SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV – “stalpul” care ne trebuie!

29-04-2008 Sublinieri

Pe 30 aprilie se praznuieste Sfantul Ierarh rus Ignatie Briancianinov, adevarat profet duhovnicesc al timpurilor noastre, cel numit Noul Gura-de-Aur si unul dintre sfintii recenti pe care multi dintre Parintii contemporani il recomanda ca un reper indispensabil pentru intelegerea si abordarea corecta a vietuirii ortodoxe in aceste zile ale cernerii si ale apostaziei generale, in care multe sminteli si inselari ne trimit spre grabnica pierzare. Daca vrem un stalp sigur si trainic de care sa ne tinem tare in mijlocul furtunilor care ne bantuie astazi, atunci avem nevoie fara doar si poate de Sfantul Ignatie Briancianinov!

briancianinov.jpg

Despre starea de moarte a duhului omenesc

– fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor –

(de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc. Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

Cand nesimtirea se atinge de suflet si devine insusire a lui, lumea si stapanitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete sta in impartasirea duhului omenesc cu duhurile cazute, in insusirea de catre duhul omenesc a intiparirilor lasate in el de catre duhurile cazute, in supunerea fata de silnica inraurire si stapanire a duhurilor lepadate. Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Intrebarea este plina de grija, intristare, nedumerire. Simt aceasta grija, aceasta intristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au indreptat spre Domnul, care au parasit slujirea lumii si pacatului. Inaintea privirii lor se descopera, in toata infricosatoarea sa cuprindere si insemnatate, boala nesimtirii. Ele doresc si sa se roage cu strapungere, si sa se indeletniceasca cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu in afara oricarei alte citiri, si sa isi vada necurmat pacatosenia, sa se indurereze pentru ea fara incetare: intr-un cuvant, doresc sa devina ale lui Dumnezeu. Si aceste suflete intampina inauntrul lor o impotrivire neasteptata, necunoscuta de catre slujitorii lumii: nesimtirea inimii. Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.

Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Piatra aceasta e mare foarte. Dupa povata Sfintilor Parinti, pentru nimicirea nesimtirii se cere din partea omului o lucrare statornica, rabdatoare, neincetata impotriva ei, o viata statornica, evlavioasa, de trezvie. Numai cu propriile silinte ale omului nu poate fi omorata aceasta moarte a duhului omenesc: nesimtirea este nimicita prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de lupta impotriva vietii de nesimtire – insa, la porunca lui Dumnezeu, ingerul Lui se pogoara in ajutorul sufletului ostenit si impovarat, pravaleste piatra impietririi de la inima, umple inima de umilinta, vesteste sufletului Invierea, care este urmare obisnuita a umilintei statornice.

Umilinta este primul semn al invierii inimii fata de Dumnezeu si de vesnicie. Ce este umilinta? Umilinta este simtirea de catre om a milei si impreuna-patimirii fata de sine insusi, fata de starea sa nenorocita, fata de starea sa de cadere, fata de starea sa de moarte vesnica. Despre ierusalimitenii care au fost adusi la aceasta asezare sufleteasca prin propovaduirea Sfantului Apostol Petru si au primit crestinismul, Scriptura spune ca s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul pretios al mironositelor. Prin Inviere, el a luat-o inaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumparand mirul din timp, mergand dis-de-dimineata, o data cu primele raze ale soarelui, la mormantul de viata purtator, neluand in seama straja care pazea mormantul si pe Cel ingropat in el, au aratat si dovedit cu fapta asezarea inimii lor fata de Domnul. Darul lor s-a aratat a fi de prisos insa el a fost rasplatit insutit prin aratarea ingerului nemaivazut de catre femei, prin vestea – ce nu putea fi data decat unor oameni preaplini de credinta – a Invierii Dumnezeu-Omului si a invierii, o data cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu sa-I inchinam viata noastra, sa inchinam toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neaparata nevoie de aceasta. Sa le aducem ca pe un mir la mormantul Domnului. Sa cumparam din vreme miraplecarea cea buna a voii noastre. Din tineretile noastre sa ne lepadam de toata aducerea de jertfe pacatului: cu acest pret sa cumparam mirul – aplecarea cea buna a voii noastre. Slujirea pacatului nu poate fi imbinata cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceste pe a doua! Sa nu ingaduim pacatului sa omoare in sufletul nostru impreuna-simtirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce este dumnezeiesc! Sa nu ingaduim pacatului sa ne pecetluiasca cu pecetile sale, sa capete asupra noastra stapanire silnica. Cine a inceput sa slujeasca lui Dumnezeu din zilele tineretii nestricate si a ramas cu statornicie in aceasta slujire, acela e supus neincetatei inrauriri a Sfantului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceti care purced din El, dobandeste la vremea potrivita cunoasterea cu lucrul a Invierii lui Hristos, invie in Hristos cu duhul, se face, prin alegerea si porunca lui Dumnezeu, propovaduitor al Invierii inaintea fratilor sai. Cine s-a robit pacatului din nestiinta sau tarat de pacat, a intrat in impartasire cu duhurile cazute, s-a alaturat lor, a pierdut in duhul sau legatura cu Dumnezeu si cu locuitorii cerului, acela sa se tamaduiasca prin pocainta. Sa nu amanam tamaduirea noastra de pe o zi pe alta, ca sa nu vina fara veste moartea, sa nu ne rapeasca pe neasteptate, ca sa nu ne aratam neinstare a intra in salasurile nesfarsitei odihne si praznuiri, ca sa nu fim aruncati, ca niste neghine netrebnice, in focul iadului, ce arde vesnic si nu mistuie niciodata.

Tamaduirea bolilor invechite se savarseste nu atat de grabnic si nu atat de lesne cum isi inchipuie nestiinta. Nu fara temei ne daruieste milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocainta; nu fara temei toti sfintii il rugau pe Dumnezeu sa li se daruiasca vreme de pocainta. Este nevoie de vreme pentru stergerea intiparirilor pacatoase, pentru ruperea pecetilor pacatului; este nevoie de vreme ca sa ne pecetluim cu pecetile Sfantului Duh; este nevoie de vreme ca sa ne curatim de intinaciune; este nevoie de vreme ca sa ne imbracam in hainele virtutilor, ca sa ne impodobim cu insusirile placute lui Dumnezeu cu care sunt impodobiti toti locuitorii cerului. In omul pregatit pentru aceasta invie Hristos, si mormantul – inima- se preface iar in biserica a lui Dumnezeu. Invie, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): in aceasta tainica si totodata adevarata Inviere a Ta sta mantuirea mea. Amin”.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008).

Legaturi:


Categorii

Duminica Mironositelor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Ignatie Briancianinov, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV – “stalpul” care ne trebuie!

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Ei,da! Cine n-a fost lovit de nesimtire?! Eu, da! Este voia asta – proprie – care la un moment dat ‘uita’ de Cine trebuie sa fie alipita, vin indulcirile anumitor pacate ce ti se par mici la inceput, si incepi sa te detasezi – de buna voie si nesilit de nimeni – de Acela care este Viata si in felul asta asemeni uleiului de apa: devin separate, imposibil de reunit. Dar! O data ce L-ai cunoscut pe Hristos, din mila pentru tine ‘nu te va lasa vremelnic in umbra mortii’ ci iti va da aducerea-aminte al Cui fiu esti, iti reaminteste fin, subtil de vremea cand ai gustat si ai vazut ce Bun este Domnul! Apoi, ca un aer imprejmuitor dar diafan simti tristetea lui Dumnezeu pentru faptul ca alegi sa te pierzi, sa devii fiu/fiica a altcuiva. Daca nu ingropi in adanc acestea ci incepi macar sa strigi – fiindca te simti legat nemaiputand sa pui inceput bun – iti scoate in cale oameni si situatii ce te incurajeaza sa vii acasa precum fiul risipitor.

    Pe urma, chiar daca-ti revi, dupa un anumit timp, crezand ca stai bine, incepi sa mai slabesti fraiele lasandu-te prada lenii: de a te ruga, de a citi, de a te duce frecvent la Biserica si, in ciuda faptului ca nu faci cine stie ce grozavii cazi in aceeasi nesimtire pana realizezi ca trec zilele si ca te usuci, devi iasca, te inraiesti, te indracesti (indraznesc sa spun!). Si incepi sa simti greutatea propriei firi naravite, razvratite, devi nervos, nerabdator si pe cale sa infaptuiesti si celelalte pacate de care abia te-ai lasat! Si-atunci iar iti ridici anevoie armura (rugaciunea, postul, citirea, Biserica) pe care o simti din titan pana cand te usureaza bunul Dumnezeu. D-aia, sa fi/sa ramai crestin este o treaba anevoioasa, este o lupta in primul rand cu tine insuti – pana la moarte – dar pe care, nu trebuie s-o duci de unul singur, de nebun…ci prin multa sfatuire, cu nadajde si numai cu ajutorul lui Dumnezeu!

  2. Referitor la cele de mai sus, vorbesc din propria-mi experienta; drept pentru care, mai vin cu o completare: era prin 1998 si aprinsa de o anumita patima, m-am hotarat s-o pun in aplicare orice s-ar intampla; in ciuda piedicilor, eu vroiam sa-mi fac voia si cu asta basta! Noaptea – in vis – L-am visat rastignit pe Hristos pe Cruce; am luat o scara, am sprijinit-o de Cruce si am urcat pana la EL; in momentul in care, am vrut sa-i vorbesc, si-a intors fata de la mine in celalata parte; am inteles intuitiv ca, pentru pacatul pe care vroiam sa-l savarsesc si-a intors fata; m-am mahnit – pe moment – si l-am mangaiat pe fata spunandu-i: ‘n-am s-o fac, dar nu-ti intoarce fata de la mine!’. M-am trezit plangand si plina de mahnire dar, pacatul tot l-am savarsit! Cat am patimit dupa…si cat de greu mi-a fost sa ma ‘intorc’ de la calea cea rea nu pot sa va povestesc: am urcat pe Golgota! Cand totul mi se parea pierdut, duhovnicul meu murise, nu ma mai dusesem la Biserica de mult timp…m-am rugat sa-mi scoata in cale un dohovnic in stare sa-mi vindece ranile deschise si, asemeni unui copil care invata sa mearga sa ma puna din nou pe cale! S-a intamplat intocmai! Dovada: Dumnezeu ne iubeste si ne primeste cu bratele deschise, numai sa voim a ne intoarce! Sa nu uitati! Chiar daca cunosti calea – se poate intampla – sa ti se intunece puterile sufletesti aprins de oaresce patima, cazand in nesimtire, in orbire, iar cele din urma sa ti se faca mai rele ca cele dintai.

  3. HRISTOS A INVIAT tuturor fratilor de pe acest site!

    Sf. Ignatie Briancianinov este cub adevarat STALP AL SFINTILOR CELOR NOI!

    Scrierile sale sunt pentru multi crestini “O BUSOLA DUHOVNICEASCA” care arata intotdeauna “RASARITUL CEL VESNIC” si care II ORIENTEAZA fata greseala pe toti cei care se ghideaza dupa ele in aceste vremuri de cumplita LASARE A INTUNERICULUI ANTICHRISTIC PESTE LUME!

    Cu deosebire o carte a lui intitulata “DESPRE DUHURI, VEDENII SI MINUNI”, aparuta la Editura SOPHIA, este deosebit de FOLOSITOARE pt. cei care o citesc ca sa intealeaga bine DECADEAREA LUMII si A CRESTINATATII si crestinilor vremurilor din urma si cu dceosebire a celor care vor prinde “epoca” Blestematului Antichrist!

    Sf. Ignatie ESTE DE NEOCOLIT mai ales pt. calugari dar si pt. multi mireni care doresc sa traiasca o viata crestina mai cu luare aminte si trezvie!

    Abia dupa ce am inceput sa citesc scririle lui (si ale Sf. TEOFAN ZAVORATUL) am inceput “sa operez” cu concepte de: PARERE DE SINE, SMERITA CUGETARE, INSELARE, INDOITA LUARE AMINTE LA SINE, CUGETARE TRUPEASCA, CUGETARE DUHOVNICEASCA, FIREA CEA CAZUTA, STAREA DE CADERE A NEAMULUI OMENESC…etc!

    Dintre toti Sfinti, el este cel pe care IL IUBESC cel mai mult….!

    As vrea sa “IL CUNOASCA” cat mai multi tineri si sa bucure de PUTEREA SI MIEREA SCRIERUILOR LUI…AMIN!

    HRISTOS A INVIAT!

  4. De Sfanta INVIEREA A DOMNULUI am fost plecat in Ukraina, la Manastirea BANCENI (si am vizitat si Manastirea BOIAN).

    Am avut bucuria sa-l cunosc pe Duhovnicul Manastirii Banceni, pe Parintele SEBASTIAN, un Parinte desi tanar (dupa ochi mi s-a parut ca de vreo 35-36 de ani) dar CRESCUT duhovniceste.

    Intr-o discutie particulara am vrut sa-i ofer acestui Parinte o carte a Sf. Ignatie (“PREDICI LA TRIOD SI PENTICOSTAR”) si a Sf. Teofan Zavoratul (“PREGATIRE PENTRU SFANTA SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE-PREDICI LA TRIOD”)…

    Si Parintele Sebastian mi-a spus (reproduc aproximativ din memorie): “Eu in tot ce fac MA CALAUZESC DUPA SCRIERILE SF. IGNATIE BRIANCIANINOV”…, am citit “FARAMITURILE OSPATULUI” si alte Scriri ale Sfantului IGANATIE si IMI ESTE TARE DRAG!

    Si am vazut eu sarmanul vizitator al acestei Manastiri, ca acest Parinte Sebastian DEJA ARATA CA ARE CEVA ….DIN TRASATURILE “PARINTELUI SAU…NEVAZUT – SF.IGNATIE…”, caci isi masura cu mare grija fiecare gest si atitudine si vorba si comportament…aratand prin asta ca…A PUS IN PRACTICA INVATATURA SF. IGNATIE DE A TRAI CU MARE LUARE AMINTE LA SINE, si INTRUTOTUL DUPA SI IN LUCRARILE FIRII CELEI NOI…!

    De cand am auzit de la Parintele Sebastian ca este “URMATOR” si “IUBITOR” al Sf. Ignatie, UN SENTIMENT DE BUCURIE mi-a inundat inima, ca aceasta manastire (care este tanara de doar 12-13 ani, si acum isi formeaza o traditie) ARE CHIAR DE LA INCEPUTIRILE EI….INCEPUT BUN…in ceea ce priveste POVATUIREA si MARE CARMACI LA CARMA CORABIEI EI,. si anume INVATATURA SI LUMINA cea duhovniceasca a SFANTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV…!

    Cat mai avem timp si posibilitate ….SA NE PROCURAM SI APOI INSUSIMM cat mai multe din Scrierile SF. IGNATIE, ca sa facem marele salt de existenta din vietuirea dupa trup, in vietuirea dupa DUH, ca sa ne mantuim!

    AMIN!

    HRISTOS A INVIAT!

  5. Adevarat a inviat, frate Vela!
    Bine-ai revenit!
    Imi lipseau comentariile tale condimentate atat cat trebuie, cand trebuie!
    Multumesc pentru recomandarile de carte!

  6. bine te-am regasit surioara Magda si bine ii regasesc pe toti fratii si vizitatorii si cu deosebire administratorii acestui minunat site!

    Am fost ocupat ceva mai mult saptamanile trecute, si nu am prea intrat pe net decat rar si pt. putin timp…dar trebuie sa ne facem timp pt. toate.

    Poate exagerezi nitel surioara Magda cu parerea fratiei despre “condimenatatele mele comentarii” la unele subiecte postate pe acest site…

    Eu nu vreau sa pun decat “nitica sare” insa uneori nu reusesc deloc masura…

    Intr-o zi am avut o disputa cu un frate tanar referitoare la PUTEREA HARITOFORICA a Cuvintelor SCRIPTURII si ale FILOCALIEI sau ale altor SCRIERI PATRSITICE si NEOPATRISTICE. Si anume ii spuneam sus si tare acestui frate (care este si teolog) ca pastorii nostrii si teologii cand spun vreun cuvant de folos duhovnicesc sau predica in Biserici la Liturghie, nu ar trebui sa se preocupe prea mult de “ambalaj”, ci SA DEA MULTIMII GRAMEZI DE ADEVAR si DE HRANA DE INVATATURA si sa PUNA MULTA INVATATURA PE MASA PREDICII si fiecare SA ISI IA CAT POATE si pe masura “marimii traistei mintii lui si intelegerii lui”…

    DA!, imi spune acest tanar, asa este, dar ce te faci daca mancarea care este pusa pe masa, cum spui tu, ESTE FIE PREA SARATA, fie PREA AFUMATA, cu gesturi neglijente, si cu atitudini nepotrivite, si mai ales cu TON badaran si parca din topor…? Oare crezi tu, Gheorghita, ca oamenilor le mai place atunci hrana aceasta prea afumata si prea sarata??

    Si atunci, in ziua aceea AM TRAS O INVATATURA buna, si anume ca NU ESTE SUFICIENT sa dam altora NUMAI HRANA SANATOASA, ci ea trebuie “SA FIE PREPARATA CU GRIJA SI ATENTIE”, ca sa fie cu adevarat primita si apoi “MISTUITA” de dintii mintii si sa produca CRESTEREA si PREFACEREA GANDIRII si MINTII celor care CONSUMA o astfel de HRANA HARITOFORICA BINECUVANTATA!

    Asa ca surioara MAGDA, comentariile mele, sarmanele, nu sunt condimentate NICI cat trebuie si NICI cum trebuie, ci cam sarate si afumate…!

    DOAMNE AJUTA! HRISTOS A INVIAT!

  7. Pingback: Razboi intru Cuvant » Cuvantul care ne ARDE, cuvantul lui Ieremia…
  8. Ei! Frate Vela! Esti modest! Pentru mine sunt suficient de sarate si piperate, chiar daca nu-ti convine aprecierea! E-adevarat! Ma ametesti prin tavalugul citatelor, majusculelor, dar…in general e bine!
    Si uite! N-o sa te mai laud nici-cum, ca sa nu iti creez o stare inconfortabila!

  9. Hristos a inviat!

    Probabil ca doriti sa aflati care e urarea pascala in 250 limbi
    direct aici:
    http://ro.orthodoxwiki.org/Hristos_a_%C3%AEnviat
    sau indirect la:
    http://www.patriarhia.ro/Site/Links/parohii.html
    si cautati Parohia Acoperamantul Maicii Domnului Titan…

    Slava Domnului ca Trinitas TV a intrat in grila de baza a RCS&RDSLink.

    Dan Gheorghe

  10. Doamne ajuta-ne sa trecem de toate ispitele!Si nesimtirea duhovniceasca este o ispita.Rugaciune ,post, iubire pentru Dumnezeu ,prin aproapele,si efortul de a gandi duhovniceste ,toate acestea cred ca sunt ca medicamentele pentru sufletelul nostru urgisit chiar de noi ,prin compoprtamentul si gandirea noastra infectate de pacat.
    Doamne iarta-ne si ajuta-ne!

  11. Pingback: Razboi intru Cuvant » Mironositele si Apostolii - inima si chibzuinta
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » GARBOVIREA NEVAZUTA - ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Suntem convertiti cu adevarat?
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » “DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!” – Omilia Cuv. Iustin Popovici la Duminica Sfintei Maria Egipteanca
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie): Cursele stapanitorului lumii acesteia
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Virgil Maxim despre CHEMAREA NOASTRA INALTA SI DESPRE PUTEREA INFRICOSATA A SFINTEI IMPARTASANII. Parintele Arsenie Papacioc: “E bine sa umplem sufletul nostru cu cele dumnezeiesti ca sa nu mai aiba loc si cele lumesti
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie) despre obiceiurile care devin patimi si despre lupta cu ele
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » DOMNUL MEU SI DUMNEZEUL MEU! Cugetare duhovniceasca la ranile lui Hristos si la nevoia fiintiala de un Mantuitor. Dar cat de vie mai este credinta noastra?
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Predica PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei, la DUMINICA MIRONOSITELOR. Cine ne va pravali si noua piatra impatimirii de cele desarte ale lumii?
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
  24. Pingback: CONSTIINTA si NESIMTIRE -
  25. Pingback: SLAVA LUI DUMNEZEU! -
  26. Pingback: “Inceteaza a te mai indreptati in pacate si ocupa-te de orbirea ta!“ AMAGIRILE CARE NE TIN ORBI SI CAPTIVI IN SOMNUL ADANC AL PACATULUI -
  27. Pingback: SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; va fi urmarea logica, indreptatita si fireasca a orientarii morale si duhovnicesti a oamenilor” -
  28. Pingback: IEROMONAHUL MARTIR VASILE DE LA OPTINA – File din povestea si jurnalul unui tanar din vremea noastra, sportiv de performanta, ajuns CALUGAR IUBITOR DE POCAINTA, TRAITOR VIU AL TAINEI INVIERII si MUCENIC LA 33 DE ANI (I) -
  29. Pingback: Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text) -
  30. Pingback: Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate