TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?

14-12-2011 Sublinieri

Taina pocaintei

“Atunci cand vorbim despre martu­risire, trebuie sa intelegem prin aceasta, mai presus decat orice altceva, Taina Pocaintei. Spovedania este una din­tre cele mai mari Taine care ni s-au dat; un binecuvantat dar, marturisit de insusi Mantuitorul Iisus Hristos, dupa invierea Sa, prin urmatoarele cuvinte adresate uce­nicilor:

Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti ti­ne, vor fi tinute (In 20, 22-23).

Pocainta este, cu toate acestea, una din­tre Tainele profanate in cel mai inalt grad astazi.

Toate Tainele sunt inalte, nespus de adanci; toate Tainele ne unesc cu Dumnezeu, ne fac partasi la o noua viata, viata vesnica, ne dau o noua perspectiva duhovni­ceasca, plina de sfintenie. Astfel, ele ne des­chid un univers extraordinar, de neatins. De aici si numirea de „taina” – lucru de ne­cuprins cu mintea omeneasca. Taina atinge, intru intuneric, inima celui care s-a deschis catre ea. Taina Pocaintei cere insa nevointa; iar aceasta inseamna curatia inimii omului, nevoia de pocainta. Iar pocainta este un lu­cru extraordinar.

Orice Taina cere omului sa se indrepte catre Dumnezeu. Orice Taina cere faptuire duhovniceasca; la Taina Marturisirii aceas­ta se cere insa la modul cel mai inalt. Aici omul trebuie sa se pocaiasca, sa ia aminte la sine insusi, sa doreasca sa se schimbe, sa se nasca din nou.

In timpurile noastre, Taina Pocaintei a devenit greu de inteles de catre toti, chiar daca ne este cunoscut tuturor ca spoveda­nia are ca tel curatirea constiintei pacato­sului care se caieste. Toate acestea ne sunt destul de clare. In realitate, doar teoria ne este limpede. In fapt insa, foarte rar intal­nim un om care ar putea sa ne explice asa cum ar trebui sa decurga spovedania si cum ar trebui sa ne raportam noi la ea. Intelege­rea acestei Taine este atat de departe… Si nu doar de cei care se caiesc. Rostul pocaintei nu mai este inteles prea bine nici de catre multi dintre preoti.

Exista o explicatie teologica a Tainei Bo­tezului. S-a scris mult despre Euharistie; s-a vorbit mult, de asemenea, despre Taina Cu­nuniei si despre Taina Preotiei. Insa despre Taina Pocaintei consideram ca nu s-a scris indeajuns.

***

Pocainta, ca Taina, este punctul culmi­nant in care duhovnicul se intalneste cu ucenicul sau si prin care el are posibilitatea – si datoria – sa patrunda in cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc; prin aceas­ta Taina el trebuie sa-l povatuiasca si sa-l ajute pe om sa se descopere pana la capat, sa se deschida pe sine inaintea lui Dumne­zeu si inaintea lui insusi, fara sa tainuiasca ceva, spre a-si infrange orice rautate, fatar­nicie ori dorinta rusinoasa fata de anumite lucruri, de a le tainui. Si in momentul unei asemenea deschideri, desavarsite si irepetabile, care, desigur, presupune o incredere maxima, preotul primeste posibilitatea sa indrume sufletul celui ce se pocaieste; caci omul care se caieste vine si isi incredinteaza sufletul in mainile duhovnicului. Ucenicul procedeaza precum un bolnav care merge la medic. Adesea, cand suferim, nu dorim sa mergem la medic, nadajduind ca intr-un anume fel vom infrange boala si ne vom inzdraveni fara vreun ajutor. Exista insa, de­sigur, si unele boli, din a caror pricina ne este extrem de neplacut sa mergem la me­dic. Si omul ezita pe moment, cu nadejdea ca va depasi cumva boala sa, insa aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el sa mearga la medic. Acesta uneori impune implinirea celor mai neplacute proceduri. Omul trebuie sa se supuna, sa se sileasca pentru a reusi sa-si infranga boala si sa ra­mana in viata. Un lucru asemanator se in­tampla si in ceea ce priveste Taina Pocain­tei. Bolnavul se lasa pe mana medicului, a chirurgului, urca pe masa de operatie, con­stient fiind ca o singura tremuratura a mai­nii poate sa-l coste viata. Dar, indiferent de aceasta, isi asuma riscul, cu nadejdea ca chi­rurgul va fi un medic bun, ca Dumnezeu ii va ajuta lui si il va tamadui.

Mi s-a povestit odata ca au fost operate doua femei suferind de aceeasi boala. Una a fost supusa unei grele operatii si s-a facut bine. Insa cand a fost operata cealalta feme­ie, mana chirurgului a tremurat si el a taiat putin mai mult decat trebuia. Si, cu toate ca bolnava nu a murit imediat, starea ei s-a in­rautatit. S-a stins dupa o luna. Intr-un anu­me fel, situatia se aseamana si in cazul spo­vedaniei. Duhovnicul se arata si terapeut, si chirurg, si psihiatru, si – desigur, inainte de toate – tamaduitor duhovnicesc. Cel ce se caieste de pacatele sale merge si ii incredin­teaza sufletul sau. De masura in care el se lasa cu adevarat in mainile tamaduitorului duhovnicesc atarna mult vindecarea sa.

Exista deosebire intre tamaduitorul tru­pesc si cel duhovnicesc. Mai inainte de a in­tra in cabinetul medicului, pacientul poate nici nu s-a gandit ca de data asta va fi pus sa inghita un tub endoscopic, pentru a fi con­sultat in interiorul sau. El nu a stiut despre acest lucru, insa in cabinet i se spune: „Nu, tu nu vei iesi de aici fara acest control; nu-ti vom da drumul. Orice s-ar intampla, tre­buie sa facem asta…Poate sa-l convinga, dar poate sa-l si constranga; se intampla ca­teodata ca oamenii bolnavi sa fie spitalizati cu de-a sila de catre apropiatii lor, iar medi­cii sa le faca indata anestezia si sa urmeze o operatie foarte grea pentru omul care nu-si cunoaste diagnosticul…

Si la spovedanie pot fi luate masuri radi­cale, insa aici este mult mai greu, caci „ope­ratia” nu poate fi facuta fara voia celui care se pocaieste. Totul este determinat de catre voia lui, de catre credinta lui. Iar duhovni­cul nu dispune de mijloace de constrangere. El trebuie sa fie foarte iscusit ca sa reuseasca a-l convinge pe cel ce se caieste sa nu plece, sa nu se complaca in boala sa, ci sa inceapa tamaduirea duhovniceasca. Duhovnicul tre­buie sa se priceapa sa-l influenteze pe omul care a venit la el, sa-l faca sa ia in serios pro­blema bolii duhovnicesti, sa simta pericolul acesteia. In cazul dat se cere insa un dar pe care nu toti preotii il au. Este nevoie de o anume experienta in comunicarea cu oame­nii si de o insusire deosebita a relatiei cu ei, de posibilitatea de a le insufla incredere.

Insa mai mult decat orice este nevoie de duhovnicie. De trebuinta este ca duhovnicul sa fie asezat cu adevarat cu fata spre Cer, catre Dumnezeu, in asa masura, incat omul care a venit la el sa simta indata dimensiu­nea vietii duhovnicesti. Sa simta impreuna cu preotul ca aici se deschide ceva cu desa­varsire nou si, in acelasi timp, cea mai im­portanta latura a vietii lui. E de trebuinta ca duhovnicul, prin rugaciunea lui, prin viata lui, sa atraga binecuvantat ajutor de Sus. Si cei mai buni duhovnici au fost intotdeauna duhovnicii cu viata sfanta; nu psihanalistii, nu psihiatrii si psihologii, care lucreaza in „centre de redare a increderii”, dau cele mai bune sfaturi si se orienteaza corect in starile sufletesti ale omului. Nu acesti experti se arata cei mai buni tamaduitori duhovni­cesti, ci doar oamenii cu viata sfanta, care actioneaza cu alte metode, care dispun de binecuvantate daruri, care stiu sa se roage, sa cheme ajutor de la Dumnezeu si sa ara­te binecuvantata putere dumnezeiasca spre omul neputincios si suferind.

Se intampla adesea ca la spital sa vina un om in aparenta sanatos si cu zambetul pe buze. Sa spunem ca si-a luxat un picior. Si sa i se recomande lui: „De mult nu ati mai trecut pe la policlinica, trebuie sa tre­ceti prin cateva examene, trebuie sa faceti cateva analize”. Omul nu vrea, caci se sim­te sanatos, insa este constrans. Iar in urma analizelor se descopera ca acesta are cancer, lucru la care nici macar nu se gandise vre­odata. Crezand ca este pe deplin sanatos, el se pregatea sa mearga la munte, intr-o excursie. I se spune insa: „Nu! Este nevo­ie ca grabnic sa va internati in spital, sa fiti operat; fara amanare. Si, desigur, chiar daca operatia va reusi, nu veti mai putea merge la munte anul acesta”.

Marturisirea formala

Ceva asemanator se intampla si in spovedaniile de astazi. Vin oame­nii care cauta dintr-o oarecare pricina sa duca o viata in sanul Bisericii – fie sa o in­ceapa pe aceasta, fie sa o mentina. Insa ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea oamenii care vin la preot patimesc, dar nu intotdeauna putem spune ca se in­tampla asa. Uneori omul vrea sa se spove­deasca, sa se impartaseasca, sa traiasca o via­ta imbisericita, insa este pe deplin incapabil sa se caiasca cu adevarat, nu intelege ca es­te pacatos, nu isi simte pacatele. Un astfel de om se limiteaza la o spovedanie formala. Si, in acest caz, preotului ii este foarte usor sa spuna:

– Ei, bine, nu ai pacate asa de grave, n-ai gresit cu ceva greu – te iert si te dezleg -, mergi si te impartaseste! Slava lui Dum­nezeu, nu ai omorat pe nimeni, nu esti un hot!

Daca se are in vedere cat de impovarati sunt preotii de parohie, aceasta este un lucru pe deplin firesc. Insa, cu parere de rau, se intampla adesea ca un astfel de om sa se afle in cea mai mare primejdie. Caci el pati­meste de o boala veche foarte grea, de boala impietririi sufletesti, boala cea aducatoare de moarte a nesimtirii pacatului, care poa­te sa-l conduca catre moarte mult mai de­vreme decat acesta isi inchipuie si care poa­te sa-l impiedice sa mearga pe calea aleasa. A scoate la iveala o astfel de patimire si a convinge bolnavul sa se pocaiasca implica o mare nevointa, necesita mare pricepere, cere multa dragoste si purtare de grija din partea duhovnicului.

Intr-atat lucrurile, in timpul spovedani­ei, se simplifica, incat omul abia isi enumera pacatele. Insa aceste pacate sunt urmarea unei actiuni rele, care se savarseste in sufletul acelei persoane. Pacatele sunt roada po­mului celui rau, a vietii pacatoase. Inchipuiti-va ca un arbust otravit se dezvolta si intru el se arata fructe otravite. Chiar da­ca rupem fructele, am lasat pomul ca si in urmatorul an sa dea din nou acelasi roade otravite. Cu alte cuvinte, noi nu am schim­bat nimic in sufletul omului daca doar iertam si dezlegam anumite fapte savarsite. Problema pentru duhovnic este sa schimbe sufletul celui care se pocaieste, sa fie smulsa radacina pacatului. Dar aceasta radacina trebuie mai intai sa o aflam.


Patimile

Radacinile pacatoase, dupa cum ne invata Sfintii Parinti, sunt patimi­le. Sistematizarea invataturii despre patimi ne este descrisa in multe opere ale acesto­ra. Sa enumeram cateva patimi ca exemplu: imbuibarea pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, intristarea, grija de mul­te, slava desarta, mandria. Putem sa denu­mim aceste patimi si in alt mod. Putem sa vorbim inca si despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste – insa, in linii generale, acestea sunt diferi­te chipuri ale patimilor ori patimi inrudite, care pot sa fie desemnate cu felurite nume. Invatatura despre viata duhovniceas­ca a omului nu este cuprinsa nicaieri cu o asa de binecuvantata plinatate, intr-atat de minunat, ca la Sfintii Parinti ai Rasaritu­lui. Si orice crestin care vrea sa duca viata duhovniceasca, si cu atat mai mult orice pastor, trebuie nu doar sa ia cunostinta de ascetismul Sfintilor Parinti, ci trebuie ne­contenit sa fie in partasie cu Parintii nevo­itori, necontenit sa citeasca invataturile lor, ca sa vieze in inima lui experienta vietii duhovnicesti. Si nu doar sa le citeasca, ci sa le si puna in practica, sa duca o viata du­hovniceasca, spre a cunoaste din experienta duhovniceasca cele spuse de Sfintii Parinti. Atunci preotul va putea sa-i explice omului care se pocaieste:

„Da, pacatul savarsit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Insa important nu este doar sa te caiesti de acest pacat, de aceasta fapta ori greseala savarsita, ci mult mai important este sa ajungi la pocainta pentru patima care a nascut ori naste permanent acest pacat, si care pentru tine a devenit o boala primejdioasa. Trebuie sa in­telegi ca tocmai aceasta patima trebuie sa o dezradacinezi din inima ta, pentru ca astfel sa-ti schimbi sufletul, sa-ti schimbi viata. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci cand in viata ta duhovniceasca savar­sesti mai intai aceasta schimbare.”

Ce este patima? Patima este o manifes­tare de natura spirituala careia nu i se poate da pana la capat o explicatie rationala. Sta­rea duhovniceasca este mai inalta decat cea sufleteasca, insa de cele mai multe ori nu poate fi cuprinsa de ratiune si, de aceea, in cazul acesteia nu este cu putinta ca totul sa fie explicat si sa fie inteles de catre mintea omeneasca. Totusi ar fi cu putinta sa se in­teleaga cu inima cand exista o anume experienta duhovniceasca.

Lasand la o parte invatatura Sfintilor Parinti, putem sa spunem ca toate patimi­le actioneaza in inima omului intr-un mod tainic, in locul actiunii spirituale firesti a sufletului, actiune harazita de Dumnezeias­ca Pronie la zidirea omului.

Un exemplu tipic de patima este alcoo­lismul. Cunoasteti ca in Psaltire se spune: Vinul veseleste inima omului. Vinul este o bautura minunata, aleasa de Hristos pentru cea mai inalta Taina a Bisericii – Euharistia. E o bautura curata, care se intrebuinteaza la Liturghie, prefacandu-se in Sangele lui Hristos. Ce poate fi mai inaltator? Vinul se intrebuinteaza si in viata obisnuita, la praz­nice si la agape intre prieteni. El isi are par­tea lui la mesele fratesti; iar intru aceasta nu este nimic rau.

Insa obisnuinta intrebuintarii vinului poate sa se prefaca in alcoolism, patima poate sa devina o boala nefireasca si chiar impotriva firii. Atunci omul incepe sa il foloseasca intr-un alt mod. El deja nu-l mai alege dupa calitate, ci importanta este taria. Important este alcoolul. In cele din urma ii este indiferent ce are inaintea lui; este pre­gatit sa bea orice doar ca sa se ameteasca, ca sa se imbete, spre a simti intru sine lucra­rea alcoolului. Desigur, nu se simte aceas­ta atunci cand oamenii beau, cand merg in vizita si li se pune inainte un pahar cu vin. Dar, cand lucrurile capata o alta turnura, se vadeste ca pentru o sticla de vodca un om deprins cu bautura este gata sa-si piarda si slujba, si familia. Un astfel de om pentru bautura isi pierde totul: sotia, copiii, pozitia sociala, toti banii sai. Incepe sa fure, chiar daca este amenintat ca va fi inchis. Alcooli­cul inceteaza chiar sa mai manance, caci nu mai are ce, insa nu inceteaza sa bea. Se in­tampla ca asemenea oameni cuprinsi de pa­tima betiei sa ajunga la capatul puterilor, sa ii vezi cazuti prin santuri. Totusi, in fiecare zi, intr-un fel sau in altul, ei cauta sticla cu vin fara de care nu mai pot sa traiasca.

Implinirea patimilor devine pentru om o cerinta daunatoare, care este mai puternica decat cele firesti. Si una ca aceasta poate sa ne mire. Patima inlocuieste firea, asemenea cancerului care inlocuieste celule obisnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule incep sa creasca mai repede decat cele firesti, cuprind organele, corup tesuturile trupului omenesc. Orga­nele si vasele sanguine se imbolnavesc, cuprinse fiind de cancer. Ele indeplinesc to­tusi oarecare functii, insa poarta deja in ele moartea. Asemenea schimbare a vietii nor­male a firii trupului va conduce, mai devre­me sau mai tarziu, la moarte.

Tot astfel actioneaza fiecare patima in parte. Ea ocupa locul miscarii firesti a sufletului si se preface intr-un tesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care incepe sa traiasca prin patimi in loc sa vieze intru insusirile lui legiuite ce i-au fost harazite. Sfintii Parinti spun ca fiecare patima este o lucrare a demonilor in om, o lucrare a celui rau, omul devenind intotdeauna schimbat dupa atacul demonilor.

In starea lui normala, acesta traieste prin harul lui Dumnezeu, traieste prin Dumne­zeu, insa este posibil ca el sa-L paraseasca pe Dumnezeu si sa traiasca printr-un oare­care „har” intunecat. Simtind ca viata fara har este cu neputinta, omul poate sa preschimbe harul si sa vieze prin aceasta pu­tere intunecata. Si, o data intrata in el, ea ii preschimba starea normala a tesuturilor, precum aerul otravit, care, o data absorbit, poate sa schimbe celulele si vasele, incat acestea, treptat, devin canceroase.

Tot astfel este si cu lucrarea patimilor. Iar daca se intampla ca omul sa nu obser­ve la timp si daca nu incepe sa se lupte, mai devreme ori mai tarziu aceasta lucrare va capata proportii, ajungand la masuri in­fioratoare; ii va distruge viata, nu doar pe cea trupeasca, ci si pe cea duhovniceasca. In lucrarea patimilor, ca in orice alt viciu, se poate observa o logica bine inchegata. Mai intai, patimile actioneaza in ascuns, intr-un chip duhovnicesc, insa mai apoi, intr-un stadiu avansat, ele incep sa schimbe sufle­tul omului atat din punct de vedere emo­tional, cat si din cel al stabilitatii. In cele din urma se schimba insasi viata trupeas­ca. Recurgem din nou la pilda despre alco­olism: la inceput aceasta este o simpla pati­ma, omul devine incet, incet incapabil sa se mai gandeasca la altceva, in afara de bautu­ra; este, cu toate acestea, pe deplin sanatos. Mai apoi patima se transforma intr-o stare de boala, dupa care bautura incepe sa dea dureri de cap si halucinatii. In stadiul ultim se ajunge la ciroza. Astfel este procesul de dezvoltare al fiecarei patimi.

Prin urmare patima este vietuire demo­nica. De aceea, cel mai adesea, Sfintii Parinti cu dreptate graiesc ca in om lucrea­za demonul desfranarii, demonul betiei, demonul imbuibarii pantecelui. Deseori ei chiar nu socotesc de trebuinta sa speci­fice unde este patima si unde este demonul, caci se poate vorbi de unul si acelasi lucru. Patima este o lucrare demonica. Oamenii cuprinsi de demoni sunt numiti indraciti. Uneori se fac incercari de izgonire a demo­nilor. Iar Parintii cu viata sfanta au reusit una ca aceasta.

Invatatura despre viata duhovniceasca si despre patimi demonstreaza ca fiecare om care se supune lucrarii patimilor este indra­cit intr-o anume masura. Dar masura acestei posedari este diferita. Daca patima se sa­lasluieste in inima omului si il constrange sa o urmeze, acesta este deja sub puterea ei. Un astfel de om nu mai este stapan asu­pra sa, ci implineste voia demonilor. Ganditi-va voi insiva cat de infiorator este acest lucru, aceasta cale pierzatoare, acest drum catre moartea duhovniceasca. Insa duhov­nicul este dator sa actioneze precum un medic – sa-i ajute sa-si constientizeze pati­ma oricarui om care vine la el, sa-l deprin­da sa lupte cu ea, sa-l convinga pe omul ca­re se pocaieste de necesitatea acestei lupte. Asemenea medicului care vede culoarea pa­lida a fetei unui pacient si poate sa-i spuna: „Stiti, trebuie sa va faceti niste analize. S-ar putea sa aveti tuberculoza“, iar altuia poa­ta sa-i spuna: „Ar fi bine sa vedeti ce-i cu ficatul, s-ar putea sa aveti pietre la fiere”, tot astfel si duhovnicul trebuie sa inteleaga, sa vada, sa cerceteze sufletul omului, ca sa-i explice celui care se pocaieste starea lui si sa-i dea mijloacele de tamaduire. Iata da­toria preotului!

In timpurile noastre, acest lucru se in­tampla insa destul de rar la spovedanie. Cum la fel de adevarat este ca spovedania noastra se preface in cu totul altceva... „Te iert si te dezleg!”, chiar daca rugaciunea de dezlegare nu se citeste tuturor.

Un preot iscusit mi-a spus:

– Nu se poate ca tu, care citesti ata­tor oameni rugaciunea de dezlegare, sa-ti frangi limba?

L-am intrebat:

– Ce inseamna una ca asta? Cum sa-ti frangi limba?

– Ei, cum? Oare nu stii ca preotii in var­sta aproape intotdeauna vorbesc foarte repede, mai mult pe deasupra? Ei deja nu mai pot sa pronunte unele cuvinte; ajung chiar ca si multe fraze sa le pronunte peltic … si turuie mai departe. Unul ca acesta si-a frant deja limba, nu poate sa mai pronun­te, caci de mii de ori a repetat una si ace­easi formula, grabindu-se intotdeauna; iar din aceasta pricina a inceput sa pronunte in acest mod.

Astfel, limba „franta” „curge” cel mai adesea in viata noastra bisericeasca – mai ales la spovedanie. Prin urmare, daca nu stim cum trebuie sa procedam, pe nimeni, niciodata, sa nu indreptam si sa nu orien­tam pe calea cea dreapta. Caci indreptam catre necunoscut, daca nu cunoastem care este drumul adevarat, bun si drept.

Cand vorbim despre spovedanie, trebu­ie sa spunem ca feluritele pacate si patimi au nevoie de leacuri aparte, de un trata­ment adecvat. Si aici trebuie sa se spuna ce­va despre ceea ce numim tipologia pacate­lor. Fata de oameni nu trebuie sa avem insa o abordare schematica; nu este nevoie ca ei sa fie impartiti in grupe foarte rigide: unul este asa, iar altul este altminteri; sa le pu­nem eticheta si sa-i aranjam ca pe rafturi. Si totusi, dupa cum bolile pot sa fie cercetate sistematic, si aici pot fi descoperite oarecare gradatii, care ar putea sa ajute pastorul sa se orienteze pe marea acestei lumi, ce amenin­ta adesea sa ne inghita“.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

Legaturi:

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

49 Commentarii la “TAINA SPOVEDANIEI. Care este sensul ei adanc si cum putem risca PROFANAREA ei prin formalism si superficialitate?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: PARINTELE NICOLAE TANASE: "Omul nu face 'sex', niciodata! Nu poti sa te exprimi asa niciodata!"
  2. Oare cum se impaca Taina cu superficialitatea?
    Cat de multa rabdare are Dumnezeu!

  3. Eu stau mereu,in taina, de vorba cu parintele meu! Sunt atat de convinsa ca ma aude incat atunci cand ma aflu cu adevarat in scaunul de spovedanie, continui ceea ce eu tot timpul ii impartasesc. Astfel decurge legtura mea cu duhovnicul meu, cred, prin harul Lui Dumnezeu!Slava Domnului!

  4. @ Mariana:

    Aici exista totusi riscul de inselare. In taina e bine sa stam de vorba cu Mantuitorul, cu Maica Domnului, cu sfintii, dar cu duhovnicul sa stam de vorba… la propriu in spovedanie, fiindca altminteri vom fi in primejdie sa ne savarsim marturisirile in inchipuire. Mai stim pe cineva care deja ajunsese sa creada ca primeste si raspunsurile pe cale… telepatica de la duhovnic, fara ca acela sa fie catusi de putin constient de ceea ce facea ucenica sa.

  5. Sf. Sfinţit Mucenic Elefterie, cununa înţelepciunii ierarhilor celor râvnitori, cel ce cu veşmânt arhieresc înrourat de sângele său a intrat în cămara lui Hristos, din firele rugăciunilor sale să ne ţeasă şi nouă haina pocăinţei pentru a intra în aceeaşi cămară a Mântuitorului.

    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/12/acatistul-sfantului-sfintit-mucenic.html

    http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/12/paraclisul-sfantului-sfintit-mucenic.html

  6. @admin
    Cat de mult ma ajuta raspunsul dumneavoastra! Riscul de inselare exista. Nu vreau sa-mi indulcesc exprimarea dar va spun ca atunci cand sarut mana duhovnicului meu, mana lui Hristos o sarut! Va multumesc pentru intelegere si dau slava Domnului si Preacuratei Fecioare Maria!

  7. Pingback: "Duhovnicul si ucenicul": CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR "PRACTICANTI" si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
  8. Pingback: Sf. Ioan de Kronstadt despre prostia si otrava mortala a pacatului. DE CE S-A INTRUPAT HRISTOS? INTELEGEM SI PRETUIM, OARE, JERTFA SA?
  9. Pingback: SPOVEDANIA, intre act nesimtit si inceput de viata noua. CE TREBUIE STIUT LA PRIMA SPOVEDANIE?/ Sfintii mucenici, pilde de statornicie/ INSTRAINAREA DE IUBIRE (Recomandari duhovnicesti [2] – Doxologia) - Razboi întru Cuvânt
  10. @mariana,
    Iarta-ma si crede ca intrebarea mea este sincera : duhovnicul tau stie si aproba faptul ca tu “vorbesti cu el in gand/in taina” ?
    Traim totusi in secolul 21, exista telefon, e-mail, daca suntem departe de duhovnic ii putem macar semnala in felul acesta ca avem ceva pe suflet.
    Si eu sunt la 400 km departare de duhovnicul meu, si chiar daca nu pot sa ajung la spovedanie de cate ori imi simt inima grea ca am gresit, pentru ca nu-mi permite serviciul, ii dau un telefon sau ii scriu un e-mail la manastire. Daca nu poate raspunde ii las un mesaj si dupa ceea el ma cauta sa vada ce e cu sufletul meu si daca este grav facem tot posibilul sa ne intalnim.
    Sigur ca trebuie sa vedem la spovedanie, prin intermediul duhovnicului, pe Hristos, dar in Biserica la Spovedanie, nu la noi acasa in imaginatia noastra…

  11. Pingback: CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) -
  12. Pingback: CUM NE PUTEM MINTI SI CUM NE PUTEM RATA SALVAREA PRIN POCAINTA? -
  13. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA! -
  14. Pingback: Parintele Melchisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM? -
  15. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: CUM SE POATE PIERDE CHIAR SI UN CRESTIN “PRACTICANT”? CE FACEM CU OMUL CEL VECHI? -
  16. Pingback: GUSTUL SI MIREASMA LUI DUMNEZEU. Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri de folos (2) din conferinta ASCOR Bucuresti, martie 2012 -
  17. Pingback: Staretul Melhisedec de la Lupsa in “Familia ortodoxa” despre FOCUL RAVNEI, ORBIREA FORMALISMULUI SI LUMINA ASUMARII DE SINE. “Prin pacat, duhurile rautatii te talharesc, se hranesc din energia vietii tale” -
  18. Pingback: CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine? -
  19. Pingback: OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU! -
  20. Pingback: PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ioan Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT UN TANAR COMUNIST IDEALIST? Despre spovedanie si ispasire -
  21. Pingback: PARINTELE PAISIE OLARU SI SPOVEDANIA. Taina duhovniciei roditoare. “Marturisirea sa fie mai deasa decat impartasirea” -
  22. Pingback: SPOVEDANIA -
  23. Pingback: Parohia “Sf. Nectarie Taumaturgul” – Coslada (Madrid) » Blog Archive » Taina pocaintei
  24. Pingback: SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT -
  25. Pingback: Gheronda Iosif Vatopedinul: UNDE DUCE ADEVARATA POCAINTA? DE CE AVEM NEAPARAT NEVOIE DE SPOVEDANIE SI DE PLANS? -
  26. Pingback: Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea "nebuna" a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  27. Pingback: Puterea duhovniceasca pierduta si PATIMILE-IDOLI CARE INLOCUIESC PE DUMNEZEU IN VIATA NOASTRA DE ZI CU ZI -
  28. Pingback: PARINTELE NICOLAE TANASE despre MILOSTENIA ADEVARATA/ Pr. Andrei Lorgus: “POCAINTA si AUTO-INVINOVATIREA sunt lucruri complet diferite” - Recomandari
  29. Pingback: ALEGEREA DUHOVNICULUI, pericolul aparentelor inselatoare, “PACEA” SUPERFICIALITATII IMPATIMITE si usuratatea dezlegarii neroditoare la impartasanie -
  30. Pingback: Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate