STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – ravnitorul dragostei duhovnicesti (†11 mai 2004): “Tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti”
Va recomandam si:
- PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU – de 9 ani in ceruri: “Sa facem ceea ce putem! Sa ne osarduim, sa nu fim nepasatori, ca nepasarea e cea mai mare primejdie”
- STARETUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU – 7 ani de la mutarea la Lumina neinserata: “Fratilor, paziti dragostea!”
- Parintele Dionisie Ignat de la Colciu despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE (plus audio si video)
- STARETUL DIONISIE IGNAT: “O sa fie schimbari mari. Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul”. CE INSEAMNA ‘AL OPTULEA VEAC’?
- PARINTELE DIONISIE IGNAT – (†11 mai 2004). VREMURILE DIN URMA – SEMNE SAU EXAGERARI? (I)
- PARINTELE DIONISIE IGNAT – VREMURILE DIN URMA (II): Despre U.E. si propaganda sodomiei
- PARINTELE DIONISIE IGNAT DESPRE VREMURILE DIN URMA SI ANTIHRIST (III): “Sa facem rabdare si sa ne pregatim, mai cu seama noi, poporul român!”
- Cuviosul Dionisie de la Colciu risipeste tulburarea cu privire la actele electronice, pecetluire si vinovatie: “TOTUL ESTE VOINTA OMULUI… NUMAI CAND TI SE CERE O LEPADARE DE HRISTOS, ATUNCEA E PRIMEJDIE!“
- PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”
- Părintele Dionisie ne avertizează asupra VREMURILOR NOASTRE şi asupra PERICOLELOR ECUMENISMULUI
- Staretul Dionisie de la Colciu: “ARE DUMNEZEU GRIJA, PANA LA ULTIMA RASUFLARE ARE OAMENII LUI!”
- Parintele Dionisie Ignat despre SFANTUL ILIE LACATUSU, preotul temnitelor comuniste proslavit de Dumnezeu cu moaste intregi (+22 iulie 1983)
- Intalnirea printului Charles, in 2000, cu PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU (Muntele Athos)
- PICATURI DE INTELEPCIUNE DE LA STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU (1): “Mare necaz este ca noi, romanii, avem o mare slabiciune: nu ne iubim intre noi”
- PICATURI DE HAR DE LA STARETUL DIONISIE (2): “Astazi nu mai este dragoste pentru ca nu mai este sinceritate”, “EGOISMUL este arma atomica a Satanei”
- CUVIOSUL DIONISIE IGNAT: SFATURI PENTRU ADEVARATA VIATA DUHOVNICEASCA. “Sa sfatuiesti cu blandete, nu ca si cum ai ordona, sa ai smerita cugetare!”
***
“Familia ortodoxa”, nr. 5 (64)/ mai 2014
Staretul Dionisie de la Colciu
†11 mai 2004 – zece ani de la adormirea ravnitorului dragostei duhovnicesti
„Un Batran din Sfantul Munte, din muntele rugaciunii, muntele pocaintei, muntele lacrimilor, muntele nevointei, din muntele in care domneste chipul Maicii Domnului. Din muntele in care, asa cum spunea cineva, nu se naste nimeni, ci unde oamenii vin sa moara: sa moara pacatului, patimilor, poftelor, ambitiilor si tulburarilor lumii acesteia inselatoare, pentru a urca acolo unde se intrezareste slava lumii ce va sa fie, a Imparatiei lui Dumnezeu”
– cu aceste cuvinte isi incepe Arhimandritul Efrem Vatopedinul portretul duhovnicesc al Staretului Dionisie de la Colciu.
Parintele Dionisie – unul dintre marii duhovnici romani din Sfantul Munte, pretuit ca atare de toti nevoitorii aghioriti de toate neamurile ce impodobesc „Gradina Maicii Domnului”… Vestea sfinteniei sale se raspandise si in afara Athosului, si pe Batranul Avva il cercetau numerosi arhierei, preoti, monahi si mireni, care ii cereau, ca la Pateric, „cuvant de mantuire”. Si, mai cu seama in ultimii ani, cuvantul sau de capatai era:
„Trebuie sa avem prietenie duhovniceasca, ca asta-i dragoste, si unde-i dragoste e Dumnezeu. Daca nu este dragoste, nu este acolo Dumnezeu”.
Parintele Dionisie era un monah „de moda veche”, care toata viata s-a pazit sa tina predaniile primite de la Staretii sai si, la randul sau, a staruit sa le dea mai departe ucenicilor si fiilor duhovnicesti, in nevointa a saptezeci si sapte de ani de monahism.
„Am parasit tot ce-am avut si ce n-am avut ca sa capatam sfanta mantuire”
Mezin al evlavioasei si numeroasei familii Ignat din Vorniceni (judetul Botosani), l-a primit din botez ca ocrotitor ceresc pe Sfantul Dimitrie. Inca de la varsta de 2 ani, Dumnezeu ingaduie sa ramana orfan de tata.
„Tatal lor a fost un barbat de o evlavie extrema, care adesea mergea impreuna cu toata familia sa se inchine la manastirile din apropiere. Iata un exemplu graitor in ce priveste marea sa credinta: odata mergea in pelerinaj la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si, necunoscand drumul, intreba pe toti cati intalnea. Dupa un timp, pe cand inca era la trei sau patru ore distanta de Suceava, mireasma mirului sfintit veni la narile sale. Urma mirosul si descoperi ca l-a dus direct la moastele Sfantului Ioan”,
povestea unul din batranii de la Colciu, Ioan (Sova), care l-a cunoscut indeaproape pe Parintele Dionisie.
O vorba spune ca „aschia nu sare departe de trunchi”. Aceasta intelepciune din popor s-a adeverit pe deplin si acum, caci copiii s-au deprins de mici cu duhul de evlavie, sa fie nelipsiti de la biserica si sa se nevoiasca in rugaciune. Fratele mai mare a intrat cel dintai in manastire, la Schitul Magura, si prin el Dumnezeu a revarsat in sufletul fratelui cel mic dulceata lucrarii monahale.
In 1926, in toiul marilor tulburari starnite de schimbarea calendarului, tanarul Dimitrie, de doar 17 ani, a plecat in Sfantul Munte impreuna cu fratele sau cel mare, Ierodiaconul Ghimnazie. Desi nu stiau mai nimic despre cele ce-i asteptau, erau cuprinsi de focul launtric al dumnezeiestii chemari:
„De cand am venit in Sfantul Munte, Parintii si-au cautat totdeauna sfanta mantuire, ca pentru aceasta am parasit mai intai scumpa noastra patrie atata de iubita, mama, tatal, fiecare ce-or avut si ce n-o avut — le-au parasit numai ca sa poata capata sfanta mantuire”.
„S-au imbarcat la Constanta pe un elegant vas romanesc si au ajuns in Pireu. Au stat acolo timp de trei zile si s-au urcat pe o mica barca stricata, ce era aproape mereu lovita de valuri. Dupa multe aventuri, si dupa ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfant la portul Dafni, unde, spre mirarea lor, gasira paine”,
istorisea Parintele Ioan (Sova).
„Prima oara am mers la Chilia Sfantului Gheorghe, in Kapsala. Acolo erau optsprezece romani. Am ajuns in ajunul praznicului Nasterii Maicii Domnului si indata am avut parte de o priveghere de toata noaptea”,
isi amintea Parintele Dionisie sosirea acolo.
„In Sfantul Munte s-a multumit sufletul meu mai mult ca orisicand”
„Sfantului Munte i se spune Gradina Maicii Domnului, si pe drept cuvant i se zice asa, pentru ca aici a venit Maica Domnului prima data si a binecuvantat locul acesta si cei de aici au devenit crestini. Si de aceea, oricine vine cu evlavie si cu frica lui Dumnezeu primeste de la Maica Domnului mare ajutor”,
marturisea cu incredintare Parintele.
Si adauga:
„Bineinteles, in Sfantul Munte este o viata dupa cum se osarduieste fiecare. Dar fiindca Sfantul Munte este un loc deosebit, cu totul deosebit, s-a multumit sufletul meu mai mult ca orisicand. Acolo, in Romania, am fost la manastire trei ani de zile; ei, e frumoasa si acolo calugaria. Dar aici, in Sfantul Munte, este un loc de liniste”…
Dupa un rastimp in care cei doi frati trupesti au vietuit despartiti, lucrand ca sa se intretina prin felurite manastiri si schituri, izbutesc anul urmator, impreuna cu inca un monah roman, Parintele Ghedeon, sa cumpere o chilie in care sa se poata darui lucrarii isihiei. Erau vremuri cu multa nevointa, dar si mult har, de care isi amintea cu mult dor:
„Lucram ca argati la inceput, ca erau alte timpuri, grele timpuri… Alta viata era, mai cu greutati, dar Parintii erau, dupa cum consider eu, mult, mult mai apropiati de Dumnezeu. Acuma avem inlesniri foarte, foarte mari, dar bucuria aceea duhovniceasca, adevarata, cum o aveam atuncea cand eram saraci si prapaditi, si cu greutate capatam painea cea de toate zilele, acum bucuria aceea n-o avem”.
In acelasi an, 1927, primeste marele si ingerescul chip al monahismului, iar patru ani mai tarziu este hirotonit ierodiacon, pe seama aceleiasi chilii. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrajmasului. Dracii li se faceau vazuti si auziti, pentru a-i infricosa ca sa-si paraseasca randuiala de la chilie si vietuirea aspra. Uneori dracii apareau in chipul unor caini negri turbati, care se napusteau la ei, latrand. Fratele Parintelui Dionisie, care fusese hirotonit ieromonah tot atunci, slujea insa des Dumnezeiasca Liturghie, iar dupa o vreme dracii au disparut.
„La Colciu sunt doua chilii romanesti intre care exista o dragoste duhovniceasca mare”
In 1937, dupa aproape un deceniu in pustia Sfantului Munte, Parintele s-a mutat cu impreuna-nevoitorii sai la Chilia Sfantului Gheorghe de la Schitul Colciu, apartinator de Manastirea Vatopedi.
„Aici, in Colciu, au existat opt chilii, chilii asa cum e si «Sfantul Gheorghie», unele mai mici, altele mai mari, din care sase au fost grecesti si doua romanesti. Astea doua romanesti care au avut dragoste intre ele, asa, vesnic, de o suta de ani, au rezistat pana astazi”,
spunea Parintele Dionisie. Era o chilie mult mai bogata decat cea din Karies – avea livezi de maslini, vita-de-vie, portocali, lamai, nuci, smochini, pruni, visini etc. In gradina cresteau toate bucatele necesare: ceapa, usturoi, tomate, vinete, ardei iute, patrunjel, telina, varza, sfecla, cartofi, fasole etc. Parintii isi numeau gradina „vaca monahului”. Fiind asezat pe cel mai inalt pisc, spre sud de Vatopedi, de-a lungul tarmului rasaritean al Athosului, Schitul era si foarte ferit de vizitatori, dupa cum il infatisa Parintele:
„Aici e pustia Colciului. S-acuma inca-i bine, da’ inainte nu venea nimenea, ca vezi, dupa cum e facut Sfantul Munte, Colciu vine asa, intr-o parte, departe de drumurile principale. Numai expres sa vii in Colciu, da’ altfel nu ajungi!”.
Din pricina vitregiilor istoriei, nu mai venisera noi monahi, iar schitul se pustiise, darapanandu-se cu totul. Mica obste se nevoia mult cu refacerea cladirilor, aducand materiale de departe, cu vaporul, pana la arsana, apoi urcandu-le pe mulari pana la chilie. Insa osteneala trupeasca era indoita de nevointa duhovniceasca. Fratii pazeau cu amaruntime slujbele bisericesti si pravila de chilie, potrivit randuielii athonite:
„Tipicurile bisericii, ale manastirilor, ale chiliilor sunt si astazi intocmai cum le-am gasit eu cand am venit in Sfantul Munte, acum atatia ani. Doar lumea era mai simpla, mai cu simplitate”,
marturisea cu smerenie Parintele la batranete. Atrasi de buna-randuiala de acolo, aducatoare de sporire duhovniceasca, au inceput sa se stranga tot mai multi monahi, crescand randurile fratiei.
Insa, peste toate trudele si necazurile, Dumnezeu trimitea ravnitorilor Sai si mangaieri. Odata, una din chiliile monahilor de acolo, in care se afla o icoana a Maicii Domnului din Kazan, a luat foc.
„Intreaga pardoseala a ars, impreuna cu mobila si cartile, insa rama ferestrei, usa, masa pe care statea icoana si podeaua de sub masa au ramas intacte. Cand Parintele Dionisie a deschis usa, incaperea era plina de fum, care l-a lovit cu putere in fata. Dar putin dupa aceasta, cand a fost in stare sa priveasca inauntru, el vazu icoana intacta iar candela de pe masa aprinsa, in timp ce chipul Maicii Domnului parea ca zambeste”,
povestea Parintele Ioan (Sova).
Vrajmasul continua si aici sa-i tulbure pe nevoitori. Parintele Dionisie isi amintea cateva astfel de intamplari:
„Locuia langa noi un frate, Gavriil. Intr-o zi, pe cand se indrepta spre biserica, dintr-o data a inceput sa strige si sa arate inspre mare. Era prea departe de noi ca sa il auzim, deci ne-am dus la el si l-am intrebat pentru ce fusese toata acea galagie. A spus ca atunci cand clopotele au batut pentru inceperea slujbelor, vazuse dracii venind dinspre mare ca un roi de albine — veneau sa ispiteasca monahii cand acestia se adunau sa se roage.
Altadata, in timpul Privegherii, la momentul dintre sfarsitul Vecerniei si inceputul celor Sase Psalmi, toti cei din biserica sedeau in strani, ascultand un cuvant ce se citea. Atunci unul dintre parinti, Parintele Arsenie, vazu cum in biserica intra o figura intunecoasa, in negru (nu putu sa-i vada chipul) care tinea in mana ceva asemanator unei cadelnite. Cand aratarea cadea un monah din strana, monahul atipea. Parintele Arsenie fu cumplit de ingrozit, iar cand aratarea veni catre el, striga din toate puterile. Si asa s-au trezit toti. Vedeti? Monahul este un soldat, luptand impotriva celui rau”…
„Sa-ti poti indruma mintea sa fie aproape de Dumnezeu, vesnic…”
In 1965, o data cu mutarea la Domnul a Parintelui Ghimnazie, iubitul sau frate trupesc si duhovnicesc, Parinte Dionisie a trebuit sa preia tot mai multe din sarcinile chiliei, ca preot slujitor si ca duhovnic, iar din 1979, cand a adormit si Parintele Ghedeon, a ajuns Staret al chiliei, potrivit randuielilor din Sfantul Munte.
„Intocmai cum e si la manastire, asa e si la chilioti. Ai ora hotarata ca sa te duci sa citesti Vecernia. Este ora hotarata, dupa Vecernie, sa stai la masa, ora hotarata, dupa masa, sa te duci sa citesti Pavecernita. Dupa aceea te duci la chilie si, daca sunt mai multe ceasuri pana cand sa te scoli iar la biserica, atuncea citesti din Vietile Sfintilor, adica lucruri duhovnicesti, ce trebuieste calugarul sa stie, vietile tuturor Parintilor. Iar inainte de a bate clopotul la biserica trebuie neaparat sa te scoli sa-ti faci canonul obisnuit. Faci 150 de matanii si 12 ate de inchinaciuni. Asta tine o ora si ceva. O data la doua saptamani trebuia sa te impartasesti cu Sfintele Taine, c-asa era atuncea cum am gasit eu in Sfantul Munte. Vineri dimineata dupa slujba trebuia sa treci pe la duhovnic si sa-i spui ce-ai gandit, ce-ai gresit, ce-ai facut. Dupa ce te spovedeai, iar te duceai la chilie si citeai pravila de impartasire”,
isi descria Parintele tipicul vietii sale de nevointa.
Despre randuiala Rugaciunii lui Iisus,
„la «Sfanta Ana», spun parintii batrani, vechi, ca la schitul cel mare calugarii faceau pravila si chiar si privegherile cu «Doamne lisuse Hristoase». Cu voce tare. Era pentru toti. Iesea cate unul in mijlocul bisericii si zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Doamne lisuse Hristoase…» Ceilalti parinti erau atenti, nu dormeau. Si a vazut un Parinte, din cei sporiti, cum S-a pogorat Mantuitorul in mijlocul bisericii si asculta rugaciunile lor”
— pentru aceasta, spunea Parintele,
„noi suntem datori sa zicem «Doamne Iisuse Hristoase». Daca omul, calugarul, zice la fiecare respiratie «Doamne lisuse Hristoase», incetul cu incetul ajungi de inveti rugaciunea mintii si esti impodobit cu ea. Acuma, sa ajungem la rugaciunea mintii poate n-o fi cu putinta, dar ca sa zici toata ziua «Doamne Iisuse Hristoase», acela-i lucrul cel mai blagoslovit. Si vrajmasul aude si nu se poate apropia de tine, nu se poate apropia”…
La sfarsitul veacului al 20-lea, odata cu venirea Staretului Iosif la Manastirea Vatopedi si reinflorirea vietii de obste de acolo, si Schitul Colciu cunoaste o inmultire a numarului Parintilor, intinerind si intarind vechea obste.
Nu mult dupa aceasta, Dumnezeu a ingaduit o noua incercare asupra Parintelui Dionisie – acesta si-a pierdut vederea. Desi a dus greu acest lucru, fiind un om foarte activ fizic, spunea mai apoi Parintele,
„m-am rugat Maicii Domnului sa-mi dea un dar: sa nu mai cartesc (cu orbirea) si s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat sa inteleg ca, asa cum sunt, imi este de folos. Si acum sunt in pace. Mi-a fost si-mi este de folos sa fiu asa”.
Una dintre putinele mangaieri ramase Parintelui Dionisie dupa ce a orbit era sa stea pe bancuta din fata chiliei si sa asculte sunetele din natura:
„Eu, cat mai aud oleaca, asta e mangaierea mea. Ca daca nu mai vezi, cum sa te bucuri? N-ai absolut nici o bucurie. Cate fotografii, cate icoane as putea vedea… dar cum sa te bucuri daca nu vezi? Slava lui Dumnezeu! Sa ne ajute Dumnezeu sa-mi indeplineasca dorinta — sfanta mantuire!”.
„Rar mi-a fost dat sa vad un om mai nobil ca Parintele Dionisie”
„Parintele odihnea pe oricine ii batea la usa chiliei. Romani, greci, rusi, bulgari sau oameni veniti din cele mai neasteptate colturi ale lumii, mireni sau calugari, primeau raspunsuri la intrebari existentiale, erau sfatuiti, ajutati sa-si cunoasca adancurile inimii, isi gaseau linistea. Batranul nu se asemana unui intelept al lumii acesteia si nu avea propriu-zis o invatatura; vorbea dupa nevoia fiecaruia. Insa asa cum l-am cunoscut si l-am inteles noi, ne-au ramas in inima trei lucruri pe care, fie prin vorba, fie prin vietuirea sa, le punea cu delicatete inaintea celor care veneau catre el insetati sa auda «cuvinte ale vietii vesnice»; cele trei sunt: ascultarea, rabdarea in necazuri si cugetul smerit“,
isi amintea Arhimandritul Efrem, igumenul Manastirii Vatopedi. Cand a aflat ca multi il pozau fara sa stie, Parintele Dionisie se necajea si spunea:
„Ce poze? Ce sa pozezi? Un biet batran care nici nu-si poate tine fumurile. Da, vor sa ma scoata sfant. Dar eu sunt ca un mort, inca putin si m-am dus”.
Staretul Iosif Vatopedinul, ucenicul marelui Gheron Iosif Isihastul, vedea in el un impreuna-nevoitor al Rugaciunii si, pana in ultimele clipe ale Parintelui Dionisie, il cerceta pentru sfat si spovedanie, iar alti Parinti vatopedini trimiteau la el feluriti inchinatori care cautau povatuire duhovniceasca. Dar Parintele, smerindu-se, se prihanea pe sine:
„Ii tot trimit la mine, Manastirea Vatopedu, zicand ca sunt duhovnicesc, dar nu e asa. Nici macar nu-i vad, si ce sa le spun? Eu nu am darul cuvantului! Ce sa le spun eu, un biet orb?”...
Ajuns la masura intregii-intelepciuni, Parintele isi invata ucenicii:
„Stim ca petrecerea noastra tinde sa nu mai fie calugareasca, tot sa primesti mireni, sa-i servesti, cu toate ca multi nu vin decat ca sa ispiteasca. Dar noi nu stim inima lor cu adevarat, numai ni se pare. Sa ne silim sa avem dragoste, sa le aratam dragoste. Desi stim ca este greu si enervant, dar trebuie sa facem asta pentru ca sa nu ne pagubim din ambele parti”
— caci
„nicaieri Ortodoxia nu ne obliga sa vedem greselile altuia, ci sa ne vedem pe noi si sa ne smerim si sa ne consideram mai rai ca toti”.
Poate ca cel mai bine a rezumat vietuirea pamanteasca si petrecerea ingereasca a Staretului Dionisie tot Parintele Efrem Vatopedinul:
Sa avem parte de binecuvantarea sa!
Radu Hagiu
Vezi: Înmormântarea Părintelui Dionisie – Colciu, 12 mai 2004
***
“Acum omenirea intreaga nu se mai uita la Dumnezeu, se gandeste numai la desfranare”
“- Parinte, cum sa luptam noi, cei tineri, impotriva desfranarii, impotriva desfranarii mintii mai ales? Cu ce arme sa luptam?
– Si tineretea, dar si lumea te distrug cu patimile trupesti, pentru ca am ajuns in vremurile despre care ne vorbesc Sfintii Parinti, al optulea veac. Acum omenirea intreaga nu se mai uita la Dumnezeu, se gandeste numai la desfranare. Dupa cum spuneau niste preoti, tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti. Umbla aproape gol si, oricat de apropiat de Dumnezeu esti, fiindca ai fire omeneasca, nu se poate sa nu te vatami. De ce? Pentru ca toate modele astea sunt ale acelora care cred ca aici e raiul si aici e iadul. Si asa, ei vor ca toata omenirea sa faca toate desfraurile, toate rautatile, orice ne spune Satana, prin patima care e instalata in sufletul si in cugetul omului, ca sa se multumeasca.
Conducerea actuala a omenirii nu crede in nimic. Cei mai multi din conducere nu sunt dupa Dumnezeu. Dupa Dumnezeu, nimeni nu merge. De aceea, trebuie atentie si rugaciune la Dumnezeu, sa ne lumineze, sa ne intareasca, pentru ca omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, adica e facut sa fie sfant, bun, dar uite ca patimile ne departeaza cu desavarsire de adevar.
Orice s-ar intampla, sa alergam la Bunul Dumnezeu prin spovedanie, fiindca de n-ar fi lasat Bunul Dumnezeu Sfintilor Apostoli harul acesta, „carora veti lega, legati sa fie si carora veti dezlega, dezlegati sa fie” Matei 18:18, atunci nu s-ar fi putut mantui nimeni. Ori de cate ori cade omul, sa nu se deznadajduiasca, sa aiba mare credinta la Dumnezeu si, cu smerita cugetare, sa-si plece genunchii in fata duhovnicului – pentru ca fiecare din noi trebuie sa avem duhovnic -, iar Dumnezeu tot atunci il binecuvanteaza si ii iarta cele facute si il ajuta sa-si indrepteze viata, pentru ca „fara de Mine nimic nu puteti face”Ioan 15:5, zice Domnul.
Noi suntem oameni bantuiti de duhurile rautatii, care instaleaza in sufletele si in cugetele noastre numai cele rele, si suntem neputinciosi, si de multe ori cedam gandurilor rele. Dar cu Dumnezeu inainte!”
din: “Familia ortodoxa”, nr. 5 (64)/ mai 2014
Alte legaturi:
- “CAND RUSINEA FEMEILOR VA DISPAREA, atunci ziua Judecatii va fi aproape“
- Pandemia curviei: LUMEA CA URIAS ABATOR UMAN si ca IARMAROC AL TRUPURILOR
- CRUD, DAR REAL: “VARA este anotimpul in care MODA scoate „carnea” pe piata. Am devenit nu oameni frumosi, ci PICIOARE FRUMOASE, forme provocatoare”
- Sfantul Luca al Crimeei: CUVANT IMPORTANT DESPRE INTINAREA DE LA LUME: Sa fugim de nerusinare, de clevetire, de ura si aroganta ucigase, de sectanti!
- Pacatele banale care raman pacate… si in modernitate: TINUTA PROVOCATOARE, MACHIAJUL, IMPODOBIREA… Sminteala femeilor si vina barbatilor
- Maica Nina Krighina despre relatiile dinaintea casatoriei (I). SI DESPRE FETELE PROVOCATOARE, IMBRACAMINTEA “MODERNA” SI “PARTENERUL IDEAL”
- Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
- Meditatie la Sfanta si Marea Miercuri: CUM SE MANTUIESC FEMEILE? Ierom. Mihail Gheatau despre MODELUL MIRONOSITEI EVANGHELICE versus MODELUL FEMEII-BARBAT al feminismului sau al trupului femeii ca “PRODUS DE PIATA”
- VIRGIL MAXIM – MANUSCRIS INEDIT: Scrisoare-testament catre fiica sa: “Multumeste-te cu putin. Nu te lasa ispitita de modernism si mondenism. Satan a pregatit pentru mileniul trei o lege numita ‘drepturile omului’”
- SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE
- Cuviosul Paisie despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara
- Parintele Cleopa despre femeia crestina – imbracamintea, infatisarea, purtarea si rosturile ei firesti: “TACE LUMINAND SI SE JERTFESTE TACAND”
- Ce primeste tanarul de la biserica? ROBII MODEI SAU LIBERI PENTRU HRISTOS?
5 Commentarii la “STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – ravnitorul dragostei duhovnicesti (†11 mai 2004): “Tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti””