CEZARUL si BISERICA – IERI, AZI SI MAINE, intre protectie si PRIGOANA. Ganduri pastorale la sarbatoarea SFANTULUI IMPARAT CONSTANTIN CEL MARE: “El a impus libertatea religioasa, azi conducatorii politici europeni si autohtoni o batjocoresc, desfiintand-o”
Predica Parintelui Tudor Ciocan la Sfintii Imparati Constantin si Elena – Biserica Sfintii Nicolae, Calinic, Spiridon si Nectarie, Bucuresti, 21 mai 2020
„Hristos a înviat! Că ninge, ca plouă, dăm slavă lui Dumnezeu. Iată că astăzi n-am mai avut aceeași vreme frumoasă de ieri, dar mulțumim lui Dumnezeu și pentru aceasta. Nu există ceva care să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus Hristos, spune Sf. Apostol Pavel. Cine ne-ar putea despărți vreodată de dragostea lui Iisus Hristos? Spune: ”Nici viața, moartea, nici boala, nici cele de dedesubt, nici cele de deasupra, niciuna dintre acestea nu ne vor putea vreodată despărți de dragostea lui Iisus Hristos.”
Dragostea oamenilor față de Hristos a apărut în feluri diferite de-a lungul timpului. Deși noi, oamenii, suntem aceiași de la Adam și Eva și așa vom fi până la sfârșitul veacurilor, modul de a ne arăta dragostea unii pentru alții a variat, inclusiv pentru Dumnezeu. Ne-a învățat Dumnezeu ce putem face mai mult și mai mult pentru El. Și pentru noi. Anume să ne împărtășim cu El. Să primim Sfânta Taină a Euharistiei. Eucharisto în limba greacă înseamnă mulțumire. Mulțumim lui Dumnezeu și ne împlinim sufletele noastre și chiar și trupurile noastre prin Sfânta Împărtășanie.
Aceasta a fost Cina Domnului. Aceasta a avut loc o dată, demult, în Joia Mare, în foișorul cel de sus. Nu-i o cameră foarte mare, nu s-a păstrat practic nimic din acea cameră. Acolo, Mântuitorul însoțit de de cei 12 Apostoli, inclusiv de Iuda, a săvârșit prima data această lucrare minunată a transformării pâinii și vinului în trupul și sângele Său pe care le-a dat spre împărtășire, spre mâncare ucenicilor Săi. Cina Domnului o vedem aici. Acesta este nucleul Cinei. Ce-am făcut aici, Sfânta Liturghie, este acel nucleu dezvoltat foarte mult. Dar nucleul s-a păstrat identic în duhul lui. S-a dezvoltat tocmai pentru că timpurile s-au schimbat. La început, creștinii erau o minoritate și erau prigoniți și erau foarte legați unul de altul și de Hristos. Și atuncea prigoniți [fiind], slujeau în catacombe, unde apucau, în casele oamenilor. Slujeau și se împărtășeau cu Hristos și se ajutau unii pe alții, se iubeau unii pe alții. Și iubire înseamnă să încerci să te dăruiești celuilalt, să-l ajuți în ceea ce are el nevoie. Să nu stai la distanță de el. Să nu te înstrăinezi de el. Să fii împreună cu el și în bucurie, și în suferință, și la vreme de necaz, și la vreme de mulțumire. Atunci când îți cere ajutorul să fii cu el.
Au trecut vremurile, prin mila lui Dumnezeu. Creștinii au fost din ce în ce mai persecutați pentru că niciodată n-au fost iubiți de mai-marii lumii acesteia. Foarte rar s-a întâmplat să fim cu adevărat iubiți de mai-marii lumii acesteia. Au fost persecutați în Imperiul Roman și în Imperiul Persan. Pe unde au fost, greu să fie primiți, chiar și în Armenia, chiar și aicea. N-au fost lucrurile ușoare. Au murit milioane și milioane de creștini și generații întregi au avut martirii și mucenicii lor.
Până când Dumnezeu S-a milostivit și cumva a făcut această minune ca dintr-o mamă creștină, Sfânta Împărăteasă Elena, să se nască cel care avea să devină primul împărat creștin, și anume Sfântul Constantin cel Mare. Și dacă noi vedem acum biserica aceasta lângă noi, deși nu ne este îngăduit încă să intrăm în ea, o vedem tocmai pentru că acest Constantin cel Mare – îi spunem noi acum, cel întocmai cu Apostolii numit de către Biserică – a ajuns să fie împărat prin mila lui Dumnezeu și prin voia lui Dumnezeu și a înțeles că rostul lui de stăpânitor al lumii acesteia este să fie în slujba lui Dumnezeu și să ajute poporul spre a ajunge la Dumnezeu. Într-adevăr, s-a numit pe sine și a primit numele acesta de episcop pentru cele din afară, adică supraveghetor pentru cele din afară, nu pentru treburile dinlăuntrul Bisericii. Pe cele dinlăuntrul Bisericii, Biserica și le supraveghează și Biserica le rezolvă. Și Biserica înseamnă arhierei, înseamnă preoți, diaconi și poporul dreptcredincios. Nu cei din afară. Nu autoritatea civilă, laică, sau militară, cum o fi ea, ci autoritatea Bisericii este cea care rezolvă lucrurile dinlăuntrul Bisericii. Dar Biserica are legătură și cu cele din afară, pentru că suntem cu adevărat cetățeni ai Împărăției Cerurilor, dar suntem și aici, jos. Avem un nume, un prenume, facem parte dintr-o țară, dintr-un neam. Avem până la urmă și o carte de identitate, cum o fi ea. Pentru că Biserica are această interfață permanentă, are nevoie și de cineva care s-o ajute să supraviețuiască. Ea va supraviețui oricum. Ne promite Dumnezeu aceasta. Ne promite Hristos Dumnezeul nostru aceasta. Că dacă vom sta în mărturisirea lui Petru, anume că El, Iisus, este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, nici porțile iadului nu ne vor birui. Dar pentru că am devenit mulți și pentru că suntem slabi, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Și așa a rânduit Dumnezeu ca acest împărat Constantin să ajute Biserica. Să se ajute pe sine ca parte a Bisericii, ca mădular al Bisericii, încât Biserica să nu mai fie persecutată. Din momentul acela, de-a lungul veacurilor, Biserica a rămas într-o legătură foarte strânsă cu statul, cu Cezarul. În momentul în care cezarul a devenit creștin, era normal ca Biserica să-și păstreze legătura cu cezarul creștin. E adevărat că au mai fost persecuții, nu s-au terminat persecuțiile. Au mai fost o sută de ani de persecuții – în timpul iconoclaștilor, când cezarul din nou începuse să se opună Bisericii, deși se numea pe sine creștin. Totuși Biserica a păstrat legătura cu cezarul. A dat cezarului ce este al cezarului și a dat lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.
De aceea avem această biserică, de pildă. Tocmai pentru că în 1700 de ani cezarul a fost, a încercat să fie creștin. Normal că ne-am obișnuit și noi să colaborăm cu cezarul. Am fi putut noi să facem biserica aceasta din propriile noastre resurse? Și știți prea bine că suntem o comunitate destul de mare și vie, prin mila lui Dumnezeu și prin lucrarea părintelui. Am mari îndoieli. De fapt, sunt convins că nu. De aceea trebuie să înțelegem greutatea celor de deasupra noastră, responsabilitatea arhiereilor noștri. Atunci când au de-a face cu cezarul, când acest cezar începe să fie mascat, aparent, anticreștin, dar… anticreștin. Când acest cezar începe să impună reguli înăuntrul Bisericii. Reguli absurde. Și reguli prin care ne umilește. Să nu-i învinovățim pe arhierei! Au fiecare, ca om, propriile lor păcate și propriile lor neputințe. Asta avem fiecare dintre noi. Vorba părintelui Arsenie: ”Dacă am avea preoți sfinți, ar trebui să fim noi sfinți”. Dacă vrem arhierei sfinți, ar trebui să fim un popor de sfinți. Nu suntem un popor de sfinți. Avem arhierei dintre noi. Mai bine decât să fie din afară. Au fost vremuri când nu erau români, erau greci mai toți. Sunt arhiereii noștri și au și calitățile și defectele noastre ca popor. Dar au această responsabilitate enormă acuma de a sta împreună lângă un stat care devine din ce în ce mai puțin creștin și din ce în ce mai vădit anticreștin. Va fi foarte dureroasă această rupere. La început, în vremea Mântuitorului și a Apostolilor, și vreme de 300 de ani, Statul și Biserica au trăit paralel, nu au avut de-a face… De fapt, Statul a persecutat Biserica, începând cu Sfântul Ștefan, cel dintâi martir și [continuând] cu alte generații de martiri. Apoi, cum v-am spus, în timpul Sfântului Constantin – și de aceea îl numim întocmai cu Apostolii – și a maicii sale Elena, cezarul a început să susțină Biserica. Dar știm că la sfârșitul veacurilor cezarul se va vădi a fi Antihristul, când Biserica va trebui din nou să se desprindă din această legătură cu cezarul.
Este cezarul actual anticreștin? Nu atât de rău pe cât ar putea să fie. Creștin sigur nu este. Atunci când Bisericii i se impun, încă o dată o spun, măsuri care n-au legătură cu adevărat cu credința noastră, în credința noastră. Nu este încă atât de anticreștin pe cât ar putea să fie. Probabil că prin mila lui Dumnezeu se întâmplă aceasta, pentru că noi suntem creștini foarte slabi și n-am rezista ca mărturisitori.
Mărturia noastră în fața lui Dumnezeu este atâta: că stăm acuma în ploaie și în frig în loc să fim înăuntru, în biserică. Mărturia noastră în fața lui Dumnezeu este atât: că suntem ascultători de părinții, de preoții noștri și de arhiereii noștri. Dacă ar fi vorba de a rezista unor torturi fizice, nu știu câți am mai rămânea cu adevărat cu Hristos. Deci să știm de ce suntem acum aici, în curtea bisericii.
Îi mulțumim Sfântului Constantin și-l rugăm să se roage la Tronul lui Hristos pentru noi, poporul Său dreptcredincios, ca să ne mai îngăduie, să ne ajute din nou să nu mai fim așa, ca să nu ne îndreptăm către catacombe. Să fim așa cum ne-a lăsat El: popor bun și blând și iubitor și mărturisitor de Hristos în legalitate. Și de asemenea, să știm că suntem acum în afara bisericii, în curtea bisericii pentru că cezarul nu mai este creștin. Avem însă o Biserică mult mai importantă decât Biserica văzută pe care Sfântul Constantin a întărit-o. Avem Biserica nevăzută. Aceea suntem noi, creștinii, botezați, care încercăm să trăim în fiecare clipă viața noastră plăcută lui Hristos așa încât, la un moment dat, măcar din când în când să simțim în sufletele noastre prezența vie a Mântuitorului, a Maicii sale, a Sfinților Apostoli, a Sfinților. Biserica aceasta vie nu va fi vreodată doborâtă. Poate că vom mai fi dați afară din lăcașurile de cult. Poate vom fi dați afară din nou și din curtea bisericii. Biserica cea vie este cea mântuitoare, este cea care ne mântuiește. Lăcașul de cult este un mediu foarte bun, prielnic. Altfel te rogi când ești în jurul tău cu icoane, când nu te plouă, când nu ți-e frig. Dar nu este determinant. Ceea ce contează cu adevărat este să fim noi împreună cu Hristos, cu Hristos nevăzut, dar și cu Hristos cel din Sfânta Împărtășanie. Amin!
***
Pr. Constantin Pătuleanu:
Meditatie de noapte pentru o viitoare, ne-înserata zi…
Intr-o vreme atat de tulbure, dupa atrocele persecutii din timpul imparatilor Galeriu si Diocletian, sosise, in sfarsit vremea izbavirii pentru crestini. Dupa decretul lui Gratian din 311, dat in urma unei boli necrutatoare, venise timpul lui Constantin. El fusese, pe la 17 ani, martor ocular, la curtea lui Diocletian, din Nicomidia, la inceputul persecutiilor impotriva crestinilor. A vazut cum erau incendiate si distruse bisericile si a asistat neputincios la maltratarea si uciderea crestinilor. Cu aceste imagini pastrate in suflet, va fugi in 305 la tatal său, Constantius Chlorus, care se afla in Trier.
Tatal sau era tolerant cu crestinii, chiar ii promova in fuctii la curtea sa. In 306, dupa moartea tatalui, este proclamat imparat de armata. Inca de la inceputul domniei, el i-a protejat pe crestini, dar anul 312 i-a marcat existenta prin aparitia semnului crucii pe cer. Si da, l-a biruit pe Maxentiu prin puterea crucii. De acum in colo crucea va fi calauza lui. Sub acest semn a unificat Europa. Azi Europa refuza crucea, o calca in picioare sub presiunea corectitudinii politice. El a impus prin edictul de la Mediolanum (azi Milano) libertatea religioasa, azi conducatorii politici europeni si autohtoni o batjocoresc, desfiintand-o, desi au jurat pe Biblie sau pe Constitutie ca o vor respecta, devenind astfel sperjuri.
Dar cum sa mai vezi atrocitatea, traind in spaimele mortii si-n teroarea indusa? Cum sa privesti, senin, spre cer si crucea de sus, cum sa graiesti sau sa simti, cand masca trebuie sa acopere si gura si nasul si ochii, devenind mormantul tacerii vinovate? Constantin cel Mare a zidit biserici impunatoare in Europa; azi Europa demoleaza monumente inestimabile de spritualitate si cultura; Constantin a legiferat intru protectia si educatia copiilor; azi Europa impune copiilor inocenti (0-4; 4-6 ani) legea educatiei sexuale spre mutilarea sufletelor curate, cu tinta precisa pentru dezincriminarea pedofiliei (si asta cand ni se spunea: Stai acasa!).
In sfarsit, Imparatul Constatin cel Mare a avut un exceptional simt al sacrului si l-a impus si Europei sale, azi Europa se desacralizeaza prin impunerea noilor cezari, progresisti si neomarxisti; Constantin a construit o Europa pe principii biblice si evanghelice, azi ne sunt impuse principiile dictaturii minoritatilor si ale corectitudinii politice; Constantin a construit o Europa teo-si hristo-centrica, azi dez-dumnezeirea si desacralizarea Europei este noul lor dumnezeu: Fara Dumnezeu si fara Hristos! (si mai ales, daca se poate, fara Hristos euharistic! fara Hristos cel Inviat, adica fara Pasti!).
Concluzia, ACUM au reusit, DAR MAINE CUM VA FI? CU CONSTATIN IMPARATUL, CU HRISTOS, CU DUMNEZEU SAU FARA? Eu, tu, noi, vom raspunde, daca nu aici, atunci sigur DINCOLO.
A fost doar un gand de noapte…spre meditatie pentru o neinserata…viitoare zi. Binecuvantare pentru toti!
Legaturi:
***
***
***
7 Commentarii la “CEZARUL si BISERICA – IERI, AZI SI MAINE, intre protectie si PRIGOANA. Ganduri pastorale la sarbatoarea SFANTULUI IMPARAT CONSTANTIN CEL MARE: “El a impus libertatea religioasa, azi conducatorii politici europeni si autohtoni o batjocoresc, desfiintand-o””