“NU ESTE UN RAU MAI MARE CA CEARTA, LUPTA SI DEZBINAREA IN BISERICA. Nu este un rau mai mare ca taierea in mai multe bucati a hainei Bisericii. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne mai imbucatatim si noi pe noi insine?” – SFINTII TREI IERARHI – APOSTOLII IMPACARII SI UNITATII

30-01-2017 Sublinieri

14642488_1299045316795759_8802494563066006110_n

(icoana de Gabriel Toma Chituc)

Va mai recomandam:

***

Pr. Constantin Sturzu/ Doxologia:

Sfinţii care ne împacă

Pe 30 ianuarie, Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul (sau de Nazianz) şi Ioan Gură de Aur, care au păstorit în secolul IV, considerat „secolul de aur” al teologiei creştine. Dincolo de pomenirea lor individuală (pe 1 ianuarie, pe 25 ianuarie, respectiv pe 13 noiembrie), aceşti sfinţi au primit şi o zi de prăznuire comună, în urma unor neînţelegeri apărute în Biserică în secolul XI, „între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi”, cum scrie în Sinaxar. Existau trei tabere – vasiliteni, grigoriteni, ioaniteni – care considerau că sunt îndreptăţiţi să impună ca model desăvârşit pentru slujirea Bisericii pe unul dintre cei trei sfinţi. În anul 1081, cei trei sfinţi i s-au arătat separat, apoi toţi trei împreună Episcopului Ioan al Evhaitelor, spunându-i: Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire (…). Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire”.

Aşadar, sărbătoarea din 30 ianuarie este o sărbătoare a împăcării în Biserică. Sesizăm, din păţania credincioşilor din veacul al XI-lea, cât de uşor se poate aluneca în dezbinare, chiar având râvnă şi (părelnică) evlavie la sfinţi. Prilej de reflecţie şi îndemn şi pentru noi să nu facem tabere în Biserică, pe nici un motiv. Căci, urmând unor Părinţi contemporani, unii au ajuns să se certe între ei. Un Părinte zice: „Sunt semne că vine sfârşitul lumii, să acţionăm ca atare”. Altul nu neagă, dar spune: „E un zgomot prea devreme”. Un al treilea se retrage în pustie şi îndeamnă la rugăciune şi la asceză. Asta nu înseamnă că e ceartă sau dezbinare între unii ca aceştia, ca şi cum „s-ar fi împărţit Hristos” (Cf. I Corinteni 1, 13), ci doar că fiecare îşi are lucrarea sa în lume, după cum îi dă Duhul (Cf. Faptele Apostolilor 2, 4). Noi însă, neputincioşi şi neluminaţi de Duh Sfânt, putem fi tentaţi să absolutizăm una dintre poziţiile unor astfel de modele duhovniceşti, spre a noastră pierzare şi slujind, astfel, duhului dezbinării şi al zâzaniei. Sfinţii Trei Ierarhi ne învaţă să nu absolutizăm nici o lucrare din Biserică, ci fiecare să cinstească, în Duh, ceea ce se face spre slava lui Dumnezeu, chiar dacă rezonează mai mult cu viaţa şi învăţăturile unui anumit sfânt sau unui anume părinte duhovnicesc.

01Dar Sfinţii Trei Ierarhi ne împacă nu doar între noi, cei din Biserică, ci şi, prin învăţătura lor, cu toate cele din lumea aceasta. Când spun ne împacă, nu înţeleg că îndeamnă la compromis sau concesii necuvenite, ci spun că ne ajută să dobândim pace în minte şi în inimă, nemailăsându-ne tulburaţi de nimic din cele existente.

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu ştiinţele timpului. Ei înşişi au studiat mai întâi cele izvodite de înţelepciunea omenească, înainte de a se apleca asupra teologiei. Căci, ei ne îndeamnă „să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi, mai întâi, în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II, în PSB, vol. 17, p. 568).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu fenomenul cultural. Nu în sensul de a accepta şi gusta din tot ceea ce se creează în acest domeniu, ci de a ne forma o anume capacitate de selecţie. Spre exemplu, în beletristică: „După cum celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, II-III, în PSB, vol. 17, pp. 568-569).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu existenţa celor ce nu cred şi nu-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor. E un singur mod de a dobândi pacea, în acest caz, anume fiind noi înşine ucenici vrednici de numele de creştin. „Să facem din pământ cer! (…) Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi, când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici, pe pământ, creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta? (…) Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm şi pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, V, în PSB, vol. 23, p. 517).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi cu însăşi condiţia umană, pe acest pământ îmbibat de suferinţă şi plin de inechităţi strigătoare la cer. E încurajator să afli din gura sfinţilor că toate câte pătimim ne pot fi de folos, cum ne învaţă, spre exemplu, Sfântul Grigorie Teologul: „Ştiinţa medicală urmăreşte sănătatea şi bunăstarea trupului: sau să-l păstreze sănătos sau să-i readucă sănătatea, dacă a pierdut-o, cu toate că nu ştim bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au; adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea şi boala e la fel ca şi cu sărăcia şi bogăţia, cu slava şi lipsa de slavă, cu starea socială smerită şi starea socială strălucită şi cu toate cele care, prin natura lor, stau la mijloc între bine şi rău şi nu înclină mai mult nici într-o parte, nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea liberă şi prin felul cum le întrebuinţează cei ce le au” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în volumul Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 185). Cu alte cuvinte, important este cum ne raportăm noi la cele bune sau rele din viaţa noastră, ce facem noi din ceea ce trăim. În mâna noastră sunt toate, dacă avem credinţă în Dumnezeu.

Ne învaţă Sfinţii Trei Ierarhi cum să ne împăcăm între noi. Pacea e mult căutată în acest veac, dar soluţiile nu sunt de natură politică sau socială, ci de natură duhovnicească: „Căci n-ar exista împărţiri şi neînţelegeri între oameni, dacă păcatul n-ar fi împărţit firea în două” (Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XVIII, II, în PSB, vol. 18, p. 501).

Ne împacă Sfinţii Trei Ierarhi chiar şi cu existenţa diavolului. Lupta cu acest vrăjmaş nu trebuie să ne sperie: „De te întreabă cineva de ce l-a lăsat Dumnezeu pe diavol (pe pământ), aşa să-i răspunzi: că pe cei treji şi veghetori nu numai că nu i-a vătămat vreodată, ba chiar le-a fost de folos, nu voind el, desigur, fiindcă e viclean, ci datorită curajului lor, pentru că s-au folosit cum trebuie de viclenia lui” (Sfântul Ioan Gură de AurDiavolul şi magia, Editura Agaton, Făgăraş, 2012, p. 4).

Cei trei mari şi slăviţi sfinţi prăznuiţi pe 30 ianuarie ne învaţă, în toate cele ce s-ar putea enumera, meşteşugul prin care dobândim pacea totală, cea care nu se mai poate lua de la noi, pentru că izvorăşte din Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ei sunt apostoli ai împăcării şi ai unităţii, ai armoniei şi ai comuniunii spre care ne cheamă Domnul iubirii desăvârşite.

sfintii_trei_ierarhi_vasile_cel_mare_grigorie_teologul_si_ioan_gura_de_aur_12

***

Sfantul Ioan Gura de Aur:

Cuvântul III

[fragment]

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei
Ed. IBMBOR – 2007

“[…] Tot aşa şi păstorul cel bun nu alungă numai lupii, ci tămăduieşte cu toată purtarea de grijă şi oile bolnave. Căci care e câştigul dacă scapă oile din gura fiarelor, dar ele sunt mistuite de boală? La fel şi un general viteaz nu pune pe goană numai maşinile de război ale duşmanilor, ci înainte de asta adună în jurul său oraşul răzvrătit; că nu va avea nici un folos de biruinţa din afară, câtă vreme înlăuntrul oraşului este răzvrătire.

Şi ca să cunoşti că nimic nu duce la pieirea unei împărăţii atât cât răzvrătirile şi luptele cele dinlăuntru, asculta ce spune Hristos: Orice împărăţie dezbinată în sine nu va dăinui. Şi totuşi, ce este mai puternic decât o împărăţie?

Are bani din destul, arme, ziduri, întărituri, număr mare de ostaşi, cai şi multe altele care o fac puternică. Cu toate acestea, o atât de mare putere este doborâtă la pământ dacă se dezbină în sine. Nimic nu slăbeşte atât ca disputele şi cearta, după cum nimic nu întăreşte şi nu împuterniceşte atât cât dragostea şi unirea.

La asta gândindu-se şi Solomon, spunea: Când fratele e ajutat de frate, este ca o cetate întărită şi ca o împărăţie întemeiată”.

Ai văzut cât de mare e tăria unirii? Ai văzut câtă vătămare aduce dezbinarea? Când o împărăţie se dezbină, este doborâtă la pământ, iar când doi oameni sunt uniţi şi legaţi între ei, sunt mai tari decât un zid.

Ştiu că, prin harul lui Dumnezeu, cea mai mare parte a turmei noastre nu este bolnavă; boala i-a cuprins doar pe câţiva; dar aceasta nu trebuie să ne facă să neglijăm vindecarea lor. De-ar fi bolnavi numai zece, sau numai cinci, sau numai doi, sau chiar numai unul, nici acesta nu trebuie trecut cu vederea. Chiar de este numai unul, chiar de este cel din urmă om, un neluat în seamă, totuşi este fratele nostru, pentru care a murit Hristos. Şi cât de mult îi are la inimă Hristos pe aceşti fraţi mici şi neluaţi în seamă! Celui ce va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai de folos îi este să-şi atârne o piatră de moară de gâtul lui şi să se arunce în mare. Şi iarăşi: „Întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi iarăşi: Nu este voia Tatălui vostru Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici, nu e oare nesăbuit ca noi să-i lăsăm în părăsire pe cei mici, când Hristos are atâta grijă de ei? Să nu-mi spui că e (doar) unul! Ci că unul este neglijat, şi că acesta întinde boala şi la ceilalţi!Puţin aluat dospeşte toată frământătura”, spune Pavel. Neglijarea celor mici, a celor de jos, pierde totul, dărâmă totul. Din pricina aceasta rănile ajung mari; după cum, cu uşurinţă ajung mici dacă se bucură de îngrijirea cuvenită.

Celor bolnavi am să le spun mai întâi aceasta! Nu este un rău mai mare ca cearta, lupta şi dezbinarea în Biserică. Nu este un rău mai mare ca tăierea în mai multe bucăţi a hainei Bisericii, pe care tâlharii n-au cutezat să o sfâşie. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne mai îmbucătăţim şi noi pe noi înşine? Nu-l auzi pe Pavel, care spune: „Dar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi căutaţi sa nu vă nimiciţi unul pe altul? Te întreb: Umbli departe de turmă, şi nu te temi de lupul care dă târcoale turmei? Duşmanul vostru, spune Petru, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să răpească. Iată înţelepciune de păstor!

Hristos nici nu l-a lăsat pe duşman înlăuntru între oi, ca să nu înspăimânte turma, dar nici nu l-a dus departe de turmă, ca, prin frica de fiară, să adune toate oile înlăuntru. Nu-L cinsteşti pe Tatăl? Teme-te atunci de duşman! Dacă te desparţi de turmă, te va înhăţa negreşit! Hristos putea să ducă duşmanul departe tare de turmă! Dar ca să te facă să priveghezi, să fii gata de luptă şi să-ti găseşti scăparea necontenit în braţele mamei, l-a lăsat pe duşman să urle pe dinafară, pentru ca aceia dinlăuntru, auzind vocea lui, să se unească şi mai mult şi să se cheme unul pe altul în ajutor. Aşa fac şi mamele cele iubitoare de copii. Când copiii plâng, mamele adeseori îi ameninţă că au să-i arunce în gura lupului; nu ca au să-i arunce, ci ca să-i facă să tacă. De aceea Hristos a făcut totul, ca să trăim în pace şi să fim uniţi unii cu alţii.

2. Pentru aceea şi Pavel, cu toate că avea de adus multe şi mari învinuiri corintenilor, totuşi nu i-a învinuit mai întâi de altceva, ci de dezbinările dintre ei. Putea să-i învinuiască de desfrânare, de mândrie, de judecăţile lor la tribunalele păgâne, de ospeţele de la capiştile idoleşti; de aceea că femeile nu-şi acopereau capetele, iar bărbaţii şi-l acopereau, de dispreţuirea săracilor, de îngâmfarea lor din pricina harismelor date, de învierea trupurilor. Pavel putea să-i mustre pentru toate aceste păcate; totuşi le lasă la o parte, şi-i mustră mai întâi pentru certurile şi dezbinările dintre ei. Păcatul acesta vrea să-l îndrepte mai întâi.

Şi dacă socotiţi că nu vă plictisesc, am să vă arăt chiar prin cuvintele lui Pavel că, deşi putea să-i învinuiască de acele păcate, totuşi n-a căutat să îndrepte alt păcat înaintea acestuia. Că trăiau în desfrânare, ascultă ce zice: „Îndeobşte se aude că la voi este desfrânare”. Că se mândreau şi se socoteau mari, ascultă: „Unii s-au semeţit, ca şi cum n-aş mai veni la voi”. Că se judecau la tribunalele păgâne: „Îndrăzneşte cineva dintre voi, care are vreo pâră împotriva altuia, să fie judecat înaintea celor necredincioşi?”. Că mâncau cele jertfite idolilor: „Nu puteţi fi părtaşi la masa Domnului şi la masa demonilor”. Că femeile nu-şi acopereau capetele, ci bărbaţii, ascultă cum îi mustră, zicând: „Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, îşi ruşinează capul lui; iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul neacoperit, îşi ruşinează capul ei”. Că îi dispreţuiau pe săraci, a arătat-o şi pe aceea, spunând: „Unul este flămând, în timp ce altul se îmbată”; şi iarăşi: „Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei lipsiţi?”. Că toţi umblau după harisme mari şi nimeni nu le primea pe cele mici, spune: „Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci?”. Că se îndoiau de înviere, spune: „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Cu ce trup vin?”.

Cu toate că avea deci de adus atâtea învinuiri, totuşi de nimic nu i-a mustrat mai înainte de a le vorbi despre dezbinarea şi despre certurile dintre ei, ci, chiar de la începutul epistolei, grăieşte aşa: Vă rog însă, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie între voi dezbinări”. Ştia, ştia bine Pavel că acesta era lucrul cel mai grabnic. Desfrânatul, îngâmfatul sau altul, care are un alt păcat, venind des la biserică şi ascultând mereu învăţătura, se izbăveşte de păcatul lui şi-şi recapătă sănătatea; dar cel care se desprinde de Biserică, cel care se depărtează încetul cu încetul de învăţătura Părinţilor, cel care fuge de spitalul cel duhovnicesc, chiar dacă i se pare că e sănătos, va cădea totuşi iute în boală. Pavel a lucrat ca un doctor iscusit, care mai întâi stinge febra bolnavului, şi apoi vindecă rănile şi abcesele: a spulberat mai întâi dezbinarea, şi apoi a vindecat rănile fiecărui mădular. De aceea, înaintea tuturor vorbeşte de aceasta: să nu se răzvrătească unii împotriva altora, să nu spună că unii sunt ai unui dascăl, iar alţii ai altuia, să nu taie în multe părţi trupul lui Hristos.

[…]

Deci, în vremea iudeilor, pentru ca să prăznuiască Paştele la Ierusalim, nu se ţinea seamă de timpul când trebuia săvârşit! Dar tu, pentru ce nu pui unirea şi înţelegerea din Biserică mai presus de timpul săvârşirii Paştilor? Pentru ce, ca să pari că ţii ziua, o necinsteşti pe maica noastră de obşte a tuturor, pentru ce împărţi în două Sfânta Biserică? Cum mai poţi fi vrednic de iertare, când preferi să săvârşeşti păcate atât de mari pentru nimic?

[…]

Iar Domnul spune: „Dacă-ţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că ai ceva împotriva fratelui tău, mergi, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău!”. Ce spui? Dumnezeu nu-ţi îngăduie să-I aduci jertfă până ce nu te împaci cu fratele tău, dacă are ceva împotriva ta, şi mai îndrăzneşti şi mai stărui să te apropii de Dumnezeieştile Taine când întreaga Biserică şi atâţia Părinţi au ceva împotriva ta, îndrăzneşti să te apropii fără să pui capăt urii acesteia deşarte? Cum poţi săvârşi Paştile cu un astfel de suflet? Cuvintele acestea nu le spun numai celor care ţin Pastile cu iudeii, ci şi vouă, celor sănătoşi, pentru ca pe toţi pe care-i vedeţi că au această boală să-i adunaţi cu toată grija şi cu toată bunătatea şi să-i readuceţi în biserică. De se împotrivesc, de sar, de fac altceva, să nu ne lăsăm până ce nu-i înduplecăm, nimic nu este egal păcii şi unirii. Pentru aceasta episcopul, când intră în biserică, nu se urcă pe tronul acesta până ce mai întâi nu vă urează: pace; iar când se scoală pentru a vă spune cuvântul de învăţătură, nu şi-l începe până ce mai întâi nu spune tuturor: pace. Preoţii, când au să binecuvânteze, vă urează mai întâi: pace, şi apoi încep binecuvântarea. Diaconul, când porunceşte să ne rugăm împreună cu ceilalţi, ne porunceşte în rugăciunea lui să cerem înger de pace, să cerem ca toate cele puse înainte să fie cu pace; iar când vă dă drumul de la această slujbă bisericească, vă urează spunându-vă: „Mergeţi în pace!” .

În general vorbind, nu e cu putinţă să spunem ceva sau să facem ceva fără pace. Pacea este mama şi hrănitoarea noastră, aceea care ne încălzeşte cu multă grijă. Când vorbesc de pace, nu mă gândesc la salutarea aceasta pe care o rostim cu buzele, nici la pacea ce o avem cu oamenii de pe urma invitării la mese şi ospeţe, ci mă gândesc la pacea cea după Dumnezeu, pace care izvorăşte din unirea cea duhovnicească. Pacea aceasta mulţi o strică acum; aceştia, din pricina unei ambiţii deşarte, slăbesc credinţa noastră şi o întăresc pe cea iudaică; îi socotesc dascăli mai vrednici de credinţă pe iudei decât pe Părinţii noştri şi întreabă pe omorâtorii lui Hristos când trebuie să prăznuiască Paştile. Poate fi oare o prostie mai mare ca aceasta? Nu ştii că Paştele iudaic este închipuire, iar al nostru, adevăr?

Să-ti spun cât e de mare deosebirea dintre unul şi altul! Paştele iudaic a oprit moartea trupească; Paştele nostru a pus capăt urgiei lui Dumnezeu pornită asupra întregii lumi. Acela a izbăvit atunci de Egipt; acesta a scăpat lumea de slujirea la idoli. Acela l-a înecat pe Faraon, acesta, pe diavolul. După acela Palestina, după acesta, cerul.

Pentru ce stai lângă opaiţ, când S-a ivit Soarele? Pentru ce vrei să te hrăneşti cu lapte, când ti se dă hrană tare? Ai fost crescut cu lapte tocmai pentru ca să nu rămâi la lapte! Ţi s-a arătat opaiţul tocmai pentru ca să fii povăţuit spre Soare. Să nu ne mai întoarcem dar la cele de mai înainte, când au venit la noi cele mai desăvârşite! Nici să mai ţinem (cu stricteţe) zilele, timpurile şi anii, ci să urmăm cu sârguinţă totdeauna şi în orice împrejurare Biserica, punând mai presus de toate dragostea şi pacea. Chiar dacă ar greşi Biserica, totuşi n-ar fi o faptă atât de mare prăznuirea Paştilor exact la vremea când a avut loc, cât păcat şi câtă pagubă avem de pe urma împărţirii şi dezbinării acesteia.

Acum dar nici un cuvânt n-am să mai spun despre timpul de prăznuire, pentru că, după cum am dovedit, nici Dumnezeu nu-i dă vreo importanţă! Ci un singur lucru cer: să facem totul în pace şi în înţelegere, pentru ca nu cumva în timp ce postim noi şi tot poporul, în timp ce preoţii fac rugăciuni de obşte pentru întreaga lume, tu să stai acasă şi să petreci îmbătându-te pentru că prăznuieşti Paştile! Gândeşte-te cât de diavolească este lucrarea aceasta! Nu faci numai un păcat, nici două, nici trei, ci cu mult mai multe! Acest lucru te desparte de turmă, te face să-i osândeşti pe atâţia Părinţi, te face ambiţios, te împinge spre iudaism, te face pildă de sminteală şi pentru cei ai tăi, şi pentru cei străini. Cum vom putea să-i ţinem de rău pe aceia că rămân acasă, când tu alergi la iudei? Nu săvârşeşti numai acest păcat, ci-ţi pricinuieşti şi mare vătămare când în vremea acestui post nu te bucuri nici de ascultarea Scripturilor, nici de slujbele din biserică, nici de binecuvântările preoţilor, nici de rugăciunile în comun; ci te temi şi tremuri ca să nu fii prins asupra faptului, ca un străin şi unul de alt neam, când ar trebui ca îndeobşte cu Biserica să le prăznuieşti pe toate cu îndrăznire, cu plăcere, cu bucurie şi cu toată libertatea.

Nici Biserica nu cunoaşte timpul exact al prăznuirii Paştilor. Dar pentru că toţi Părinţii din diferite locuri au hotărât să se adune în sinod şi au rânduit această zi, Biserica, ea, care cinsteşte totdeauna înţelegerea şi iubeşte unirea, a primit ce s-a hotărât.

V-am arătat îndeajuns, în cele spuse până acum, că nici eu, nici voi, nici altcineva nu poate arăta cu precizie ziua Domnului. Aşadar, să nu ne luptăm cu umbrele, nici să ne pricinuim pagube mari ambiţionându-ne pentru nişte lucruri de mică însemnătate. Nu e păcat să posteşti în cutare sau cutare vreme, ci e păcat de neiertat, vrednic de osândă şi aducător de multă pedeapsă, să dezbini Biserica, să pricinuieşti certuri în sânul ei, să dai naştere la discordie, să te lipseşti continuu de slujba din Biserică.

Ar trebui să spun chiar mai multe decât atât, dar sunt de ajuns acestea pentru cei ce le ascultă cu luare-aminte; cei ce nu le ascultă nu vor câştiga nimic, chiar dacă aş vorbi mai mult decât atât. De aceea, pun aici capăt cuvântului meu. Să ne rugăm dar cu toţii îndeobşte ca să se întoarcă fraţii noştri la noi, să îmbrăţişeze pacea şi să alunge ambiţia deşartă. Să-şi râdă de răceala ce le-a cuprins inima, să fie însufleţiţi de gânduri înalte şi mari şi să se elibereze de grija ţinerii zilelor, pentru ca toţi, într-un gând şi cu o gură, să slăvim pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

10923537_900499856648988_4261717991454249684_n

Legaturi:

“Desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate ii mai preocupa inca pe pasageri… Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirata, nu ajunge sa-i impace, nici traditiile apostolilor. Una este conditia pentru a le castiga prietenia: sa li se vorbeasca magulitor. O nepotrivire de pareri este de ajuns (a constitui) motiv pentru dusmanii“.

Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simu­lată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi. Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaş­tem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine (…) Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoa­se dacă am şti să trăim în sobornicitate si în dragoste“.

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pr. Constantin Sturzu, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfintii Trei Ierarhi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la ““NU ESTE UN RAU MAI MARE CA CEARTA, LUPTA SI DEZBINAREA IN BISERICA. Nu este un rau mai mare ca taierea in mai multe bucati a hainei Bisericii. Nu ne sunt oare de ajuns celelalte erezii, de ne mai imbucatatim si noi pe noi insine?” – SFINTII TREI IERARHI – APOSTOLII IMPACARII SI UNITATII

  1. Pingback: “Tu cu mine esti!” – DEZBINAREA, NEIUBIREA, INDIFERENȚA, SUCCESUL DE-UNUL-SINGUR, ILUZIA UNUI “ALT BINE” vs. DARUL DRAGOSTEI și al UNIMII ÎN BISERICĂ – TRUPUL LUI HRISTOS. Predica Părintelui Dosoftei de la Putna la
  2. Pingback: CUVANTUL PARINTELUI EPISCOP MACARIE la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI despre LIMITELE SI SCOPUL FOLOSIRII NOILE TEHNOLOGII PENTRU MISIUNE, despre FILANTROPIA IDEOLOGIZATA si TEOLOGIA (NE)DESPARTITA DE VIATA DUHOVNICEASCA: “Pentru noi comunicarea
  3. Pingback: CUVANTUL PARINTELUI EPISCOP MACARIE la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI despre LIMITELE SI SCOPUL FOLOSIRII NOILOR TEHNOLOGII PENTRU MISIUNE, despre FILANTROPIA IDEOLOGIZATA si TEOLOGIA (NE)DESPARTITA DE VIATA DUHOVNICEASCA: “Pentru noi comunicare
  4. Pingback: SFINTIII TREI IERARHI IN VIATA NOASTRA – “Hai sa ii bucuram pe Sfintii Trei Ierarhi, nu fiind doar iubitori, ci si implinitori ai cuvintelor lor!”. Predici video ale PS DAMASCHIN DORNEANUL si PS IGNATIE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate