Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”

26-10-2014 Sublinieri

… si o talcuire duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”

Martyrio-ag-Dimitriou

“Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie…”

Vedeti si:

***

ciprian negreanu

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la sarbatoarea Sfantului Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir (2010 si 2013):

2010:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, nefiind cine să-i răspundă…”

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem azi în această sărbătoare frumoasă şi binecuvântată a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului. Despre viaţa lui ştiţi majoritatea, despre faptul că era fiul mai-marelui cetăţii Tesalonicului, că părinţii lui erau creştini în ascuns, fiind vremea persecuţiilor, în care n-aveau voie să-L mărturisească pe Hristos, şi nici lui nu i-au spus decât mai târziu, spre 10-12 ani, când l-au dus şi i-au arătat o încăpere în care ei se duceau în ascuns şi se închinau lui Dumnezeu în faţa icoanelor şi i-au spus că toţi idolii de care auzise el şi de ale căror temple şi statui era plină cetatea Tesalonicului erau demoni, neadevăruri, minciuni făcute de oameni, iar adevăratul Dumnezeu e Dumnezeu Savaot, Domnul Iisus Hristos, Care S-a arătat în trup. După aceea, şi el a început să creadă, şi el a mărturisit pe Dumnezeu, şi el s-a botezat, şi, când a murit tatăl său, el a devenit mai-marele cetăţii şi a primit multă laudă de la împărat și multă cinstire. Dar, imediat după ce a dobândit stăpânirea asupra cetăţii Tesalonicului a început să închidă locurile de închinare la idoli şi să propovăduiască cu glas tare pe Dumnezeul Cel adevărat. Iar împăratul, auzind acestea, a trimis vorbă de departe că va veni să facă judecată şi să-l pedepsească, dar el n-a încetat, ci a continuat să-L mărturisească pe Hristos, să întărească locurile şi locaşurile ascunse până atunci ale creştinilor şi să le ajute. Şi pe mulţi i-a întors la credinţă până când a venit împăratul, care l-a trimis la închisoare şi la martiriu.

Poate sunt trei lucruri mari care-l deosebesc pe Sfântul Dimitrie de ceilalţi sfinţi, aşa cum mireasma unei flori se deosebeşte de mireasma altei flori. Unul este că era din neam mare, de stăpânitori, de mai-mari ai cetăţii, şi avea avuţiile şi onorurile și lauda împăratului şi cinstea la care putea spera în continuare şi putea nădăjdui să ajungă chiar până la Roma şi să fie printre apropiaţii împăratului, însă pe toate acestea le-a socotit nefolositoare faţă de mărturisirea lui Hristos. Acesta era un lucru deosebit la el, şi alţi mucenici au gândit aşa, însă el, în mod deosebit, astfel, ca şi cei care au avut avuţii mari şi le-au lăsat pe toate şi s-au întors spre Dumnezeu şi L-au mărturisit pe El.

nestor-dimitriosAl doilea lucru despre care aş putea zice că e mai deosebit şi pe care nu-l găsim în vieţile altor sfinţi este acela că l-a binecuvântat pe Nestor să se lupte cu Lie, cel care batjocorea creştinii, tocmai cei pe care-i întorsese sau îi sprijinise el și pe care îi duceau în arene să fie ucişi, frânţi de acest Lie, acest gladiator care era socotit cel mai puternic din imperiu, un ales al împăratului, un gladiator deosebit, care-şi bătea joc de creştini şi probabil că-i omora în diferite moduri ca să-i facă plăcere împăratului, care se distra, văzându-i pe creştini în arene. Un tânăr creştin, Nestor, cunoscându-l, probabil, pe Dimitrie dinainte, a venit să-i ceară binecuvântare ca să meargă să se lupte cu acest Lie pentru ca acesta să nu-i mai batjocorească şi să nu-i mai ucidă pe creştini. Dimitrie l-a binecuvântat. Dacă despre Sf. Mare Mucenic Mina ştim că el ţine la dreptate, că te ajută cu grăbire atunci când pierzi ceva, când eşti nedreptăţit, când eşti trecut cu vederea atunci când ai tot dreptul să fii şi tu luat în seamă, iată că Sf. Dimitrie, în faţa nedreptăţii, în faţa urâciunii, în faţa acestui val de ură şi de nedreptate care se revărsa peste creştini, nu a stat numai ca un miel sau ca un porumbel, cu blândeţe, ci iată că binecuvântarea lui a avut și înţelepciunea şarpelui, cum zice Mântuitorul, şi s-a oprit această batjocură. Adică a ars sufletul lui de dreptate. A însetat după dreptateFericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptateEl a fost unul dintre aceia care credea că nu este drept ce se întâmplă, ca aceşti oameni, aceşti creştini, cei care cred în Hristos, în Cel adevărat, să pătimească aşa şi să fie astfel batjocoriţi. Deşi ştia că aceşti creştini nu vor rămâne nerăsplătiţi şi că plata cea mare e în Ceruri. Totuşi a oprit această nedreptate încă de aici, de pe pământ.

Poate că atunci când mulţimea nedreptăţilor şi a răutăţilor şi a evenimentelor care se vor succede vor aduce asemenea nedreptăţi asupra noastră, chiar dacă noi le merităm şi recunoaştem că ce se cuvenea să vină peste noi ni s-a trimis, ceea ce meritam am primit, putem să-l avem pe el ajutător şi să zicem:

<Aşa cum atunci n-ai răbdat să vezi neamul creştinesc prigonit şi batjocorit şi binecuvântarea ta a făcut ca firavul Nestor să fie mai tare ca Lie cel tare şi să-l biruiască, aşa fă şi acum. Roagă-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-ai iubit, să mijlocească şi pentru mine.>

13_8bit_PE-IC8-DS2-Q2Un alt lucru mai deosebit este că, atunci când a fost ucis, a ridicat mâna dreaptă – icoanele îl arată aşa – când au venit spre el cu suliţele să-l străpungă, ca suliţele să-l străpungă în dreapta, cum L-au străpuns şi pe Hristos, şi astfel să mărturisească până şi prin moartea sa pe Hristos. Putem vedea numai din aceste câteva lucruri micuţe, putem creiona chipul Sfântului Dimitrie şi de ce Dumnezeu l-a slăvit şi i-a dar cinstire printre oameni cum puţini sfinţi au cinstire încă din veacul acesta.

De ce a avut Nestor nevoie de binecuvântarea sa? Ce înseamnă binecuvântare? Până la urmă, este o rugăciune. Că nu putem noi binecuvânta cu puterea noastră, ci cerem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului aceluia. De ce a avut nevoie de binecuvântarea sa? De ce binecuvântarea multora sau a noastră nu are putere, dar a lui avea putere? Cu siguranţă pentru că el, pe toate pe care le-a făcut, le-a făcut pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu, şi-a dat și viaţa pentru El. Atâta putere are rugăciunea noastră și binecuvântarea cât punem din noi pentru Dumnezeu și facem chiar numai pentru Dumnezeu şi nu de dragul lumii și nici de dragul slavei şi nici de dragul onorurilor şi nici ca oamenii să ne cinstească pe viitor, ci numai de dragul lui Dumnezeu. Şi cu siguranţă rugăciunea lui şi binecuvântarea lui au avut putere pentru câtă suferinţă a putut îndura, pentru câtă durere a putut duce, pentru câtă cruce a putut purta pe umeri, cu drag pentru Hristos, fără să se tânguie, fără să se revolte, fără să cârtească, ci dimpotrivă, cu bucurie.

V-aţi putea întreba de ce spun fără să cârtească şi de unde ştiu că nu i-a fost frică în închisoare, așteptându-și moartea? Poate că, până să vină împăratul în cetate, a făcut cu uşurinţă mute fapte mari, dar poate că după aceea s-a temut sau s-a cutremurat și a stat în închisoare fricos şi s-o fi gândit că a fost prost şi că trebuia să se fi oprit sau că trebuia să facă lucrurile în taină sau să facă altfel. Poate vă gândiţi: de unde ştim? Păi știm din faptul că atunci când a murit a ridicat mâna. Ce înseamnă să faci aşa, ce înseamnă să mori aşa? Pentru că ştim că moartea este înspăimântătoare, în faţa morţii omul este sincer, de aceea Părinţii se adunau în pustie şi ştiau, după cum murea un Părinte, cam cum a fost viaţa lui. În faţa morţii nu te poţi preface, cu moartea nu te poţi juca. În durerile acelea sau în spaima dinaintea morţii, în trăirea ultimelor clipe ale vieţii, acolo te arăţi aşa cum eşti, îți arăţi faţa cea adevărată. De aceea se adunau Părinţii în pustietăţi şi îl petreceau pe Părintele care se ducea dincolo şi se osteneau şi se rugau împreună cu el ca să iasă mai cu uşurinţă sufletul aceluia, să se ducă în lumea unde sunt corturile drepţilor și după cum murea acela, după cum se vedea la moarte, aşa ştiau cum a fost și viaţa lui.

Aşa se vede și în gestul acesta al Sfântului Dimitrie toată viaţa lui și, mai ales, felul lui de a gândi, iubirea lui faţă de Dumnezeu. Că, dacă tu, înaintea morţii nu te gândeşti: ce tânăr eşti, de ce să mori acum? Credeţi că nu i s-a şoptit de unii şi de alţii? Credeţi că nu l-au sfătuit mulţi să se prefacă că se închină idolilor ca să-şi salveze viaţa? Sau nu i-or fi spus să fugă înainte să vină împăratul? Putea să facă multe, dar el n-a vrut. Şi ne aducem aminte cum a murit el şi gestul lui nagiosdimitrios-martyrioe arată clar că el nu s-a gândit la sine, nu s-a preţuit pe sine, nu s-a iubit pe sine, nu și-a plâns de milă, ci L-a iubit şi l-au durut rănile lui Hristos mai mult decât durerea sa. Nu rănile neapărat văzute ale lui Hristos, ci mai mult rănile nevăzute ale durerii şi mâhnirii lui Dumnezeu în faţa fricii, în faţa grabei cu care s-au dat înapoi toţi, în faţa puţinătăţii omului, mâhnirea lui Dumnezeu, Cel care şi-a pus viaţa şi a avut încredere desăvârşită în om. Şi are în continuare. Cel Care parcă-i dă omului un cec în alb, îţi dă tot dinainte, te iubeşte dinainte de a şti tu că te iubeşte şi, totuşi, omul se dă înapoi, totuşi omul fuge, totuşi omul îşi găseşte îndreptăţire să se dea la o parte, să nu mărturisească. Dar Dimitrie n-a fost dintre aceia. Dimitrie a fost dintre cei pe care i-a durut această mâhnire a lui Hristos, această durere a lui Dumnezeu, mai mare decât durerea trupească de pe cruce. Şi a vrut să moară şi el cum a murit Hristos, ca şi cum ar spune: <Puţin din durerea mea să uşureze din durerea lui Dumnezeu>, durere care este neîncetată, nu s-a sfârşit atunci.

Durerea lepădării de Dumnezeu n-a fost doar atunci pentru Hristos; Cel Care zicea atunci: Întristat este sufletul Meu până la moarte n-o zice numai atunci, ci o zice şi acum, văzând învârtoşarea şi frica şi fuga omului. Văzând-l pe omul căruia i S-a arătat zi de zi, a vorbit cu el zi de zi în taina rugăciunii, l-a ajutat pe el zi de zi, i-a mângâiat creştetul zi de zi cu binecuvântările Lui, şi văzându-l pe acesta lepădându-se cu ușurință de El şi de Biserică şi dându-L pe Dumnezeu la o parte din inima sa şi trecând cu nepăsare în tăcere şi lepădându-se de Hristos poate prin vorbă, aceea e mâhnirea lui Dumnezeu, aceea e durerea lui Dumnezeu. Despre aceasta vorbeau Părinţii şi spuneau că iubirea lui Dumnezeu umblă prin lume rănită, neavând unde să se odihnească, pentru că nu este cine să-i răspundă. Aceasta este iubirea rănită a lui Dumnezeu, iubirea întristată, pentru că iubire nu poate fi numai dintr-o parte, trebuie să fie şi răspunsul din partea cealaltă. Omul nu prea dă răspuns, răspunsul omului este evaziv. Exact ca și cum i-ai spune unui om iubit de-al tău că tu ţii cu tot sufletul la el, că-l iubeşti, că ţi-e prieten, și el ar zice: <Mm, şi eu…>. Răspunsul lui e durere, durere pentru cel ce şi-ar pune viaţa pentru celălalt. Aşa este şi răspunsul nostru, al creştinilor, care este foarte evaziv, foarte temător, cu picioarele în două bărci diferite, oricând gata să lăsam totul deoparte şi să fugim.

Burial of St. DemetriosSfântul Dimitrie nu a fost aşa. O arată clar viaţa lui, dar o arată clar şi moartea lui. O asemenea moarte în care până şi ultimul gest pe care l-ai făcut să fie înaintea lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat era Dumnezeu, înseamnă că în inima lui neîncetat cugeta la El, înseamnă că inima lui era îndrăgostită de Dumnezeu şi iubea fiecare gest al lui, fiecare gest şi fiecare faptă pe care a trăit-o Dumnezeu, pentru el era și durere și bucurie, pentru el era tot.

Şi de aceea cred că a putut lucra Dumnezeu prin el, de aceea l-a iubit Dumnezeu atât, de aceea se arată până acum atâtea minuni la mormântul său. Lângă oasele sale sfinte, de aceea vorbim şi de el acum, pentru că aceştia ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu nu vor muri niciodată:

Cel ce crede în Mine nu va muri, ci se va muta de la moarte la viaţă.

Acesta s-a mutat de la moarte la viaţă şi ne vom aminti de el şi în veacul acesta şi în veacul celălalt. Şi putem zice cum zicea Cezar împăratul lângă statuia lui Alexandru cel Mare, Cezar gândind omeneşte şi având spre 35-40 de ani, îi zicea statuii lui Alexandru cel Mare: <Tu, la 25 de ani, ai cucerit lumea întreagă şi eu, la 40, n-am făcut nimic…> Şi nouă parcă ne vine mult mai mult să zicem lângă icoana Sfântului Dimitrie: <Tu, la 21 de ani, L-ai iubit astfel pe Hristos, iar noi…>, îmbătrânind în răutăţile noastre, nu putem zice asta. Nici măcar an de an, nici măcar clipă de clipă, nu adăugăm bine la bine, ci rău la rău de multe ori.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

1

***

“LUPII” INTERIORI AI OBISNUINTELOR NOASTRE PATIMASE si DIBACIA DUHOVNICEASCA A SARPELUI DE “A NU IESI IN CALEA RAULUI”

Cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi?

2013:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

O să ne oprim la începutul Evanghelie de la Matei, pe care cei care aţi fost la Utrenie aţi auzit-o. Este în cinstea Sfântului citită, cea din cap. 10, care începe aşa:

Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Şi vă spun vouă: fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii.

Şi, în două versete, ne vorbește de patru animale şi-l compară pe om cu acestea: pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sf. Ap. Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi atunci şi la lupul cel înţelegător de care citiţi în rugăciunile de la împărtăşanie Se referă Mântuitorul.

Dar aş vrea să ne gândim puţin la aceste trei asemănări cu care Mântuitorul vrea să ne asemene şi cu care ar trebui să ne asemănăm: cu mieii sau cu oile, cu porumbeii şi cu şerpiiîn înţelepciune. În primul rând ne aseamănă cu mieii, cu oile. Primul lucru la care trebuie să ne gândim nu este că ceilalţi sunt lupi, ci lupii cu care trebuie să ne luptăm sunt în primul şi în primul rând în două direcţii la care ne gândim prea puţin. Prima direcţie este diavolul, el este lupul cel înţelegător, iar a doua direcție suntem noi înşine. Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de puterile întunericului care sunt în noi, hrănite de noi mult timp, care par la prima vedere blânde, care par de-ale noastre, dar să ştiţi că, atunci când încercăm să le dezrădăcinăm, devin lupi. Și nu se lasă. Comodităţi, mici plăceri pe care ni le facem şi o să vedeţi că, dacă pentru Hristos va trebui să le scoatem, cât de tare o să ripostăm şi cu câtă învârtoşare, n-o să vrem să ne lăsăm de nişte nici lucruri despre care am socotit că nu e nimic rău în ele, dar, de fapt, devenim dependenți de ele. Vă daţi seama, dacă la nişte lucruri micuţe abia [sau nu] renunţăm, ce să mai zicem de cele mai mari?

Aşa încât este în noi o parte întunecoasă, pe care noi o socotim luminoasă, dar ea e întunecoasă, un fel de vistierii ale morţii. De fapt, acum, la prima vedere, ele nu par ale morţii, aşa cum vara, atunci când toată grădina este înverzită, nu faci diferenţă între cele care se usucă la venirea toamnei şi cele care rămân verzi, la prima vedere nu faci diferenţa, dar, când vine toamna şi apoi iarna, ştii ce poate trece prin toată iarna şi ceea ce piere. Aşa şi omul: uitându-ne peste sufletul nostru, vedem că toate sunt verzi şi toate ne sunt de folos şi toate sunt ale noastre, dar sunt în noi vistierii ale morţii, trecătoare, vremelnice, schimbătoare, care nici măcar nu sunt ale noastre; ale noastre sunt cele care rămân, ale noastre sunt cele cu care ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt cele trecătoare ale veacului acestuia şi împotriva cărora de multe ori trebuie să ridicăm război sau, oricum, mai degrabă vor ridica ele război asupra noastră atunci când vom vrea să-L alegem mai cu sârguinţă pe Hristos ca Stăpân şi Domn şi Prieten şi Frate şi Tată şi Păstor al sufletelor şi al trupurilor noastre. Atunci florile frumoase din grădina sufletelor noastre vor deveni plante carnivore şi care ne strâng din toate părţile ca volbura și ca iedera şi care ne sufocă.

Împotriva acestora, în primul rând, zice Mântuitorul, și nu împotriva aproapelui, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, pentru că trimiterea lor nu era atunci, pe moment, câteva zile sau câteva săptămâni în care urmau ei să se ducă să propovăduiască şi apoi să se întoarcă. Nu aceea era misiunea la care erau chemaţi ei şi nu pentru aceasta venise Mântuitorul, nu venise doar pentru câţiva apostoli care să meargă să propovăduiască, ci cuvintele Mântuitorului sunt adresate nouă, tuturor, nu numai apostolilor atunci, în momentul acela. Iar pe noi nu ne trimite niciunde departe, ci fiecare în viaţa sa, cum zice Mântuitorul:

Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa

– adică cele ale vieţii lui, cele ale mărturiei lui, cele în faţa cărora trebuie să dea mărturie, în faţa cărora trebuie să ridice steagul luptei şi al biruinţei, dacă va îngădui Dumnezeu să fie al biruinţei și cred că va îngădui, aceea este crucea pe care trebuie să o purtăm și aceea este misiunea în care suntem trimişi, fiecare în viaţa noastră și în preajma noastră şi între apropiaţii noştri şi lângă celălalt şi pentru cel de lângă noi. Şi atunci, cum ziceam, lupii sunt diavolii care se luptă cu noi neîncetat, dar şi obișnuințele noastre şi felul în care ne place să fim şi să ne raportăm la noi şi la ceilalţi şi să ne îndulcim de cele ale veacului acestuia. Nu e rău în sine a te bucura sau a te îndulci de veacul acesta, dar dacă aceste mici îndulciri şi mici bucurii vor deveni piedică de a te apropia de Hristos, atunci trebuie să renunţăm la ele. La vremea potrivită, când Dumnezeu va socoti, va trebui să renunţăm la ele. Şi ele atunci ne vor deveni duşmani cum nu ne-am închipuit. Din blânzi şi cuminţi vor deveni colţoşi ca lupii.

În acelaşi timp, însă, este vorba şi de cei mai apropiaţi sau mai depărtaţi de noi, care nu au primit sau nu s-au îndulcit de darul credinţei, şi care ne pot deveni învârtoşaţi potrivnici. Aşa încât se împlinește în cuvântul acesta spus de Mântuitorul ceea ce spun Părinţii mai târziu din experienţa lor în zeci şi zeci de ani de osteneală, sute și mii de ani de osteneală, când au zis că, atunci când un om se hotărăşte să pornească pe calea lui Dumnezeu, trei sunt duşmanii care se ridică împotriva lui:

1. trupul și pornirile lui, adică noi înşine şi toată partea noastră trupească, cugetul trupesc, nu numai trupul, se revoltă și nu-i place noua rânduială pe care vrem să i-o impunem;

2. cei apropiaţi ai noştri, din jur şi cei în calea cărora vom ieşi şi

3. diavolul.

Exact cum spune Mântuitorul.

Şi zice Hristos:

Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.

Nu de voia lor. Or, Dumnezeu niciodată nu ne trimite de unii singuri în mijlocul lupilor şi ştim bine că El ne spune:

Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele vieţii voastre.

Şi cum stau oile în clipa în care sunt înconjurate de lupi? Se pun în jurul păstorului! Aproape că se suie pe el de frică şi încearcă să caute la el ajutor. Păstorul este Dumnezeu. De fapt, cuvântul în înţelesul acesta trebuie să se adune: starea în care trebuie să fim tot timpul este aceea în care să stăm lipiţi tot timpul de Păstor, de Dumnezeu, de Hristos, de chemarea numelui Său. Aşa cum oile nu-şi pot îndrepta ochii spre altceva, ca ultimă scăpare, decât la păstorul lor, pe care l-au urmat și până atunci, adică la Dumnezeu, aşa nu trebuie să-şi ia sufletul nostru ochii nicio clipă de la El. Şi să realizăm lucrul acesta, că suntem ca nişte oi în mijlocul lupilor, nu suntem într-o promenadă plăcută prin lumea aceasta, ci chiar ca nişte oi în mijlocul lupilor, împotriva lupilor interiori, împotriva lupului celui gânditor, împotriva lupilor trimişi la pradă de către diavol prin oameni care-l ascultă pe el. Împotriva acestora n-avem noi putere și, vedeţi, înlătură cu totul Mântuitorul ideea de a se uni oile să poarte război cu lupii. Nu se pune problema aceasta. Ci să fim asemenea oilor care nu s-au gândit să se ia la război, la ceartă şi la luptă cu lupul, ci se adună în jurul Păstorului şi strigă în ajutor la El şi El, cu siguranţă, le va ajuta. Pentru că nu e un păstor năimit, nu e un păstor care fuge, lăsând oile, ci este un Păstor Care le cunoaşte pe nume şi le scoate și le-a scos de atâtea ori la păşune și la izvor şi le aduce înapoi și iar le scoate şi Acesta Îşi va pune sufletul și trupul şi sângele Său pentru oile Sale.

După aceea ne spune să ne asemănăm cu porumbeii. Şi aici sunt două înţelesuri: nevinovăţia şi blândeţea lor, cum şi spune:

Fiţi blânzi ca porumbeii.

Despre porumbei nu s-a auzit vreodată că s-ar fi repezit asupra cuiva. Nu este în porumbel iuţime, nu este răutate, ci este blândeţe, indiferent că cel care a pus mâna pe el urmează să îl mângâie sau să îi frângă gâtul. La această blândeţe a porumbeilor ne îndeamnă Dumnezeu, dar mai face încă o trimitere prin ei, la care mintea iudeilor fugea repede, datorită porumbelului sau turturelei jertfite în Templu, care era aproape răstignită, pentru că i se frângea gâtul şi i se pironeau aripile de perete. Deci Se referă la acceptarea jertfei sau la acceptarea căii pe care Dumnezeu ţi-o pune în cale, fără cârtire, fără zbatere. Iar un alt înţeles se leagă de faptul că Noe a dat drumul unui porumbel care s-a întors cu o ramură de măslin. Şi vedeţi şi acum că porumbeii sunt printre puţinele păsări care se întorc, lucru cunoscut din vechime. Deci e încă un lucru la care ne îndeamnă Dumnezeu prin porumbel: să ne întoarcem neîncetat. Chiar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu, chiar dacă greşim, chiar dacă ne lepădăm, să ne întoarcem neîncetat la Tatăl. Aşa cum fiul risipitor ca un porumbel s-a reîntors, aşa şi noi suntem îndemnaţi să revenim din nou acasă, din nou acasă, neîncetat.

Să fim înţelepţi ca şerpii nu se referă la înţelepciunea şarpelui ca viclenie cu care a înşelat pe om – că nici nu era şarpele acolo, în rai, ci era diavolul care îl stăpânea pe şarpe – ci se referă la înţelepciunea practică pe care şarpele a avut-o încă de când l-a zidit Dumnezeu. Nu întâmplător şarpele a fost stăpânit de diavol şi nu alt animal, pentru că era cel mai înţelept dintre animale, aşa cum îl făcuse Dumnezeu, avea o înţelepciune firească. Acolo, în Scriptură, la capitolul 3, traducerea corectă este „dibăcie”, „înţelepciune practică”, adică ştie când şi cum să facă. De aceea diavolul a nădăjduit că prin şarpe îl va birui pe om, nu prin altcineva, tocmai pentru că şarpele era cel mai bine văzut de om, cel mai plăcut, pentru că avea această dibăcie, această isteţime. Tocmai de aceea l-a stăpânit pe şarpe, ca prin şarpe să-l înşele pe om mai uşor. Dar Dumnezeu nu-l acuză definitiv pe şarpe pentru că a fost stăpânit de diavol, ci ne îndeamnă chiar să avem dibăcia cu care l-a zidit Dumnezeu pe el, pe care o vedem chiar şi acum. Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului, în care căutăm noi înşine judecata sau asprimea sau “cizma” stapanitorului sau teroarea tiranului sau ne supunem noi de voie, ci, asemenea şarpelui, care, atunci când simte pericolul, ştie când să se retragă, atunci când vine toamna – se zice că de Sf. Dimitrie se ascund şerpii în pământ şi nu mai ies – ştie momentul când ar trebui să intre în cuibarul lui şi de acolo să nu mai iasă până primăvara, pentru că, dacă iese, rămâne înlemnit şi moare, ştie când să se ascundă și când să iasă, știe să nu atace decât atunci când este lovit sau călcat – nu se repede și nu face rău cu voie, nu-i face plăcere răul în sine.

La dibăcie se referă Hristos, dar mai ales la dibăcia aceasta de a şti să ne ferim de rău, de a nu ieşi în calea răului, aşa cum Mântuitorul, atunci când a auzit că este căutat în Iudeea, a plecat în Galileea. Adică n-a căutat mânia oamenilor. Când ei L-au dus pe sprânceana muntelui Nazaret şi au vrut să-L omoare cu pietre, El n-a mai stat la discuţii cu ei şi nu i-a întărâtat mai mult, ci a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo. Adică a ştiut când să Se oprească. A ştiut să nu învârtoşeze inimile copiilor Lui, aşa cum şi scrie în Scriptură:

Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copilului vostru.

Această înţelepciune, de a nu învârtoşa inima aproapelui nostru, a celuilalt, aceea de care vă povesteam odată despre un părinte din muntele Athos, cred că din mănăstirea Dionisiu, care a fost atât de dezamăgit de nesporirea duhovnicească a ucenicilor lui, el străduindu-se mulţi ani, zeci de ani cu ei, şi aceştia nu numai că nu-l ascultau, ci îi stăteau împotrivă şi cârteau şi găseau nod în papură cuvintelor lui, şi aşa de necăjit şi de întristat a fost, deşi el era pus acolo ca duhovnic, încât a plecat, a fugit din mănăstire, el, duhovnicul mănăstirii, a fugit şi s-a dus la părintele său duhovnicesc, care era aproape de vârful Athonului, unde, de obicei, stau sihaştrii şi anahoreţii. S-a dus acolo şi era atât de trist şi de învârtoşat şi de mâniat, încât i-a spus părintelui său că are de gând să nu se mai întoarcă niciodată. Iar părintele său, fiind om înţelept şi având această înţelepciune practică, pe care Dumnezeu ne învaţă să o avem, nu i-a spus atunci, pe moment: <Faci o greşeală…! Cum de-ai plecat?… Du-te înapoi…!>, pentru că ştia că atâta învârtoşare avea şi tristeţe, încât, dacă şi el i-ar fi zis asta, îl va pierde definitiv, poate plecând de tot din munte sau din monahism sau făcând ceva mult mai grav, şi atunci i-a zis: <Bine, stai aici, rămâi cu mine.> Şi trecând timpul și trecând săptămânile şi lunile, şi-a revenit acest duhovnic, şi-a venit în firea lui şi s-a gândit unde a greşit, ce a greşit, şi s-a hotărât: cum se poate, cum să lase el obştea aşa şi să plece? Cum să aibă odihnă? Şi s-a dus înapoi la părintele său şi i-a zis: <Părinte, m-am gândit mult şi mă întorc înapoi, nu se poate să plec aşa…> Şi atunci abia a respirat uşurat părintele lui şi i-a zis: <Ah, de când aşteptam să zici asta…!> <Păi şi de ce nu mi-ai zis?> <Nu era de folos să zic atunci, că mai mult te învârtoşai. Acum pot să-ţi zic: du-te, frate, fii binecuvântat, acolo e locul tău!>

Şi aceasta e înţelepciunea pe care de multe ori trebuie să o avem, nu numai cu ceilalţi, ci şi cu noi înşine, această pedagogie fină s-o avem cu sufletele noastre. Noi, de multe ori, în interior, vrem să ardem etapele, să sărim repede, să facem şi ne obosim sufletul şi ni-l învârtoșăm şi nu avem înţelepciunea aceea de care zice Mântuitorul: Părinţilor, nu învârtoşaţi inima copiilor voştri, ci ne învârtoşam sufletul şi îl împovărăm şi îi dăm multe de purtat trupului şi putem să avem surpriza să ni-l facem vrăjmaş învârtoşat împotriva noastră, şi trupul şi sufletul şi mintea şi inima, pentru că nu avem înţelepciunea aceasta pe care Dumnezeu ne îndeamnă s-o avem şi această dibăcie practică.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

s0626008

Legaturi:

“[…] Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”

***

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Razboiul nevazut, Sfantul Mucenic Dimitrie, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”

  1. Predica Parintelui Damaschin Luchian din 2013 – tot foarte buna si important de ascultat si de luat aminte!

  2. Pingback: Viata si minunile Sfantului Dimitrie cel Nou, CUVIOSUL DESCULT ALE CARUI SFINTE MOASTE OCROTESC BUCURESTII (reportaje video si predici audio) -
  3. De pe facebook:

    “Am auzit azi, la Putna, o predica mai putin obisnuita, in sensul ca pe loc nu prea am inteles nimic, dar plecand acasa si gandindu-ma la acele vorbe, incet incet am inceput sa discern si sa inteleg.
    Predica a fost tinuta de Parintele Ieremia, fostul ucenic al Parintelui Arsenie Papacioc.
    Parintele a terminat doctoratul in matematica, undeva prin America.
    Tot facea trimitere la Cuviosii din America, mai ales la Cuviosul Gherman.
    Dupa ce a pomenit de Sfantul Dimitrie Basarabov, de Cuviosul Nestor, si de sotia lui Pontiu Pilat, a facut o corespondenta cu zilele de azi.
    Noi, azi, spune Parintele Ieremia, suntem in viata, traim in pace datoria Harului lasat noua de Sfintii Inchisorilor. Daca nu ar fi indurat acestia in temintele comuniste, azi nu am mai fi trait in liniste.
    A amintit de Parintele Arsenie Papacioc, de modul cum a indurat in temnite, fiind tinut intr-o incapere formata doar din ziduri, in care un om normal nu putea trai mai mult de 48 ore.
    Parintele Arsenie Papacioc a rezistat si 7 zile, acolo, in frig si fara mancare, incat sotia acelui colonel-drac, seful temnitei, s-a speriat si i-a cerut colonelui -drac sa-l scoata pe Parintele Arsenie din acea incapare, caci altfel, ea, sotia, isi va iesi din minti.
    Am retinut, de asemenea, un cuvant foarte interesant pentru noi, si anume ,Printul Charles, mergea deseori la Parintele Dionisie Ignat, de pe Athos, pentru a-i cere sfat, cu toate ca Parintele Dionisie Ignat era imbracat saracacios, incat nu ai fi dat doi bani pe el.
    Azi, ca niciodata, spune Parintele Ieremia, raul e mai aprig ca niciodata, iar formele lui sunt atat de subtile incat nici macar nu le poti sesiza, dar sa mai lupti impotriva raului.
    Dar si cununa e pe masura, de aceea a lasat Dumnezeu ca raul sa ajunga la un asemenea nivel, fiindca si Cununa celui care lupta pentru a fi cu Hristos, e mai mare ca acelora din trecut.
    Sa indraznim la Sfanta Impartasanie, sa ne impartasim mai des, sa ne pregatim duhovniceste, sa facem eforturi in privinta aceasta, caci fara Sfanta Impartasanie ajungem la Nesimtire, iar daca ajungem la nesimtire, incetam sa mai luptam cu pacatul.
    Sa fim Nestori, asa a conchis Parintele Ieremia, sa nu ne multumim c-o ducem bine, ca mergem la Biserica, ci sa-i spunem raului pe nume, sa ne insemnam cu semnul Crucii si sa luptam cu raul, sa-l demascam, sa sprijinim pe cei care lupta impotriva avortului, sa ajutam chiar cu bani, sa facem ceva, sa nu stam in loc.
    Sa ajutam cu orice organizatiile care lupta pentru bine.”

  4. @ Sim:

    Multumim!

  5. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  6. Pingback: MODELUL MARTURISIRII SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE si APOSTAZIA TACITA A CRESTINILOR DE AZI: “Ne lepadam de Hristos si nu gasim timp sa marturisim. Avem timp pentru orice, dar numai pentru lucruri esentiale nu gasim timp”/ TROPARUL Izvorator
  7. Pingback: Predica Mitropolitului Pavlos de Drama la sarbatoarea Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir: “O, OMULE, OPRESTE RAZBOIUL IMPOTRIVA BISERICII!” “Sfantul Dimitrie a schimbat dregatoriile lumesti cu valori duhovnicesti neclint
  8. Pingback: Cuvinte de invatatura (si VIDEO, AUDIO) la DUMINICA SFANTULUI TOMA “CURAJOSUL”: Domnul poarta ranile noastre si are incredere in noi | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: SFANTUL MUCENIC DIMITRIE, iubirea sa totala pentru Hristos si PUTEREA DE A INVINGE CELE DE NEINVINS (si video, audio)/ “Protejați Biserica și susțineți-o! Aveți grijă, căci a distruge este foarte ușor, dar a rezidi este foarte greu”/ U
  10. Pingback: “Dumnezeu nu ne îndeamnă spre naivitate tâmpă în care ne aruncăm în ghearele lupului”. PREDICA PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU la Sfantul Mucenic Dimitrie… si o TALCUIRE duhovniceasca a versetului: “Iată Eu vă trimit pe voi ca
  11. Pingback: DEMNITATE sau MANDRIE? SMERENIE sau NAIVITATE? Un raspuns al Parintelui Pantelimon din conferinta de la Bucuresti | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate