STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – ravnitorul dragostei duhovnicesti (†11 mai 2004): “Tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti”

11-05-2014 Sublinieri

4_dionysios_ieromonahos_kolitsiotis

Va recomandam si:

pr_dionisie_colciu_295

***

(sursa foto)

“Familia ortodoxa”, nr. 5 (64)/ mai 2014

Staretul Dionisie de la Colciu

†11 mai 2004 – zece ani de la adormirea ravnitorului dragostei duhovnicesti

„Un Batran din Sfantul Munte, din muntele rugaciunii, muntele pocaintei, muntele lacrimilor, muntele nevointei, din muntele in care domneste chipul Maicii Domnului. Din muntele in care, asa cum spunea cineva, nu se naste nimeni, ci unde oamenii vin sa moara: sa moara pacatului, patimilor, poftelor, ambitiilor si tulburarilor lumii acesteia inselatoare, pentru a urca acolo unde se intrezareste slava lumii ce va sa fie, a Imparatiei lui Dumnezeu”

– cu aceste cuvinte isi incepe Arhimandritul Efrem Vatopedinul portretul duhovnicesc al Staretului Dionisie de la Colciu.

Parintele Dionisie – unul dintre marii duhov­nici romani din Sfantul Munte, pretuit ca atare de toti nevoitorii aghioriti de toate neamurile ce im­podobesc „Gradina Maicii Domnului”… Vestea sfinteniei sale se raspandise si in afara Athosului, si pe Batranul Avva il cercetau numerosi arhie­rei, preoti, monahi si mireni, care ii cereau, ca la Pateric, „cuvant de mantuire”. Si, mai cu seama in ultimii ani, cuvantul sau de capatai era:

„Trebuie sa avem prietenie duhovniceasca, ca asta-i dragoste, si unde-i dragoste e Dumnezeu. Daca nu este dragoste, nu este acolo Dumnezeu”.

Parintele Dionisie era un monah „de moda ve­che”, care toata viata s-a pazit sa tina predaniile pri­mite de la Staretii sai si, la randul sau, a staruit sa le dea mai departe ucenicilor si fiilor duhovnicesti, in nevointa a saptezeci si sapte de ani de monahism.

„Am parasit tot ce-am avut si ce n-am avut ca sa capatam sfanta mantuire”

Mezin al evlavioasei si numeroasei fami­lii Ignat din Vorniceni (judetul Botosani), l-a primit din botez ca ocrotitor ceresc pe Sfantul Dimitrie. Inca de la varsta de 2 ani, Dumnezeu ingaduie sa ramana orfan de tata.

„Tatal lor a fost un barbat de o evlavie extrema, care adesea mergea impreuna cu toata familia sa se inchine la manastirile din apropiere. Iata un exemplu graitor in ce priveste marea sa credinta: odata mergea in pelerinaj la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si, necunoscand drumul, intreba pe toti cati intalnea. Dupa un timp, pe cand inca era la trei sau patru ore distanta de Suceava, mireasma mirului sfintit veni la narile sale. Urma mirosul si descoperi ca l-a dus direct la moastele Sfantului Ioan”,

parintele Dionisie Ignat si parintele Ioan Sova - Colciupovestea unul din batranii de la Colciu, Ioan (Sova), care l-a cu­noscut indeaproape pe Parintele Dionisie.

O vorba spune ca „aschia nu sare departe de trunchi”. Aceasta intelepciune din popor s-a adeverit pe deplin si acum, caci copiii s-au deprins de mici cu duhul de evlavie, sa fie nelipsiti de la biserica si sa se nevoiasca in rugaciune. Fratele mai mare a intrat cel din­tai in manastire, la Schitul Magura, si prin el Dumnezeu a revarsat in sufletul fratelui cel mic dulceata lucrarii monahale.

In 1926, in toiul marilor tulburari star­nite de schimbarea calendarului, tanarul Dimitrie, de doar 17 ani, a plecat in Sfantul Munte impreuna cu fratele sau cel mare, Ierodiaconul Ghimnazie. Desi nu stiau mai nimic despre cele ce-i asteptau, erau cuprinsi de focul launtric al dumnezeiestii chemari:

„De cand am venit in Sfantul Munte, Parintii si-au cautat totdeauna sfanta mantuire, ca pentru aceasta am parasit mai intai scumpa noastra patrie atata de iubita, mama, tatal, fi­ecare ce-or avut si ce n-o avut — le-au parasit numai ca sa poata capata sfanta mantuire”.

„S-au imbarcat la Constanta pe un ele­gant vas romanesc si au ajuns in Pireu. Au stat acolo timp de trei zile si s-au urcat pe o mica barca stricata, ce era aproape mereu lovita de valuri. Dupa multe aventuri, si dupa ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfant la portul Dafni, unde, spre mirarea lor, gasira paine”,

istorisea Parintele Ioan (Sova).

„Prima oara am mers la Chilia Sfantului Gheorghe, in Kapsala. Acolo erau optspre­zece romani. Am ajuns in ajunul praznicului Nasterii Maicii Domnului si indata am avut parte de o priveghere de toata noaptea”,

isi amintea Parintele Dionisie sosirea acolo.

„In Sfantul Munte s-a multumit sufletul meu mai mult ca orisicand”

dionisie-ignat-colciu-(8)„Sfantului Munte i se spune Gradina Maicii Domnului, si pe drept cuvant i se zice asa, pentru ca aici a venit Maica Domnului prima data si a binecuvantat locul acesta si cei de aici au devenit crestini. Si de aceea, oricine vine cu evlavie si cu frica lui Dumnezeu pri­meste de la Maica Domnului mare ajutor”,

marturisea cu incredintare Parintele.

Si ada­uga:

„Bineinteles, in Sfantul Munte este o viata dupa cum se osarduieste fiecare. Dar fiindca Sfantul Munte este un loc deosebit, cu totul deosebit, s-a multumit sufletul meu mai mult ca orisicand. Acolo, in Romania, am fost la manastire trei ani de zile; ei, e fru­moasa si acolo calugaria. Dar aici, in Sfantul Munte, este un loc de liniste”…

Dupa un rastimp in care cei doi frati trupesti au vietuit despartiti, lucrand ca sa se intretina prin felurite manastiri si schituri, izbutesc anul urmator, impreuna cu inca un monah roman, Parintele Ghedeon, sa cumpere o chilie in care sa se poata darui lucrarii isihiei. Erau vremuri cu multa nevointa, dar si mult har, de care isi amintea cu mult dor:

„Lucram ca argati la in­ceput, ca erau alte timpuri, grele timpuri… Alta viata era, mai cu greutati, dar Parintii erau, dupa cum consider eu, mult, mult mai apropiati de Dumnezeu. Acuma avem inlesniri foarte, foarte mari, dar bucuria aceea duhovniceasca, adeva­rata, cum o aveam atuncea cand eram saraci si prapaditi, si cu greutate capatam painea cea de toate zilele, acum bucuria aceea n-o avem”.

In acelasi an, 1927, primeste marele si inge­rescul chip al monahismului, iar patru ani mai tarziu este hirotonit ierodiacon, pe seama ace­leiasi chilii. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrajmasului. Dracii li se faceau vazuti si auziti, pentru a-i infricosa ca sa-si paraseasca randuiala de la chilie si vietuirea aspra. Uneori dracii apareau in chipul unor caini negri turbati, care se napusteau la ei, latrand. Fratele Parintelui Dionisie, care fusese hirotonit iero­monah tot atunci, slujea insa des Dumnezeiasca Liturghie, iar dupa o vreme dracii au disparut.

„La Colciu sunt doua chilii romanesti intre care exista o dragoste duhovniceasca mare”

in gradina chiliei Sf GheorghieIn 1937, dupa aproape un deceniu in pus­tia Sfantului Munte, Parintele s-a mutat cu impreuna-nevoitorii sai la Chilia Sfantului Gheorghe de la Schitul Colciu, apartinator de Manastirea Vatopedi.

„Aici, in Colciu, au existat opt chilii, chilii asa cum e si «Sfantul Gheorghie», unele mai mici, altele mai mari, din care sase au fost grecesti si doua romanesti. Astea doua romanesti care au avut dragoste intre ele, asa, vesnic, de o suta de ani, au re­zistat pana astazi”,

spunea Parintele Dionisie. Era o chilie mult mai bogata decat cea din Karies – avea livezi de maslini, vita-de-vie, portocali, lamai, nuci, smochini, pruni, visini etc. In gradina cresteau toate bucatele nece­sare: ceapa, usturoi, tomate, vinete, ardei iute, patrunjel, telina, varza, sfecla, cartofi, fasole etc. Parintii isi numeau gradina „vaca mona­hului”. Fiind asezat pe cel mai inalt pisc, spre sud de Vatopedi, de-a lungul tarmului rasari­tean al Athosului, Schitul era si foarte ferit de vizitatori, dupa cum il infatisa Parintele:

„Aici e pustia Colciului. S-acuma inca-i bine, da’ inainte nu venea nimenea, ca vezi, dupa cum e facut Sfantul Munte, Colciu vine asa, intr-o parte, departe de drumurile principale. Numai expres sa vii in Colciu, da’ altfel nu ajungi!”.

Din pricina vitregiilor istoriei, nu mai ve­nisera noi monahi, iar schitul se pustiise, darapanandu-se cu totul. Mica obste se nevoia mult cu refacerea cladirilor, aducand materi­ale de departe, cu vaporul, pana la arsana, apoi urcandu-le pe mulari pana la chilie. Insa os­teneala trupeasca era indoita de nevointa du­hovniceasca. Fratii pazeau cu amaruntime slujbele bisericesti si pravila de chilie, potri­vit randuielii athonite:

„Tipicurile bisericii, ale manastirilor, ale chiliilor sunt si astazi in­tocmai cum le-am gasit eu cand am venit in Sfantul Munte, acum atatia ani. Doar lumea era mai simpla, mai cu simplitate”,

marturisea cu smerenie Parintele la batranete. Atrasi de buna-randuiala de acolo, aducatoare de spo­rire duhovniceasca, au inceput sa se stranga tot mai multi monahi, crescand randurile fratiei.

Insa, peste toate trudele si necazurile, Dumnezeu trimitea ravnitorilor Sai si manga­ieri. Odata, una din chiliile monahilor de acolo, in care se afla o icoana a Maicii Domnului din Kazan, a luat foc.

„Intreaga pardoseala a ars, im­preuna cu mobila si cartile, insa rama ferestrei, usa, masa pe care statea icoana si podeaua de sub masa au ramas intacte. Cand Parintele Dionisie a deschis usa, incaperea era plina de fum, care l-a lovit cu putere in fata. Dar putin dupa aceasta, cand a fost in stare sa priveasca inauntru, el vazu icoana intacta iar candela de pe masa aprinsa, in timp ce chipul Maicii Domnului parea ca zam­beste”,

povestea Parintele Ioan (Sova).

Vrajmasul continua si aici sa-i tulbure pe nevoitori. Parintele Dionisie isi amintea ca­teva astfel de intamplari:

„Locuia langa noi un frate, Gavriil. Intr-o zi, pe cand se indrepta spre biserica, dintr-o data a inceput sa strige si sa arate inspre mare. Era prea departe de noi ca sa il auzim, deci ne-am dus la el si l-am intrebat pentru ce fusese toata acea galagie. A spus ca atunci cand clopotele au batut pentru inceperea slujbelor, vazuse dracii venind dinspre mare ca un roi de albine — veneau sa ispiteasca mo­nahii cand acestia se adunau sa se roage.

Altadata, in timpul Privegherii, la mo­mentul dintre sfarsitul Vecerniei si incepu­tul celor Sase Psalmi, toti cei din biserica sedeau in strani, ascultand un cuvant ce se citea. Atunci unul dintre parinti, Parintele Arsenie, vazu cum in biserica intra o figura intunecoasa, in negru (nu putu sa-i vada chi­pul) care tinea in mana ceva asemanator unei cadelnite. Cand aratarea cadea un monah din strana, monahul atipea. Parintele Arsenie fu cumplit de ingrozit, iar cand aratarea veni ca­tre el, striga din toate puterile. Si asa s-au tre­zit toti. Vedeti? Monahul este un soldat, lup­tand impotriva celui rau”…

„Sa-ti poti indruma mintea sa fie aproape de Dumnezeu, vesnic…”

In 1965, o data cu mutarea la Domnul a Parintelui Ghimnazie, iubitul sau frate tru­pesc si duhovnicesc, Parinte Dionisie a tre­buit sa preia tot mai multe din sarcinile chi­liei, ca preot slujitor si ca duhovnic, iar din 1979, cand a adormit si Parintele Ghedeon, a ajuns Staret al chiliei, potrivit randuielilor din Sfantul Munte.

„Intocmai cum e si la manastire, asa e si la chilioti. Ai ora hotarata ca sa te duci sa citesti Vecernia. Este ora hotarata, dupa Vecernie, sa stai la masa, ora hotarata, dupa masa, sa te duci sa citesti Pavecernita. Dupa aceea te duci la chilie si, daca sunt mai multe ceasuri pana cand sa te scoli iar la biserica, atuncea citesti din Vietile Sfintilor, adica lucruri duhovni­cesti, ce trebuieste calugarul sa stie, vietile tu­turor Parintilor. Iar inainte de a bate clopotul la biserica trebuie neaparat sa te scoli sa-ti faci canonul obisnuit. Faci 150 de matanii si 12 ate de inchinaciuni. Asta tine o ora si ceva. O data la doua saptamani trebuia sa te imparta­sesti cu Sfintele Taine, c-asa era atuncea cum am gasit eu in Sfantul Munte. Vineri dimi­neata dupa slujba trebuia sa treci pe la duhov­nic si sa-i spui ce-ai gandit, ce-ai gresit, ce-ai facut. Dupa ce te spovedeai, iar te duceai la chilie si citeai pravila de impartasire”,

isi de­scria Parintele tipicul vietii sale de nevointa.

Despre randuiala Rugaciunii lui Iisus,

„la «Sfanta Ana», spun parintii batrani, vechi, ca la schitul cel mare calugarii faceau pravila si chiar si privegherile cu «Doamne lisuse Hristoase». Cu voce tare. Era pentru toti. Iesea cate unul in mijlocul bisericii si zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Doamne lisuse Hristoase…» Ceilalti parinti erau atenti, nu dormeau. Si a vazut un Parinte, din cei sporiti, cum S-a pogorat Mantuitorul in mijlocul bisericii si asculta rugaciunile lor”

image014— pentru aceasta, spunea Parintele,

„noi sun­tem datori sa zicem «Doamne Iisuse Hristoase». Daca omul, calugarul, zice la fiecare respiratie «Doamne lisuse Hristoase», incetul cu incetul ajungi de inveti rugaciunea mintii si esti impodobit cu ea. Acuma, sa ajungem la rugaciunea mintii poate n-o fi cu putinta, dar ca sa zici toata ziua «Doamne Iisuse Hristoase», acela-i lucrul cel mai blagoslovit. Si vrajmasul aude si nu se poate apropia de tine, nu se poate apropia”…

La sfarsitul veacului al 20-lea, odata cu ve­nirea Staretului Iosif la Manastirea Vatopedi si reinflorirea vietii de obste de acolo, si Schitul Colciu cunoaste o inmultire a numarului Parintilor, intinerind si intarind vechea obste.

Nu mult dupa aceasta, Dumnezeu a in­gaduit o noua incercare asupra Parintelui Dionisie – acesta si-a pierdut vederea. Desi a dus greu acest lucru, fiind un om foarte activ fizic, spunea mai apoi Parintele,

m-am ru­gat Maicii Domnului sa-mi dea un dar: sa nu mai cartesc (cu orbirea) si s-a milostivit spre mine. Acum mi-a dat sa inteleg ca, asa cum sunt, imi este de folos. Si acum sunt in pace. Mi-a fost si-mi este de folos sa fiu asa”.

Una dintre putinele mangaieri ramase Parintelui Dionisie dupa ce a orbit era sa stea pe bancuta din fata chiliei si sa asculte sunetele din natura:

„Eu, cat mai aud oleaca, asta e mangaierea mea. Ca daca nu mai vezi, cum sa te bucuri? N-ai absolut nici o bucurie. Cate fotografii, cate icoane as putea vedea… dar cum sa te bucuri daca nu vezi? Slava lui Dumnezeu! Sa ne ajute Dumnezeu sa-mi in­deplineasca dorinta — sfanta mantuire!”.

„Rar mi-a fost dat sa vad un om mai nobil ca Parintele Dionisie”

dionisie-ignat-efrem-vatopedinul„Parintele odihnea pe oricine ii batea la usa chi­liei. Romani, greci, rusi, bulgari sau oameni veniti din cele mai neasteptate colturi ale lumii, mireni sau calugari, primeau raspunsuri la intrebari existentiale, erau sfatuiti, ajutati sa-si cunoasca adancurile inimii, isi gaseau linistea. Batranul nu se asemana unui intelept al lumii acesteia si nu avea propriu-zis o invatatura; vorbea dupa nevoia fie­caruia. Insa asa cum l-am cunoscut si l-am inte­les noi, ne-au ramas in inima trei lucruri pe care, fie prin vorba, fie prin vietuirea sa, le punea cu delicatete inaintea celor care veneau catre el inse­tati sa auda «cuvinte ale vietii vesnice»; cele trei sunt: ascultarea, rabdarea in necazuri si cugetul smerit“,

isi amintea Arhimandritul Efrem, igumenul Manastirii Vatopedi. Cand a aflat ca multi il pozau fara sa stie, Parintele Dionisie se necajea si spunea:

„Ce poze? Ce sa pozezi? Un biet batran care nici nu-si poate tine fumurile. Da, vor sa ma scoata sfant. Dar eu sunt ca un mort, inca putin si m-am dus”.

Staretul Iosif Vatopedinul, ucenicul marelui Gheron Iosif Isihastul, vedea in el un impreuna-nevoitor al Rugaciunii si, pana in ultimele clipe ale Parintelui Dionisie, il cerceta pentru sfat si spo­vedanie, iar alti Parinti vatopedini trimiteau la el feluriti inchinatori care cautau povatuire duhovni­ceasca. Dar Parintele, smerindu-se, se prihanea pe sine:

„Ii tot trimit la mine, Manastirea Vatopedu, zicand ca sunt duhovnicesc, dar nu e asa. Nici ma­car nu-i vad, si ce sa le spun? Eu nu am darul cuvantului! Ce sa le spun eu, un biet orb?”...

Ajuns la masura intregii-intelepciuni, Parintele isi invata ucenicii:

„Stim ca petrecerea noastra tinde sa nu mai fie calugareasca, tot sa primesti mireni, sa-i servesti, cu toate ca multi nu vin decat ca sa ispiteasca. Dar noi nu stim inima lor cu adevarat, numai ni se pare. Sa ne si­lim sa avem dragoste, sa le aratam dragoste. Desi stim ca este greu si enervant, dar trebuie sa fa­cem asta pentru ca sa nu ne pagubim din ambele parti”

— caci

„nicaieri Ortodoxia nu ne obliga sa vedem greselile altuia, ci sa ne vedem pe noi si sa ne smerim si sa ne consideram mai rai ca toti”.

Poate ca cel mai bine a rezumat vietuirea pa­manteasca si petrecerea ingereasca a Staretului Dionisie tot Parintele Efrem Vatopedinul:

„In chilia inchinata Sfantului Gheorghe din Schitul Colciu s-a stramutat in 1937 si, pana la tre­cerea sa la Domnul, pentru aproape saptezeci de ani, a stat cu rabdare si dor de isihie intr-o incapere smerita de numai cinci metri patrati. Acolo, insa, L-a cunoscut pe Hristos si a inteles fara de tagada ca, asa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capatul rabdarii, atunci cand ince­teaza orice mangaiere omeneasca, in inima se pogoara dulceata mangaierii dumnezeiesti.

Toate in fiinta sa «respirau» smerita-cugetare: chipul luminos, zambetul cald, vorba blanda si sfatoasa, delicatetea, hazul si simpli­tatea, felul in care isi ascundea nevointa si lu­crarea calugareasca, intr-un cuvant nobletea sa duhovniceasca. Rar mi-a fost dat sa vad un om mai nobil ca Parintele Dionisie”.

Sa avem parte de binecuvantarea sa!

Radu Hagiu

022Vezi: Înmormântarea Părintelui Dionisie – Colciu, 12 mai 2004

***

“Acum omenirea intreaga nu se mai uita la Dumnezeu, se gandeste numai la desfranare”

“- Parinte, cum sa luptam noi, cei tineri, impo­triva desfranarii, impotriva desfranarii mintii mai ales? Cu ce arme sa luptam?

– Si tineretea, dar si lumea te distrug cu pa­timile trupesti, pentru ca am ajuns in vremurile despre care ne vorbesc Sfintii Parinti, al optulea veac. Acum omenirea intreaga nu se mai uita la Dumnezeu, se gandeste numai la desfranare. Dupa cum spuneau niste preoti, tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti. Umbla aproape gol si, oricat de apropiat de Dumnezeu esti, fiindca ai fire omeneasca, nu se poate sa nu te vatami. De ce? Pentru ca toate mo­dele astea sunt ale acelora care cred ca aici e raiul si aici e iadul. Si asa, ei vor ca toata omenirea sa faca toate desfraurile, toate rautatile, orice ne spune Satana, prin patima care e instalata in sufletul si in cugetul omului, ca sa se multumeasca.

Conducerea actuala a omenirii nu crede in nimic. Cei mai multi din conducere nu sunt dupa Dumnezeu. Dupa Dumnezeu, nimeni nu merge. De aceea, trebuie atentie si ruga­ciune la Dumnezeu, sa ne lumineze, sa ne in­tareasca, pentru ca omul este facut dupa chi­pul si asemanarea lui Dumnezeu, adica e facut sa fie sfant, bun, dar uite ca patimile ne depar­teaza cu desavarsire de adevar.

Orice s-ar intampla, sa alergam la Bunul Dumnezeu prin spovedanie, fiindca de n-ar fi la­sat Bunul Dumnezeu Sfintilor Apostoli harul acesta, „carora veti lega, legati sa fie si carora veti dezlega, dezlegati sa fie” Matei 18:18, atunci nu s-ar fi putut mantui nimeni. Ori de cate ori cade omul, sa nu se deznadajduiasca, sa aiba mare credinta la Dumnezeu si, cu smerita cugetare, sa-si plece ge­nunchii in fata duhovnicului – pentru ca fiecare din noi trebuie sa avem duhovnic -, iar Dumnezeu tot atunci il binecuvanteaza si ii iarta cele facute si il ajuta sa-si indrepteze viata, pentru ca „fara de Mine nimic nu puteti face”Ioan 15:5, zice Domnul.

Noi suntem oameni bantuiti de duhu­rile rautatii, care instaleaza in sufletele si in cugetele noastre numai cele rele, si suntem neputinciosi, si de multe ori cedam ganduri­lor rele. Dar cu Dumnezeu inainte!”

din: “Familia ortodoxa”, nr. 5 (64)/ mai 2014

fo64-c1

Alte legaturi:


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Parintele Dionisie Ignat de la Colciu, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – ravnitorul dragostei duhovnicesti (†11 mai 2004): “Tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti”

  1. Pingback: PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU despre vremurile de pe urma: “UNIUNEA EUROPEANA ESTE CASA FARADELEGILOR. Conducatorii lumii vor sa schimonoseasca firea omului. O SA FIE UN RAZBOI INFRICOSAT. Si acum o sa fie foarte multi mucenici. NU NE-A RAMAS ALTC
  2. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA FETELOR -
  3. Pingback: PARINTELE DIONISIE IGNAT despre CRESTEREA COPIILOR IN VEACUL AL OPTULEA: “In timpurile noastre, atata s-o depravat omenirea ca ma mir cum ne mai tine Dumnezeu. Adevarul omenirii (de azi) este DESTRABALAREA. Pe copilul tau NU MAI AI DREPTUL SA-L CRES
  4. Pingback: Predica despre IMBRACAMINTEA INDECENTA A FEMEILOR in Biserica a IPS Ieremia, Mitropolitul Gortinei: “Va cer sa placeti lui Dumnezeu prin imbracamintea cuviincioasa, astfel incat sa va fie auzite rugaciunile” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – PUTEREA SI MIREASMA DUHOVNICEASCA MANGAIETOARE A SMERENIEI TRAITE. Cuvantul Parintelui Mehisedec Ungureanu (VIDEO + TEXT) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate