HRISTOS S-A NASCUT!

“In lume era si lumea printr-Insul s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit…”

(icoana de Ioan Popa)

“…Şi se pare câteodată că şi acum locul cel mai potrivit pentru Pruncul Hristos ar fi mai degrabă ieslea necuvântătoarelor, încă ferită de toate „realizările” distructive ale vicleanului veac de acum, decât societatea omenească!”

*

“Lupta dintre Cel ce a adus pe pământ pacea cerească şi stăpânitorii întunericului veacului acestuia, duhurile răutăţii cele de sub cer, începută la Bethleem, se desfăşoară fără întrerupere şi cu putere tot mai înteţită. Ea este purtată în toată lumea, în fiecare loc. Ea împarte omenirea, ea îi desparte pe oamenii care au fost mai înainte prieteni, ea are loc înlăuntrul fiecărui om, până când nu va birui definitiv în el binele sau răul. Astăzi mai mult ca oricând poate fi resimţită dezbinarea…“

***

Vedeti si:

(pictura de Mihai Coman – Biserica Sf. Grigorie Palama)

***

Scurt si sensibil cuvant al Parintelui Nichifor Horia la Nasterea lui Hristos (2012):

“Iubiti credinciosi, poporul sarb, nu stiu daca si celelalte popoare ortodoxe au acest salut precum in ziua de Pasti, “Hristos a inviat!”, in zilele sarbatoririi Nasterii Domnului urarea “Hristos S-a nascut!” si raspunsul: “Cu adevarat S-a nascut Hristos!” Si putem parafraza: Hristos S-a nascut spre mantuirea noastra, spre intelegerea dragostei cu care ne inconjoara, a intelegerii ca nimic din ceea ce traim nu este intamplator si ca dragostea Lui umple sufletele noastre de bucurie si de intelegere, precum in aceste zile de bucurie, de praznic. Daca ne acordam sufletul pe undele iubirii lui Hristos, nu putem sa nu simtim aceasta putere in inima, aceasta bucurie ca intreg vazduhul rezoneaza cu mirarea si intelegerea pe care au avut-o magii cand au descoperit minune mai presus de fire, cu bucuria pe care au avut-o pastorii cei simpli in inima lor, carora li s-a descoperit de catre ingerul insusi ca ceea ce traiau era o intamplare irepetabila a istoriei: intruparea Dumnezeului Celui viu.

Vorbeam inainte de a veni la slujba cu cineva drag despre faptul ca in aceste zile de praznic, statistic, oamenii au observat ca sunt foarte multi oameni care cad in depresie majora, multi care se sinucid, pentru ca mai acut simt durerea singuratatii, a neputintei de a se bucura, a neputintei de a impartasi o bucurie cu cineva, si simt singuratatea ca o inchidere in sine, ca o povara. Si, iata, aceasta duce, spuneam, in pragul depresiei, pana la sinucidere. In zilele acestea de praznic, al Craciunului, al Anului Nou, iata, foarte multi oameni petrec in criza profunda, si poate in aceste zile ar trebui sa ne rugam si pentru cei singuri, care nu stiu sa-si depaseasca singuratatea, care n-au inteles ca Dumnezeu este cu noi, care n-au inteles ca principala problema vine nu din faptul ca nu sunt alaturi de cineva, ci din faptul ca nu stiu sa se bucure de ceilalti, ca raman intr-un blocaj al neincrederii, al neintelegerii ca Dumnezeu Se apropie de sufletul nostru.

Poate mesajul zilei de astazi este, in primul rand, ca Dumnezeu S-a intrupat ca sa ne vesteasca ca nu suntem singuri, ca Ii pasa de noi. Celui slabanog, in Vitezda, care se plangea ca nu are om care sa il arunce in lac, in izvorul ce era miscat de catre inger, Dumnezeu i Se descopera slujitor, Hristos Cel ce S-a intrupat pentru el, ii este ajutator si nu trece nepasator pe langa suferinta lui. Invatand sa vorbim cu Domnul, invatand sa cautam sens in viata noastra, sa intelegem cum lucreaza Dumnezeu in istorie si in viata noastra, intelegem ca nu mai suntem singuri, ci ca Dumnezeu Insusi este cu noi. Si atunci – fie ca impartasim aceasta in familie sau in manastire sau alaturi de cineva, fie ca ne purtam singuratatea cu intelegere si intelepciune intalnindu-ne in noi insine cu patimile unei lumi ce traieste in lupta cu intunericul, rautatea si viclenia duhurilor cele viclene – in toate acestea noi intelegem ca Dumnezeu ne vede si suferinta si dragostea mai ales, pentru ca – spunea un Sfant Parinte – a trai in aceasta viata inseamna a invata sa iubim, sa impartasim iubirea ce ni se daruieste de Dumnezeu, si sa iubim faptura care Insusi Dumnezeu o iubeste.

Cand vom invata sa vedem pe fratele nostru ca pe cel pe care Dumnezeu l-a iubit si ca pe cel pe care Dumnezeu il iubeste, nu vom mai iubi posesiv – asa cum adeseori ne iubim copii, sau cum ne raportam dependent la parintii nostri, ci vom invata sa iubim respectand libertatea celuilalt, vom invata sa iubim asa cum Dumnezeu ne iubeste.

Dumnezeu este cu noi si atunci cand intelegem aceasta incepem sa nu ne mai temem de altceva decat de mandria noastra si de pacatul nostru care ne desparte de Dumnezeu. […]”

***

Predică la Nașterea Domnului – Sf. Ioan Maximovici (1)

[Epistola la Nasterea Domnului]

„În peşteră Te-ai sălăşluit, Hristoase Dumnezeule, ieslea Te-a primit, păstorii şi magii Ţi s-au închinat” (Stihiră la stihoavnă). Văzând neamul omenesc pierind din pricina păcatelor, Fiul lui Dumnezeu Se pogoară pe pământ. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut…ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5).

Pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât El din ceruri pe pământ. Fiul lui Dumnezeu va primi firea omenească, pentru ca pe om să-l unească din nou cu Dumnezeu. El a coborât pe pământ când omenirea ajunsese la cea mai josnică decădere morală, când oamenii se chinuiau nevăzând nici o ieşire.

Iudeii îl aşteptau pe făgăduitul Mesia. Şi păgânii aşteptau ceva extraordinar, care trebuia să preschimbe totul. “Sau Dumnezeu va veni pe pământ, sau lumea va pieri”– a spus celebrul filozof roman al acelor vremuri, Seneca. După proorociri, iudeii puteau vedea limpede că venise vremea împlinirii făgăduinţei lor. Se sfârşeau cele şaptezeci de săptămâni de ani de la refacerea Ierusalimului, când – aşa cum i-a vestit Arhanghelul Gavriil profetului Daniel – va veni vremea sosirii Unsului lui Dumnezeu şi a sfârşirii Vechiului Legământ (vezi Daniel cap. 9).

Dar, în pofida suferinţei duhovniceşti de obşte şi a aşteptării neobişnuitului prunc, prin a Cărui naştere urma să înceapă „veacul de aur” pe pământ, mult aşteptatul Prunc a fost recunoscut şi salutat de puţini atunci când s-a născut. Mai mult, nici loc nu s-a găsit pentru El în casele oamenilor. Maria a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (Lc. 2, 7).

Şi când păstorii, auzind cântările îngereşti, veniră să-l vadă pe Cel pe Care cerul Îl proslăvea, ei „au aflat pe Prunc culcat în iesle”. Cu multă vreme înainte de venirea lui Hristos, stând la Dumnezeiască priveghere, a prevăzut aceasta cu ochii săi duhovniceşti de Dumnezeu cuvântătorul Avacum: „Doamne, am înţeles lucrurile Tale şi m-am îngrozit: între două animale vei fi cunoscut” (Avacum 3, 2-3). Între dobitoace stătea culcat Împăratul întregii lumi, venit să mântuiască lumea, întrucât oamenii se depărtaseră de El foarte. (…).

^{[Nota ed.: Biblia B.O.R. prezintă un text având un totul alt înţeles:„Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută!” (Avacum 3, 2-3). Biblia de la 1688 prezintă un text cu un sens mult apropiat celui din citatul rusesc: „Doamne, socotiiu faptele Tale şi mă spăimântaiu. În mijlocul a doao vieţuitoare Te vei cunoaşte, apropiindu-se anii Te vei mai cunoaşte, sosind vreamea Te vei arăta când să va tulbura sufletul mieu, cu urgie de milă îţi vei aduce aminte” (Avacum 3,1-2)].}

„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Ps. 138, 8), striga odinioară Psalmistul. Doar în oamenii înrobiţi păcatului nu locuieşte Dumnezeu. “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6, 3), a spus Domnul Dumnezeu, când pământul s-a stricat şi s-a umplut de nedreptate, înainte de potop.

icoana de Angela Hanc

Şi iarăşi omenirea a devenit „trup” înainte de venirea Mântuitorului pe pământ. Cea mai mare parte a omenirii „cugeta pământeşte”, unii dedându-se fără frâu plăcerilor trupului şi altor păcate, iar alţii chiar şi în cele mai bune năzuinţe ale lor căutând doar cele pământeşti. Puţini erau cei care căutau Împărăţia lui Dumnezeu, pregătită oamenilor de la facerea lumii. De aceea, nu s-a găsit loc în casele oamenilor pentru Împăratul cerurilor, ci L-au primit dobitoacele necuvântătoare, care au rămas credincioase firii lor. „Fiul omului nu avea unde să-Şi plece capul” nici atunci când mii de oameni mergeau în urma Lui şi toţi încercau să se atingă de El, pentru că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi (Luca 6,19), iar El sătura cu câteva pâini o mulţime de oameni.

Pentru ca să sfinţească poporul cu sângele Său, Iisus a pătimit în afara porţii (Evr. 13, 12), căci iudeii L-au scos afară din cetate pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-L răstignească. Dar Mântuitorul Cel înălţat de pe pământ pe Cruce le-a atras pe toate la Sine. Aşa cum păstorii cei cu inima neîntinată şi magii pregătiţi să dea totul pentru Adevăr L-au recunoscut pe Cel culcat în iesle, la fel toţi cei ce caută mântuirea L-au recunoscut pe Dumnezeu în Cel Răstignit. Şi la fel cum Pruncul născut la Bethleem de Preacurata Fecioară a fost prigonit, tot aşa a fost prigonită şi Neprihănita Lui Mireasă, Sfânta Biserică, în zilele prunciei ei, iar cei ce i se închinau erau nevoiţi să se ascundă de stăpânitori, ca magii de Irod.

Era nevoie de un nou semn pe cer, pentru ca Biserica să triumfe asupra prigonitorilor; şi în locul stelei de la Bethleem, pe cer apăru Crucea, prin care cerul le propovăduia tuturor pe Cel Răstignit şi pe regi îi aducea la Hristos, ca să i se închine cu credinţă, „întreg pământul s-a umplut de cunoaşterea lui Dumnezeu” şi nu numai „din toată Iudeea şi din Ierusalim şi din părţile Tirului şi ale Sidonului”, ci şi din toate colţurile lumii o mulţime nesfârşită de oameni se grăbea să asculte şi să împlinească învăţătura lui Hristos, tămăduindu-se nu atât de neputinţele trupeşti, cât de cele sufleteşti, biruind duhurile necurate şi făcându-se înfricoşători pentru ele.

Însă stăpânitorul lumii acesteia nu voieşte să renunţe cu uşurinţă la stăpânire şi îşi adună toate forţele ca să-i ţină pe fii oamenilor în jurul său. Pretutindeni seamănă neghină, pentru ca, prin ea, să înăbuşe grâul lui Hristos, pentru ca să stârnească patimi păcătoase în inimi cucernice şi mai ales să-şi asmută supuşii ca să urmărească tot ce poartă numele lui Hristos.

Lupta dintre Cel ce a adus pe pământ pacea cerească şi stăpânitorii întunericului veacului acestuia, duhurile răutăţii cele de sub cer, începută la Bethleem, se desfăşoară fără întrerupere şi cu putere tot mai înteţită. Ea este purtată în toată lumea, în fiecare loc. Ea împarte omenirea, ea îi desparte pe oamenii care au fost mai înainte prieteni, ea are loc înlăuntrul fiecărui om, până când nu va birui definitiv în el binele sau răul.

Astăzi mai mult ca oricând poate fi resimţită dezbinarea (Luca 12, 51) pe care a vestit-o Cel proslăvit acum de cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Sabia adusă pe pământ de Pruncul culcat în iesle (Matei 10, 34) desparte şi dezbină pe tată de fiu, pe mamă de fiică, pe soacră de noră.

[Nota noastra: Pentru a preintampina o interpretare gresita din partea celor mai putin cunoscatori, a se vedea intreg contextul evanghelic si talcuirea sa:

EVANGHELIA CEA MAI “SCANDALOASA”. Care este sabia lui Hristos?

“N-AM VENIT SA ADUC PACE, CI SABIE!”

URMAREA LUI HRISTOS, ALEGERILE DUREROASE SI MARTURISIREA LUI INTREAGA ]

Cu adevărat se împlinesc întocmai cuvintele: „Duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 36), prevestite încă de profetul Miheia, care a prezis naşterea lui Hristos la Bethleem (Miheia 5, 2; 7, 6). Nici în ei înşişi oamenii nu-şi găsesc pacea, chinuiţi fiind de lupta lăuntrică nu numai dintre carne şi duh, dar adesea simţind o dedublare şi în năzuinţele lor, prăbuşindu-se şi neavând un reazem înlăuntrul lor.

Şi se pare câteodată că şi acum locul cel mai potrivit pentru Pruncul Hristos ar fi mai degrabă ieslea necuvântătoarelor, încă ferită de toate „realizările” distructive ale vicleanului veac de acum, decât societatea omenească!

Dar nu pentru propria Sa linişte a venit pe pământ Fiul lui Dumnezeu, ci ca să tămăduiască rana lui Adam: „Închinându-se lui Hristos, s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2, 20) şi magii care L-au găsit „s-au bucurat foarte cu bucurie mare”.

Bucuria duhului şi veselia inimii i-au cuprins pe păstorii şi pe magii care veniseră la Hristos. Numai El Singurul este pacea noastră (Efes. 2, 14), numai El este „Calea şi Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Ca şi fiecare om în parte, întreaga omenire numai în Lumina Lui va vedea lumină.

Depărtându-ne de deşertăciunea pământească, să ne alipim cu mintea de peştera din Bethleem şi sufletul nostru va simţi bucurie nepământească, iar gura va slavoslovi împreună cu îngerii: „Slavă pogorârii Tale, Unule Iubitorule de oameni”. Hristos S-a născut!

(Shanghai, 1947)

***

Predică la Nașterea Domnului – Sf. Ioan Maximovici (2)

Hristos Se naşte, slăviţi-L!

icoana de Angela Hanc

„În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule, dar cerul, ca o gură, tuturor Te-a propovăduit, steaua arătând-o!”.

Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mântuitorul lumii.

Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lui, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii.

Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a cărnii. Popoarele orientale se străduiau să găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia Împăratul pământesc. Însă treburile cotidiene nu-i mulţumeau pe oameni, chiar când aveau spor. Tot mai tare se auzea „dorul duhului” după adevăr şi se simţea că lumea, împotmolită în deşertăciune şi în vicii, se îndrepta spre pieire.

Nu doar iudeii aşteptau un izbăvitor, dar şi cei mai vrednici dintre păgâni erau în aşteptarea cuiva care să mântuie lumea de la pieire. Dar fiecare îşi închipuia în felul său venirea acestuia şi fiind ei înşişi trupeşti, nu se puteau gândi la ceva duhovnicesc. Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune (I Cor. 1, 22). Şi nimeni nu aştepta un Mântuitor blând şi smerit cu inima, acoperit nu de slavă pământească, ci cerească. Şi tocmai aşa a fost „cel ce voia ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”.

Nu cu o putere din afară sau prin trufaşă înţelepciune a venit El să domnească peste popoare, nu „înfricoşând cu năluciri”(…), ci în chip de rob a venit Mântuitorul, ca să ia asupra Sa păcatul lui Adam, să poarte pe umerii Săi povara omenească, fiind gata să primească pe fiecare.

„Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45; Matei 20, 28).

Potrivit cu aceasta, El Se naşte în peşteră, într-un mărunt orăşel, în care familia bogată doar în virtuţi a săracului dulgher, dreptul Iosif sosise pentru perioada recensământului. Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăteşte peste toate făpturile.

Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu îl recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmuise pe când încă era înger. Taina cea dinainte de veci, ascunsă puterii sale, despre mântuirea neamului omenesc putea fi cunoscută doar de cei care iau aminte la glasul din cer şi într-acolo îşi îndreaptă privirile.

Păstorii îi auziră pe îngeri cântând venirea lui Hristos în trup – acei sărmani păstori din Bethleem, al căror singur izvor de înţelepciune era cartea deschisă a înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în frumuseţea zidirilor Sale, neatinse de păcătoasa mână omenească.

Iar celeilalte părţi a omenirii, care nu a auzit cântarea îngerească, prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer, cerul parcă din gură i-a vestit: „Întru ale Sale a venit Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (In. 1,11; 1, 9). Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu.

Dar numai regii, magi, ce căutau să descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi părăsiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmând doar mersului stelei, care le arăta calea spre Împărăţia cea veşnică. Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii.

Iar lumea continua să freamăte în patimile ei. Irod, auzind de naşterea Veşnicului Împărat, căută să-l omoare; negăsindu-l, el ucise o mulţime de prunci, dar nu reuşi să-L omoare pe Cel născut tainic în peşteră. Taina aceasta rămânea ascunsă pentru cei ce trăiau după stihiile lumii acesteia. „El era printre oameni, dar ei nu l-au cunoscut” (In. 1, 10 ). Ci, li Se dezvăluia treptat doar inimilor curate, căutătoare a dreptăţii lui Dumnezeu, gata să lupte pentru adevăr, descoperindu-Se şi acelora care voiau să-şi cureţe inima şi erau gata să-şi supună propria voie voii cereşti.

Şi a venit vremea când lumina de la Bethleem s-a întins peste toate marginile lumii. Astăzi va fi iarăşi pace! Unii au fost gata să-L omoare pe Prunc şi se străduiesc să îi şteargă numele, alţii parcă nici nu-L observă. Dar El este printre noi, descoperindu-Se acelora care „încearcă mărturiile Lui şi Îl caută cu toată inima lor” (Ps. 118, 2). „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? îi va paşte pe ei cu toiag de fier, ca pe vasul olarului îi va zdrobi pe cei ce L-au mâniat pe El!” (vezi Ps. 2,1, 9).

Iar steaua de la Bethleem iarăşi străluceşte nevăzut deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-şi ţină inima, să cadă la Cel Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”. Hristos S-a născut!

sursa online: Doxologia

(din: Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

***