Părintele Tudor Ciocan – predici despre ȘANTAJUL LUMII din aceste zile cu ÎNFRICOȘĂRILE SUPRAVIEȚUIRII CU ORICE PREȚ și cu ÎNDULCIRILE CONFORTULUI și ale DESFRÂNĂRII induse: “Este O NEBUNIE ȘI O BATJOCURĂ introducerea EDUCAȚIEI SEXUALE de la fragedă pruncie până la clasele mari!” (AUDIO, TEXT)

Predică la Duminica a III-a după Rusalii (despre grijile vieții) – 11 iulie 2021:

„Precucernice părinte şi iubiţi fraţi creştini,

Este adevărat că luminătorul trupului este ochiul. Asta ne dăm seama fiecare noi. În ochi vedem. Luminare înseamnă cunoaștere, pentru că în lumină vedem lucrurile, în întuneric nu le vedem. Putem “să dibuim”, putem să le auzim, dar nu le vedem și noi suntem făcuți în primul rând pentru a vedea. Suntem fii ai luminii, ca să spun așa. Să cunoaștem cu adevărat cele esențiale, să deosebim de cele neesențiale, este de fapt extrem de important și definitoriu pentru noi. De aceea luminătorul trupului este ochiul și prin trup înțelegem aici viața noastră. Viața noastră este luminată, dar cunoștința noastră este cea adevărată. Dacă ochiul nostru este bolnav sau întunecat, atunci întreg trupul nostru va fi întunecat. Dacă ceea ce cunoaștem noi este deformat sau greșit, de fapt întreaga noastră viață se află în necunoaștere. Ceea ce trebuie noi să facem este mereu să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să avem cunoașterea cea bună. Pentru că această cunoaștere va duce și la lucrarea cea bună, va duce și la fapta cea bună. Dacă fapta noastră este rea, atunci de fapt cunoașterea noastră este greșită.

Cum putem face aceasta? Mai departe Mântuitorul Însuși ne învață că nu trebuie să avem grijă de trup. Mai bine spus [să nu avem] peste măsură grijă de trup. Trupul trebuie să-l îngrijim, dar să nu-i dăm mai mult decât ceea ce este necesar. Ceea ce este greu! Este greu, după păcatul strămoșesc. Le spune la început, înainte de păcat Dumnezeu primilor oameni: “Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul”.

După păcat, această poruncă a rămas valabilă, dar este greșit înțeleasă tocmai prin ispitirea diavolului. “Creșteți” a devenit “supraviețuiţi cu orice preț”. “Vă înmulțiți” a devenit însă desfrâu, „desfrânaţi!”.  Şi “stăpâniți” a devenit “distrugeți, dominați” la modul absolut și la modul subiectiv și la modul iresponsabil.

Dar dacă-i cerem lui Dumnezeu să înțelegem autentica creștere și autentica înmulţire și autentica stăpânire, atunci vom fi feriți de ispita diavolului. Vedem că acum, iată, facem mai mult de un an jumătate de când cea dintâi poruncă, aceea a “creșterii” a fost aplicată în mod sistematic prin grila/din perspectiva diabolică, demonică, a “supraviețuirii cu orice preț”.  Și vedem că acest gând al supraviețuirii cu orice preț continuă să se propovăduiască la modul oficial și perseverent. Mai puțin stăruitor decât înainte, dar va veni din nou valul al patrulea de… perseverare, de stăruință, de înfricoșare mediatică și oficială.

Diavolul este cel care ne îndeamnă să supraviețuim cu orice preț. Dar Mântuitorul ne învață altceva! Ne învață să nu ne îngrijim ce vom mânca, ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca. Adică să nu ne îngrijim peste măsură de viața aceasta, pentru că Dumnezeu este cel care are grijă de noi. Noi să căutăm cele ale lui Dumnezeu, cele al vieții veșnice. Să căutăm să fim consecvenți cu cunoașterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o despre El. Să fim consecvenți cu ceea ce vedem cu adevărat! Anume lumina lui Dumnezeu din viața noastră. Să avem încredere în faptul că Dumnezeu ne va ajuta în nişte situații în care pentru oameni soluțiile ar părea imposibile. Nu omul este cel care își stăpânește viața sa, decât într-o mică măsură, nici diavolul, ci Dumnezeu! Există și libertate, liber arbitru. Putem să alegem noi să nu vedem lumina lui Dumnezeu din viața noastră, putem să alegem noi, ca în loc să creștem către Dumnezeu, să încercăm să supraviețuim cu trupul acesta cu orice preț. Aici este liberul arbitru și aici este locul de înşelare.

Putem să alegem să creștem duhovnicește, să nu ne temem de cele care ne omoară trupul, ceea ce ni se tot indică, deși este evident! Văzând cu ochiul liber și obiectiv că nu ne omoară așa de mult cât ni se indică să ne temem de acestea. Putem să nu alegem asta, și atunci suntem oamenii, omul cel vechi căzut pradă înșelăciunii demonice, sau putem, alegând aceasta, să fim omul cel nou.

Să nu ne temem de cele care omoară trupul, ci de cele care omoară și trupul și sufletul, pentru că trupul nu poate să fie omorât decât cu îngăduința lui Dumnezeu. Sufletul poate să se desprindă de unul singur de Dumnezeu dacă se lasă în ispitirea diavolului, cum au făcut Adam și Eva. Starea primordială. În loc să asculte porunca dumnezeiască, au crezut mai degrabă în viclenia diavolului. “Nu veți muri, ci veți fi asemenea lui Dumnezeu” cunoscând binele și răul și – se presupunea – că asemenea lui Dumnezeu, în nemurire: “Faceţi ce vi se va spune și nu veți muri și veți fi veşnici”. Este evident că această sănătate trupească care ne este făgăduită nu stă la îndemâna oamenilor. Ci stă la mila lui Dumnezeu. Și este evident că, dacă vreau să dobândesc ceva de la Dumnezeu, trebuie să mă apropii, nu să mă depărtez de El.

Acum s-a văzut și mai bine faptul că cei care conduc lumea aceasta nu se îndreaptă către Dumnezeu, în momentul în care au început pe față să ne vorbească nouă și copiilor noștri din cele mai din cea mai fragedă pruncie despre desfrâu. “Și vă înmulțiţi”… Dar problema lor nu este că nu ne înmulțim, ci problema lor este că “ne înmulțim prea mult” și, de aceea, aceste lecții sistematice, impuse, induse despre desfrâu. Există în fiecare dintre noi două instincte fundamentale animalice, în orice făptură vie pornind de la amoebă, până la cele mai înalte făpturi… Anume: să supraviețuiască şi să se înmulțească. Dar noi suntem mai presus decât animalele, suntem mai presus decât păsările cerului. Noi suntem fii ai lui Dumnezeu, după har, dar fii ai lui Dumnezeu! Deci ceea ce trebuie să ne preocupe pe noi nu este “cum să supraviețuim”, ci “cum să ne îndumnezeim” și nu “cum să ne îmmulțim omenește”, ci cum “să ne îmmulțim duhovnicește”, cum să creștem în Duh. Noi și cei dragi ai noștri. Cum să dăm rodul cel bun, noi și cei dragi ai noștri. Și aceasta nu putem să facem decât uniți cu Hristos! Prin puterea Duhului Sfânt care lucrează în Sfânta Sa Sobornicească și Apostolească Biserică. Rupți de Biserică, nu putem să dăm “rodul Duhului” care lucrează în Biserică. Rupţi de Biserică ni se pare că suntem vii. De fapt suntem morți! Deocamdată duhovnicește, dar la un moment dat și trupește și la un moment dat în veșnicie, mort duhovnicește și sufletește și trupește. Cei care vor să avem ochiul bolnav și întunecat, aceia ne vor rupţi de Biserică.

Apropierea de Biserică este în primul rând una duhovnicească. Să trăim în Biserică înseamnă în primul rând să fim părtași Lucrării de mântuire a Bisericii. Dar această apropiere duhovnicească se vede și în apropierea trupească. De ce? Pentru că aici avem Sfânta Împărtășanie! Că în condiții de prigoană se poate sluji Sfânta Liturghie cum făceau și alții prin catacombe, așa este. Dar dacă ajungem să slujim în catacombe vreodată, dacă va fi așa ceva, pentru ca oamenii să poată împărtăși, înseamnă că de fapt trăim vremuri de prigoană. Chiar dacă nu este explicită. De fapt, așa este gândit. Şi dacă trăim vremuri de prigoană, ce vom face? Bineînțeles că ne vom tângui după Biserica din care am fost scoși. Cum s-a întâmplat în anul trecut. Pentru păcatele noastre, am fost scoși. Și iarăși, păcatele noastre, care ca popor se duc până la Referendumul pentru familie. Când nu am fost în stare să ne adunăm destul de mulți încât să arătăm care este voia cu adevărat a noastră ca neam ca popor român creștin şi ortodox, așa cum de pildă au făcut acum câteva zile, poporul georgian ortodox [respingând parada LGBT]. Să ne plângem, așadar, că am fost depărtaţi de Biserică, dar să înțelegem că aceasta este o pedeapsă pe care Dumnezeu a dat-o, dar pe care autoritățile au aplicat-o. Și nu au aplicat-o ca să ne îndumnezeim și au aplicat o spre a ne scoate din relația cu Hristos.

Dacă vom căuta prea mult cele ale trupului nu vom putea fi cu Hristos. Nu puteți sluji şi lui Dumnezeu și lui mamona. Nu putem să fim deodată trupești și duhovnicești. A fi trupesc nu înseamnă a fi în trup și a satisface, a împlini nevoile sale firești. Ci a fi trupesc înseamnă a te îndulci după cele ale trupului. A dori cu orice preț să satisfaci plăcerile și dorințele trupului. Din pricina păcatului strămoșesc, ceea ce era strict necesar  (pe de o parte a rămas ceea ce este necesar – a mânca, a bea, a fi îmbrăcat – Adam și Eva aveau toate acestea în starea primordială de la Dumnezeu), dar din pricina păcatului strămoșesc aceste cerințe firești ale trupului s-au transformat foarte ușor alunecând în patimi. De aici şi îndulcirea. De aici şi înfricoșarea.

Cum să trăiesc eu fără să circul în alte țări? Cum să trăiesc eu fără să am, să pot să particip la spectacole? Îndulciri! Spunea bine cineva: “Înainte de ’89 să fi avut noi internet și televizor, să ne fi uitat la şaptezeci de filme și de meciuri și de documentare, pentru noi ar fi fost o mare bogăţie“. Acum nu! Acum marea lipsă este că nu pot să plec din țară, sau că nu pot să particip la spectacole, sau că sunt mulți care nu mă angajează dacă nu mă supun autorității. Și nu mă supun întru ceva în care autoritatea abuzează de mine. Ei înșiși, cei care ne șantajează în felul acestea, știu că este o putere abuzivă.

Ce vom face? În primul rând să ne stăpânim aceste porniri ale trupului nostru, de a dori să se îndulcească și a de a dori să trăiască confortabil. Acest lucru este unul dintre mijloacele prin care ne înrobim de fapt diavolului: dorința de confort. În rest, pentru supraviețuire Dumnezeu va avea grijă. Nu mă întrebați cum, pentru că nu știu. Dar Dumnezeu făgăduiește lucrul acesta, că cel care vrea să trăiască pentru Dumnezeu va supraviețui şi în lumea aceasta. Cum? El ştie cum! De la caz la caz. Așa cum fiecare pasăre este în dragostea Lui Dumnezeu, așa cum fiecare moleculă şi fiecare bacterie este în dragostea lui Dumnezeu, așa fiecare dintre noi suntem în dragostea lui Dumnezeu și Dumnezeu știe cu fiecare dintre noi cum să ne ajute să supraviețuim, dacă vrem să fim cu El. Deci în primul rând să refuzăm aceste ispite de îndulcire.

În al doilea rând, pe partea cealaltă cu desfrâul, unde trebuie de fiecare dată să spunem, nu numai în forul nostru lăuntric, ci și prietenilor și cunoștințelor noastre, că este o nebunie și că este o batjocură ce se întâmplă. Trebuie să spunem lucrul acesta sistematic, tuturor celor din jurul nostru: este o nebunie și este o batjocură introducerea educației sexuale de la fragedă pruncie până la clasele mari! Cu tot felul de pretexte. Și nu numai a educației sexuale, știți foarte bine ce spun. Trebuie să o spunem de fiecare dată.

Să spunem că totuși copiii vor fi obligați să facă aceasta. Atunci copiilor noștri trebuie să le aplicăm metodele pe care părinții noștri ni le-au aplicat nouă pe vremea dinainte de 89, unde se spuneau o grămadă de minciuni la școală. Știţi prea bine: congrese și plenare, „cel mai iubit fiu al poporului”, ”cea mai…” „savant de renume mondial…” Și tuturor copiilor li se spunea aceasta sistematic, li se inducea aceasta sistematic. Dar dacă părinții erau destul de înțelepți, nu neapărat „citiți”, înțelepți, îi învățau pe copii că unul este discursul public și alta este realitatea. Altfel spus, vă cer să-i învățați pe copiii dumnevoastră şi pe copiii noştri să fie făţarnici? Nu! Dar să înțeleagă că de multe ori, ceea ce li se induce de către autorități este spre distrugerea lor sufletească. Asta trebuie să o facem sistematic. Suntem responsabili pentru aceasta, la fel de responsabili cum suntem pentru a vorbi celor din jurul nostru despre nebunia în care trăim.

Pentru ca acest cuvânt al nostru să aibă putere, trebuie noi înșine să credem în el. Nu este suficient “să fim cu gura mare” sau “să dăm tare cu pumnul”. Ci trebuie noi înșine să trăim o viață care să tindă spre sfințenie, spre apropierea de Hristos. Reală! Asta se face prin despătimire. E adevărat că Mântuitorul spune ucenicilor săi și prin ei nouă, că atunci “când veți fi duşi la autorități, nu vă gândiți la ce veți spune, pentru că Duhul Sfânt va grăi prin gura voastră”. Asta e valabil și pentru noi în societatea aceasta, actuală, chiar dacă nu suntem duși la autorități spre a depune mărturie. Dar pentru ca Duhul Sfânt să lucreze în noi, trebuie ca noi înșine să ne luptăm cu patimile și cu neputințele noastre.

Punctul de început al curăției societății în care trăim, este viața mea sufletească. Anume, curățirea ochiului! Pentru ca trupul meu să nu mai fie întuneric. Cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrul acesta. Altfel spus, să înțeleg cu adevărat unde este Hristos, ce vrea Hristos de la mine, cum să fac să fie Hristos prezent în viața mea și atunci și întreg trupul, adică întreagă viața mea, va fi luminată și dacă viața mea va fi luminată, atunci lumina aceasta îi va ajuta și pe cei care se află în întuneric în jurul meu. Nu prin mine, că sunt păcătos și nevrednic, ci prin Lucrarea lui Dumnezeu. Asta trebuie să facem! Asta înseamnă să ne ocupăm de grijile vieții duhovnicești. Asta este lupta cea bună pe care putem să o purtăm și care va da roade. O altă luptă, direct, pentru a schimba o lege sau alta, bine și aceea! Dar să luăm binecuvântare, să ne sfătuim cu mai marii noștri. Lupta însă pentru ca să-mi apăr sufletul meu de îndulcirile veacului acestuia, de înfricoşările veacului acestuia, de nebunia veacului acestuia, asta pot să o duc eu singur; și niciodată singur de fapt, în Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Facem lucrul acesta și vom fi aproape de Dumnezeu. Noi și cei dragi noștri. Nu facem lucrul acesta, [atunci] doar ni se pare că luptăm pentru Dumnezeu, iar atunci, de fapt, și noi suntem în întuneric şi-i lăsăm și pe cei din jurul nostru în întuneric.

Responsabilitatea pe care o avem pentru cei din jur, indiferent de ce auziți şi ce vi se va repeta, indiferent din ce foruri oficiale vi se va spune lucrul acesta, responsabilitatea noastră este pentru mântuirea celui de lângă mine, nu pentru sănătatea lui trupească. Responsabilitatea este pentru mântuire! Dacă încep să mă responsabilizez pentru sănătatea lui trupească, de fapt devin un fel de ipohondru sub pretextul vieții duhovnicești. Responsabilitatea mea este pentru mântuire! Și mântuirea celui de lângă mine și mântuirea mea, înseamnă să înțeleg cu adevărat că Unul este Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, că Acestuia trebuie să mă închin, cu Acesta trebuie să trăiesc, cu Acesta dacă va fi să mor cât de curând – cu acesta să mor, dacă va fi să mor mai tîrziu, cu Acesta să mor, pentru ca împreună cu El să înviez!

Amin!”

***

Pr. Tudor Ciocan, Predică la Sf. Maslu, Biserica Sf. Pantelimon, București – 9 iulie 2021:

„Prea cucernice Părinte și iubiţi fraţi creştini,

În primul rând, vă mulțumesc că m-ați primit astăzi aici, ca să putem sluji împreună Taina Sfântului Maslu în această biserică vie. Ce înseamnă o biserică vie? Înseamnă o biserică în care credincioșii vin și încearcă să intre în ritmul slujbei. Pentru că, într-adevăr, Hristos, în momentul în care s-a înălțat la Ceruri, nu ne-a părăsit. Ne-a spus prin intermediul Apostolilor că pururea va fi cu noi, în toate zilele veacului acestuia, cu atât mai mult în veșnicie. Și cum este cu noi pururea, în sfânta Biserică cea întemeiată la Cincizecime (întemeiată pe cruce şi apoi întemeiată în chip văzut, la Cincizecime). Cum suntem noi vii în biserică? În momentul în care încercăm să intrăm în această viață tainică a Bisericii, care se poate simți tocmai, în primul rând, în sfintele slujbe.

Sfintele slujbe nu sunt scopul principal al vieții. Scopul principal al vieții este mântuirea. Mântuirea se dobândește prin inima curată, prin inimă curată unită cu Hristos. Pentru că de aceasta a venit Hristos, ca noi să ne putem curăți inima. Dar slujbele, sfintele slujbe sunt una dintre cele mai importante trepte prin care putem să ajungem la această inimă curată. Nu sunt singure, dar sunt strict necesare. Prin sfintele slujbe nu înțeleg numai Taina Sfântului Maslu, înţeleg şi celelalte Sfinte Taine. Fără de botez nu se poate intra în Împărăția Cerurilor, înţeleg şi Sfânta Împărtășanie: “Cine nu mânâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu nu este vrednic de Mine”. Înțeleg, fireşte, Sfântul Maslu și toate celelalte taine. Pocăința. Prin sfinte slujbe înţeleg și acatist înțeleg şi paraclis, înțeleg tot ce se face în cadrul Bisericii de către credincioși. Nu neapărat numai aici, în locașul de cult. Şi ceea ce facem noi acasă în acord cu ceea ce ne învață Biserica ne ajută să participăm la acest ritm tainic al vieții pe care Duhul Sfânt o suflă în Biserică prin credincioșii săi.

Ce ne împiedică să fim cu adevărat o biserică vie? Ne împiedică nu Taina Bisericii și nu Biserica Cea care este divino-umană și care va fi va exista până la sfârșitul veacurilor, ci ne împiedică pe fiecare dintre noi păcatele care ne rup de Dumnezeu. Păcatele care ne fac să trăim pentru noi înșine și după cugetul nostru sau după cugetul lumii acesteia, veacului acestuia căzut și păcătos, lumii celei care nu a vrut să-L primească pe Hristos. Spune că Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup și între ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit.

Lumea nu este în sine rea, dar lumea este ea însăși stăpânită și poartă urmările păcatului strămoșesc. În momentul în care Dumnezeu i-a creat pe oameni, a spus la început: “Creșteţi și vă înmulţiţi și stăpâniţi Pământul“. Această poruncă a dat-o Dumnezeu primilor oameni în Rai, înainte de cădere. Această poruncă rămâne valabilă și va fi cu adevărat împlinită, în veacul viitor. Dar, din pricina păcatului strămoșesc, și această poruncă a fost deformată. Nu mai vedem prin creștere și înmulțire stăpânirea pământului, nu mai vedem decât dorința de a supraviețui cu orice preț sau căderea în păcatul desfrâului. Aceste două lucruri sunt evidente în zilele noastre. Dorința de supraviețuire cu orice preț ne face să ne întemeiem viața noastră, să ne lăsăm în viață noastră spirituală să crească buruiana fricii. A groazei de ceea ce ni s-ar putea întâmpla. Ca și cum pentru noi tot ceea ce contează este să trăim viața aceasta, ca și cum pentru noi nu ar exista viață veșnică și nu ar exista făgăduința vieții veșnice.

De aceea, în momentul în care eu mă las cuprins de această groază, deja nu mai sunt părtaș ritmului Bisericii și nu mai sunt parte a Bisericii. În momentul în care mă las cuprins de gânduri de desfrâu, chiar dacă eu nu, dar societatea în care trăiesc încearcă să-mi inducă aceasta mie și familiei mele, copiilor mei, în momentul când dau acceptul meu interior că așa ceva… “asta este, nu avem ce face…”, în momentul respectiv deja încep să mă îndepărtez de adevărata viață a Bisericii. Bineînțeles că există pocăință, există întoarcere către Dumnezeu în orice clipă. Și cel care se teme prea mult pentru viața sa pământească se poate întoarce către Dumnezeu să-și dea seama că, de fapt, frica cea bună este frica de Dumnezeu și frica de înfricoşătoarea Judecată. Nu frica de a supraviețui aici. Frica de Dumnezeu cea adevărată este aceea de a nu Îl supăra pe Dumnezeu cumva și frica de înfricoşătoarea Judecată, gândul acesta că la Judecată s-ar putea să dobândească nu răspunsul cel bun, ci el să-și aleagă partea de-a stânga. Aceste frici sunt ziditoare. Frica de a [nu] supraviețui este distrugătoare. Este cea care ne macină și ne consumă sufletește. Şi acesta a fost leitmotivul societății în care trăim de un an și jumătate.

Despre cealaltă parte, a desfrâului… – încă dăm slavă Lui Dumnezeu, aici cred că sunteți o biserică puternică, o comunitate puternică, în care această boală să nu intre. Dar este evident că există o presiune la nivelul societății pentru ca această boală să fie implementată. Să fie introdusă în sufletele copiilor noștri prin intermediul mijloacelor puterii. Adică prin planul de învățământ. Ce putem noi face? Noi nu putem schimba Planul de Învățământ, nu putem schimba ordinea aceasta a lumii căzute, venite de la mari foruri internaționale. Dar ceea ce pot face cu copiii mei și cu cei apropiați ai mei, de fiecare dată, este să le spun: “Nu este bine, nu este normal!“. Firescul este ceea ce mă învață Biserica. Firescul este dragostea cuminte și frumoasă între un bărbat și o femeie, firescul este colegialitatea, amiciția, prietenia între doi oameni de același gen. Firescul este să-l îngădui şi pe cel de lângă mine, dar să nu mă las contaminat de păcatele sale. Aceasta trebuie să o faceți!

Cum putem face lucrul acesta? În momentul în care suntem, într-adevăr, părtași Bisericii suntem cu adevărat mădulare vii ale Bisericii. Deci în momentul în care eu stau și nu mă las nici înfricoșat de ceea ce îmi prezintă lumea aceasta ca fiind sfârșitul, nici îndulcit de ceea ce încearcă lumea aceasta să-mi dea, ca să-mi câștige mie libertatea sufletului, să-mi corupă sufletul mie şi copiilor mei, în momentul în care nu mă las îndulcit și înfricoșat, în momentul acela eu nu sunt deloc manipulabil. Cum pot să nu mă las nici îndulcit, nici înfricoșat? Niciodată cu puterea mea, ci cu puterea lui Hristos. Pentru că spune Mântuitorul că cel care va păstra mărturisirea de credinţă a lui Petru, că “Tu eşti Mesia, Fiul lui Dumnezeu celui Viu”, spune Mântuitorul că cel care va crede cu adevărat aceasta – cu adevărat aceasta, nu doar cu vorba, ci în adâncul inimii sale – acesta va face parte din Biserica aceea pe care nici porțile iadului nu o vor birui.

Deci ceea ce putem noi să facem, fiecare dintre noi, este să ne apropiem mai mult și mai mult de Hristos, sistematic de Hristos! Cum? Împlinind exact cu acrivie, cu atenție, cu credință, cu sârg, cu dragoste, cu seninătate poruncile Bisericii. Postul, rugăciunea, venitul la slujbe, încercarea mereu de a iubi pe celălalt, de a ne iubi vrăjmașii, încercarea de a împlini Fericirile. În felul acesta cu adevărat vom simți în viața noastră prezența lui Hristos, vom simți în viața noastră mângâierea Duhului Sfânt, vom simți că suntem părtași ai Bisericii. Și dacă suntem membre vii ale Bisericii, mădulare vii ale acestei Biserici divino-umane care are ca și Cap tainic pe Hristos Domnul nostru și are ca dătător de viață Duhul Sfânt, în momentul acela nimic nu ne va mai putea rupe pe noi de Hristos. Și dacă nu ne rupe pe noi nimic de Hristos, atunci avem mare nădejde că și cei dragi ai noștri, cei apropiaţi ai noştri – [fie] că sunt copii, nepoți, că sunt prieteni, cunoștințe – și aceia vor putea cumva să ajungă la această Evanghelie, la Vestea cea bună a lui Hristos.

Deci nu uitați: lumea vrea să fim înfricoșaţi și lumea vrea să fim desfrânați. Când spun lumea, înțeleg lumea care are putere și influență politică în lumea aceasta. Hristos ne dă puterea să fim curați și să fim cu adevărat liberi. Avem de ales fiecare dintre noi – și nu o singură dată ci de fiecare dată, pentru că vedem prea bine, există o stăruință foarte mare în a cultiva în sufletele noastre și a copiilor nostri buruienile. Dar noi trebuie să fim mai stăruitori decât aceia, să dăm deoparte, să plivim buruienile, să punem mereu cuvântul cel bun, Vestea cea bună, Harul pe care Sfânta Biserică ni-l transmite.

Amin!”

Legături: