR CARE OTRAVESC BISERICA CU PONEGRIRI, BANUIELI SI OSANDIRI

21-08-2009 ~~Sublinieri~~

“Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui“. (Sf. Ioan de Kronstadt)

Dorim sa facem cunoscut unui numar mai mare de persoane un alt cuvant extrem de actual apartinand unui sfant din alt veac – cum a fost si acesta, al Sfantului Vasile – dar care pare ca si cum ar fi scris de cineva care ar mai trai printre noi si acum, desi are o “vechime” de mai bine de o suta de ani. Este un cuvant al Sfantului Ioan de Kronstadt – gasit si preluat, cu acordul ei, de la sora noastra care intretine blogul “Ramura inflorita” – care isi afla, din pacate, o arie de aplicabilitate din ce in ce mai larga astazi, intr-o lume care-si zice “ortodoxa”, dar care este din ce in ce mai poluata de toxinele unor duhuri vrajmase Duhului lui Hristos. Din acest motiv dorim sa facem mai intai o introducere personala la acest text.

“Aceasta cale le este sminteala lor si celor ce vor gasi de bune spusele lor”. (Ps. 48, 13)

Trebuie sa admitem ca traim intr-o perioada bisericeasca caracterizata parca mai mult decat oricand de confuzie si dezbinare si in care, partial din cauza patimilor noastre nestrunite, a neascultarii, a lipsei de elementara smerenie si de discernamant, a superficialitatii [1] sau a iresponsabilitatii, dar si, poate chiar in mai mare parte, din cauza unor strategii diversioniste bine puse la punct, pentru a incerca surparea Bisericii din interior. Iar acestea din urma isi gasesc cu usurinta cele mai docile instrumente in cele dintai, astfel ca impreuna sa construiasca un redutabil arsenal pentru pulverizarea totala a unitatii noastre (deci si de slabire a fortei noastre; unii cautand in mod evident sa “vampirizeze” astfel Biserica, cautand sa dizloce parti importante din ea si vanandu-i pe credinciosi slabi pentru sectele sau gruparile lor schismatice – cum fac stilistii, care se afla, pe cat se pare, intr-o agresiva expansiune in aceste zile, direct proportional cu gradul tot mai inalt de escaladare a pan-ereziei ecumeniste), ca si pentru smintirea cat mai “eficienta” a credinciosilor.

Este evident ca traim intr-un spatiu (cel putin virtual) ce isi zice ortodox, dar care lasa loc ca, sub alibi-ul apararii credintei sau al trantei cu dusmanii Bisericii si ai omenirii, sa prolifereze atat pescuitorii in ape tulburi, cat si ultra-zelotistii sincer fanatizati, dar nu mai putin culpabili. Astazi Ortodoxia este lovita cu cea mai mare perfidie nu numai “de-a stanga”, de ecumenisti, de eretici, atei, masoni si pagani, ci si “de-a dreapta”, tocmai de multi dintre cei care se pretind aparatorii cei mai inflacarati ai ei! Dar, pentru cei care au o minima formare si intelegere duhovniceasca…. “dupa roadele lor ii veti cunoaste“. Asistam fie la campanii intregi, duse cu violenta, dar si metodic, sistematic – dupa regulile tratatelor de manipulare si de linsaj moral -, fie la discrete si periodice “inserturi” otravite piezise, prin care se urmareste semanarea indoielii, a suspiciunii sau chiar distrugerea increderii credinciosilor mai ales in oamenii duhovnicesti cei mai importanti, care pot sa mai constituie repere valide in labirintul de ispite al vietii contemporane. Se ataca la gramada – pentru a capata credibilitate – eretici si impostori reali, cu oameni ai Bisericii de buna-credinta, dar “amestecati”, cu bune si cu rele (sau chiar cazuti, dar vrednici de mila si, oricum, recuperabili) – cu duhovnici, ierarhi si personalitati laice de cea mai inalta si incontestabila statura ortodoxa, care ne erau printre ultimele si putinele faruri si puncte de sprijin in lumea aceasta a raului si minciunii dezlantuite.

Nu se critica constructiv (daca e ceva de criticat), ci se desfiinteaza; nu se atentioneaza cu dragoste, decent, onest si cu atentie la context si la nuante, ci se trage fara mila cu mitraliera vorbelor ucigase de suflet. Nici macar nu se arunca doar cu pietre, ci se pravalesc bolovani grei in capetele care trebuie sa cada. Se amesteca grosolan adevarul cu minciuna, faptele reale cu fabulatiile si rastalmacirile si se practica atacul prin invaluire, plecand de la oamenii mai putin importanti sau de la cei mai vulnerabili moral (la care “petele” si “bubele” sunt mai usor de gasit, chiar daca nici in cazul lor nu se justifica linsajul moral) catre cei mai mari si mai de prestigiu. Se construiesc scenarii delirante si grotesti, se fac asocieri halucinante, se induc banuieli dintre cele mai odioase – care se si transforma rapid in certitudini si apoi se mediatizeaza ca atare – nimic din panoplia clasica a manipularii nu lipseste, doar-doar vor convinge – si vor arunca in deznadejde – pe creduli ca toti sunt “o apa si-un pamant” si ca nu mai poti avea incredere in nimeni, daca si cei pe care te bizuiai fara ezitare pana mai ieri sunt astazi compromisi prin strategii mizerabile de intoxicare si poarta deja pe frunte, fara dreptul de a fi ascultati sau de a se apara, etichetele stigmatizante de “masoni”, “eretici”, “vanduti”, “tradatori”, “Iude”. Ca in anii 50, e de ajuns o eticheta infamanta pusa de cine detine oarece “putere” de influenta, ca sa devii compromis pe viata. Dar Dumnezeu le sta impotriva celor trufasi si-i va rusina si prabusi amarnic pe cei care astazi sapa gropi pentru altii, cum numai El stie s-o faca…

“Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: “Pentru ce tu istorisesti dreptatile Mele si iei legamantul Meu in gura ta?

Tu ai urat invatatura si ai lepadat cuvintele Mele inapoia ta.

De vedeai furul, alergai cu el si cu cel desfranat partea ta puneai.

Gura ta a inmultit rautate si limba ta a impletit viclesug.

Sezand impotriva fratelui tau cleveteai si impotriva fiului maicii tale ai pus sminteala.

Acestea ai facut si am tacut, ai cugetat faradelegea, ca voi fi asemenea tie; mustra-te-voi si voi pune inaintea fetei tale pacatele tale.

Intelegeti dar acestea cei ce uitati pe Dumnezeu, ca nu cumva sa va rapeasca si sa nu fie cel ce izbaveste”. (Ps. 49. 17-23)

O, om, ce mari raspunderi ai… Vai tie, celui care ucizi sufletele pruncesti prin cuvintele tale nesocotite; vai tie, celui care minti si otravesti in jur fara rusine; vai tie, celui care pe Hristos Il prigonesti si Il necinstesti atunci cand cauti sa injosesti pe fratele ori pe parintele tau; vai tie, celui care iti calci in picioare propria constiinta care te arde ca un fier rosu, fiindca ai lepadat si ascultarea si dragostea, cocotandu-te singur pe scaunul de judecator inchizitorial!

Nu este mai mare rana si batjocura la adresa Ortodoxiei – comparabila, in duh, cu modul in care Il loveau, Il scuipau si Il huleau soldatii pe Mantuitorul, imbracat in hlamida rosie – decat aceasta transformare a ei intr-un pretext de perpetuu scandal, de manevre josnice si murdare, de coborare a discursului ori a subiectelor la un nivel de care pana si paganii se scarbesc. Nu poti sa ataci mai eficient Ortodoxia decat transformand-o intr-o arena a urii si a necinstirii aproapelui, a turnatoriei si a banuielii generalizate, a calomniei si a intrigii, a agresivitatii si a vulgaritatii, a barfei murdare si a can-can-ului. Nu se poate da o contra-marturie mai puternica despre ce este Biserica si nu exista un tablou mai jalnic decat acela in care, pe nesimtite, oamenii fara caracter si fara bun-simt au ajuns sa dea lectii de morala si sa se proclame lideri de opinie in Biserica. Sau decat sa vezi cum ia proportii ceea ce am numit odata gruparile “Ortodoxiei ultras“, sau ale Ortodoxiei de tip “vadimist si becalian”, care au inlocuit porunca iubirii (intru Adevar) cu ideologia urii si a violentei, pentru care marturisirea Adevarului a fost pervertita in denunturi meschine, in scurmarea si ‘demascarea’ securistica a greselilor reale sau, mai ales, inchipuite, ale fratilor si unde “cuvantul placut, dres cu sare” al Apostolului a fost preschimbat in huiduielile si urletele dezarticulate ale unor multimi dezlantuite care pare sa fi venit de pe stadion.

Dar sa nu ne temem si sa nu ne lasam nici amagiti, nici tulburati! “Smintelile trebuie sa vina, dar vai aceluia prin care vine sminteala!”. Nevoie este de cernere, ca sa se aleaga cei care Il urmeaza pe Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in Duh si in Adevar de cei care slujesc patimilor proprii, sub pretextul “dreptatii” (care nici macar dreptate omeneasca nu este!). Roadele duhului il vadesc pe fiecare si nimeni dintre cei care traiesc cu sinceritate viata duhovniceasca si cunosc poruncile evanghelice si invataturile sfintilor nu va putea fi inselat… sau nu pana in sfarsit, cel putin. Trebuie sa avem totala incredere ca Dumnezeu nu va lasa in ceata sau in bezna, lipsit de orientare pe nimeni dintre cei care Il cauta cu adevarat, daca si acestia isi vor face partea lor de nevointa pentru curatirea launtrica, pentru trezvie si pentru dreapta socoteala.

“Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui”. (Apocalipsa 22, 11-12)

Amin!

Si acum sa ascultam cu trezvie cuvantul Sfantului nostru parinte Ioan de Kronstadt:

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4)”.

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt – “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, 2005)

NOTA:

[1]. “Nu are importanta daca unii oameni n-au rautate, ci doar o simpla superficialitate, deoarece si acestia, cu superficialitatea lor, creeaza probleme”. (Cuviosul Paisie Aghioritul: Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti)