Statul vrea neaparat sa si CREDEM, nu doar sa respectam regulile. SUPRAVIETUIRE CU ORICE PRET?

Predica Părintelui Tudor Ciocan – 13 august 2020:

„Preacucernice părinte, iubiți frați creștini,

Pe Sfânta Cruce Îl avem sus pe Hristos și aproape pe toate crucile în partea de jos este un craniu și niște oase (…), simbol al morții, al lui Adam cel vechi. Hristos, Adam cel Nou, Care ne dăruiește viața veșnică, și prin moartea sa pe Cruce omoară moartea cea care l-a doborât pe Adam cel vechi. Acolo, la Golgota chiar, se vede o crăpătură la baza dealului – o colinuță de 10-12m – unde se spune că a fost găsit într-adevăr craniul lui Adam. Pentru că acolo, undeva, cu multe mii de ani înainte de a fi răstignit Hristos, chiar acolo fusese îngropat Adam. Acuma, pe această Cruce avem și simbolul vieții noastre. Este omul cel vechi și Omul cel Nou. Omul cel vechi este cel care este supus morții. Omul cel Nou este cel care moare pentru lumea aceasta și nu moare ușor, moare răstignit, dar dobândește Învierea. Omul cel vechi este urmaș al lui Adam cel vechi după trup, Omul cel Nou este părtaș la firea omenească îndumnezeită de Hristos Iisus, Adam cel nou.

Bineînțeles că trăim într-o lume care nu este preocupată deloc de a ne duce pe calea mântuirii. Poate a fost odată în perioada Imperiului Bizantin, poate a fost odată în perioada marilor domnitori și chiar mai puțin mari domnitori care erau creștini, asumați creștini. Dar în această lume globală în care trăim acuma, tot ce înseamnă organizare exterioară, organizare politică, socială, este prea puțin conștientă de menirea de a îndrepta lumea, de a ne îndrepta, de a ne ajuta pe noi să dobândim viața veșnică. Or fi individual, și acolo sunt oameni, sunt între ei și creștini și aicea, dacă mă gândesc, la noi în țară, or fi și ei creștini, or fi și ortodocși unii dintre ei practicanți. Dar sistemul, în totalitatea lui, nu te duce către veșnicie. Nu te duci la o unitate, la un aparat birocratic al Statului român, la Primărie sau la vreun minister sau Inspectorat să cauți acolo, să dobândești viața veșnică. Sistemul se referă întotdeauna la omul cel vechi. Și vrea cumva să facă să supraviețuiască omul cel vechi. Nu e rău. Fiecare dintre noi suntem și trup, avem și carne, avem și neputințe și multe dintre cele ale noastre se vădesc a fi moștenite de la Adam cel trupesc, de la Adam cel vechi. Deci avem nevoie și de o astfel de supraviețuire. Nu suntem îngeri din Ceruri, deși ar trebui să ajungem asemănători îngerilor din Ceruri. Problema este când această supraviețuire devine pentru noi dictatorială, [atunci] începe să fie pentru noi mai important să supraviețuim ca omul cel vechi decât să dobândim viața veșnică, decât să fim uniți cu Hristos, decât să trăim pregătindu-ne pentru Învierea cea de obște. Că de murit, murim cu toții. N-are nimeni nici o scăpare. Ultima generație se va transforma, se va transfigura într-o clipire de ochi. Dar nu știm noi dacă suntem acea ultima generație sau nu. Până la acea ultimă generație, pământul acesta pe care-l călcăm, humusul, lutul acesta este plin de oasele și de rămășițele tuturor oamenilor care au trăit de la Adam până acum. Cu excepția Maicii Domnului, care a fost înălțată cu trupul la cer, cu excepția lui Hristos care evident, a înviat și poate au mai fost câțiva sfinți a căror morminte au fost găsite goale. Dar cei mai mulți, asta din punct de vedere al trupului, asta ajungem: lut.

Dacă ne lăsăm stăpâniți de această pornire de a supraviețui, atuncea cădem foarte ușor în a ignora de fapt mântuirea noastră veșnică. Ce se întâmplă atunci? De murit tot murim. Și o cruce avem fiecare de purtat. Dar moartea nu ne mai este mântuitoare și nici Crucea nu ne mai este mântuitoare. Crucea este mântuitoare doar dacă ajută și încercăm prin ea să ne apropiem mai mult de Hristos.

Știu că este greu pentru oricine. Viața nu este ușoară. La început pare ușoară, când ești tânăr, copil, adolescent, tânăr, totul este în jur numai primăvară, numai muguri, numai bucurie, veselie, bucuria clipei trăite. Dar cum treci puțin de această vârstă, începi să dai peste greul vieții, greu care devine din ce în ce mai apăsător cu cât te apropii de momentul morții. Și chiar dacă ni se prezintă de multe ori ca ideal public – publicitar, publicitate – idealul acesta al omului pururea, veșnic tânăr (…), de fapt este un ideal fals. Suferința este din ce în ce mai grea și din ce în ce mai mare. Și ca să putem să gestionăm, să ne folosim de această suferință, trebuie să tindem către Hristos. Aicea intervine problema aceasta.

În momentul în care societatea în care trăiesc, prin factorii ei politici începe să devină PREA prezentă în viața mea spirituală, Hristos se retrage de-acolo. Cât dau voie ca viața mea sufletească să fie afectată de ceea ce mi se arată de-afară? Pe vremea nu de mult trecută, acum 30-40 de ani dacă-mi aduc bine aminte, se ridicau osanale tovarășului Nicolae Ceaușescu și cercetătoarei, savantei de renume mondial și nimeni nu mișca în front. Normal. Poate or fi fost câțiva, părintele Calciu, poate or fi fost câțiva care au spus, dar în principiu se tăcea. Se tăcea “cu înțelepciune”, sau dacă erai pus în situația respectivă, trebuia să spui și tu acolo „savant de renume mondial” tovarășei Elena Ceaușescu. […]. Știam cu toții că nu-i savant de renume mondial, nu era nici o problemă. Deci o spuneam, dar n-o credeam, era un fel de fariseism, de fățărnicie, obligat de condiția în care ne aflam atunci. Acuma Statul vrea neapărat să și credem ceea ce ni se spune. Și aicea deja sufletul nostru este afectat. Una este să respect niște reguli și niște legi pentru că trăiesc într-o țară și într-un Stat, dar să și cred în autenticitatea, în realitatea lor, aicea ține de opțiunea mea. De respectat, trebuie să le respect. Nu vreau să fiu în ilegalitate, mă rog, în felul acesta, pentru niște [lucruri mărunte]. Dar să și cred tot ceea ce mi se spune, începe să mă îndepărteze foarte, foarte, foarte tare de Omul cel Nou. Mă face din ce în ce mai mult omul cel vechi. Și orizontul către Hristos se închide pe nesimțite. Nu brusc, nu deodată, pe nesimțite. Sunt preocupat mai mult de a crede ce mi se spune decât de Hristos. Că trebuie să respect legile – le respect. Și totuși, credința mea este în Hristos. Ce se întâmplă în momentul în care încrederea mea în Hristos intră în opoziție cu legile Statului? Atuncea noi, în calitate de creștini, nu prea mai avem alt răspuns decât cei pe care l-au dat cei de demult. Dar să nădăjduim că nu vor ajunge la asemenea acutizare a relațiilor dintre noi, între Biserică și Stat. Ci din contră, nădăjduim mai departe că cei mai mari ai acestui Stat, prin rugăciunile Bisericii Ortodoxe Române, vor ajunge la un moment dat să se lumineze și să înțeleagă că menirea lor este să ne ajute să supraviețuim în lumea aceasta, dar dincolo de această menire pe care trebuie să și-o împlinească, fiecare va avea de dat un răspuns la înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos. Și această menire de a supraviețui ar trebui s-o aibă, într-adevăr, oricine ne va conduce, dar ar fi minunat dacă ar avea și această conștiință a judecării de către Hristos. Și când mă refer la aceasta, mă refer la orice om din lumea aceasta, orice conducător din lumea aceasta. Mă refer și la conducătorii laici, și la conducătorii de alt tip. Pentru că mai presus de orice viață, este moartea. Și dincolo de moarte, este Învierea.

Așadar, fiecare dintre noi trebuie să avem în cap acest lucru. Trăim într-un Stat, respectăm cât se poate regulile atâta timp cât acestea nu ne opun explicit lui Hristos, dar încrederea mea cea mare trebuie să fie în Hristos. Și să am această grijă ca această respectare a regulilor încetul cu încetul să nu-mi erodeze credința în Hristos. Pentru că dacă-mi erodează credința în Hristos, încetul cu încetul o să devin doar o mică furnicuță pe acest pământ, fără gândul Transcendenței, fără gândul veșniciei, fără a împlini un rost la care sunt cu adevărat chemat, acela al îndumnezeirii. Din contră, în momentul în care am acest gând al îndumnezeirii, acest gând la Hristos, ceea ce trebuie să fac îmi va fi mult mai clar, unde trebuie să pun limita între ceea ce fac cu adevărat și ceea ce cred cu adevărat, și-mi va fi mult mai clar, rostul îmi va fi mult mai limpede, rostul meu duhovnicesc în lumea aceasta.

Să ne ajute Dumnezeu să aflăm această dreaptă socotință: a împlini legile până la un punct, acela în care nu intră în contradicție cu Hristos, trebuie s-o facem, dar a avea încredere doar în Hristos și a nu mă lăsa antrenat în minciuna veacului acestuia, este datoria fiecăruia dintre noi. Amin!”

Legaturi: