“Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – CUVANT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VREMEA NOASTRA

“Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: ‘Nu stiti ce cereti’ “.

SFINTII, SEMNE ALE LUI DUMNEZEU PENTRU TIMPUL LOR

Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru oamenii din toate timpurile, şi calea Sa este singura cale adevărată care duce la împărăţia veşnică a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Când iudeii din epoca lui Hristos i-au cerut fără minte „un semn din cer” (Lc 11, 16), Domnul n-a făcut decât să repete cuvântul despre „semnul lui Iona” dat generaţiei ninivitenilor (Lc 11, 29-30), ca unicul semn, semnul lui Dumnezeu prin excelenţă pentru lume. In mod profetic, acest semn reprezenta pogorârea lui Hristos în măruntaiele pământului, urmată de înălţarea Sa mai presus de ceruri. In Persoana Sa, prin viaţa şi exemplul Său, toate întrebările omului primesc un răspuns. El s-a făcut semnul veşnic al lui Dumnezeu pentru toate generaţiile acestei lumi. Faptul pogorârii şi înălţării lui Hristos a devenit pricina tuturor darurilor Duhul Sfânt. Şi cine primeşte cu credinţă acest semn ca formă si model al vieţii devine prin însuşi acest fapt „prieten” al lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului care spune: „Vă numesc prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl Meu v-am făcut cunoscut vouă”.

Dar, ca şi Iona pentru niniviteni, tot aşa în fiecare epocă prietenii lui Hristos, potrivit făgăduinţei Sale fără greş „de a fi împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20), sunt semne ale lui Dumnezeu pentru generaţia lor, pentru că se fac gura lui Dumnezeu şi răspund tuturor problemelor şi tuturor întrebărilor generaţiei. Ei devin semne ale lui Dumnezeu în măsura în care, prin harul Duhului Sfânt, în ei s-a repetat mai întâi calea lui Hristos: pogorârea (chiar până la iad) şi urcuşul, după modelul şi calea pe care le-a trasat El însuşi. Nimeni nu poate fi sfânt, prieten şi ucenic al învăţătorului său, Hristos, dacă n-a străbătut această cale până la capăt învăţând astfel tainele împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Lc 8, 10). Numai cu această condiţie omul devine „un luminător în lume, înfăţişând cu putere cuvântul vieţii” (Flp 2, 15-16) generaţiei sale. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, „sfinţii vor judeca lumea” (I Co 6, 2), şi aceasta cu toată dreptatea, căci vor deveni mai întâi gura Cuvântului iar prin cuvântul lor vor lumina lumea. Hristos a grăit prin ei şi, cum afirmă El însuşi, cuvântul Său va judeca omul „în Ziua de Apoi” (In 12,48).

Dacă, fiind călăuzită de Duhul Sfânt „la tot adevărul” (In 16, 13), Biserica l-a preamărit pe Siluan ca „dascăl apostolic şi profetic” (Actul patriarhal de canonizare), adică drept sfânt, potrivit legii duhovniceşti pe care am înfăţişat-o mai sus, se cuvine să căutăm în persoana, viaţa şi cuvintele sale trăsăturile caracteristice care fac din el un semn al lui Dumnezeu pentru generaţia sa.

SILUAN, “CUVANT AL VIETII” PRIN CARE DUMNEZEU ISI DESCOPERA CALEA SA GENERATIEI NOASTRE

Potrivit învăţăturii Sfântului Siluan, potrivit căreia „cei desăvârşiţi nu spun nimic de la ei înşişi, ci numai ceea ce le dă lor Duhul”, putem deduce că vorbele pe care ni le-a lăsat i-au fost date de către Duhul Sfânt. Oricât de simple ar fi, ele poartă urma obârşiei lor divine şi nu sunt deloc produsul minţii omeneşti, ci roada unei inimi curate, a unei inimi „deschise” (2 Co 6, 11) prin darul lui Hristos. Intre toate cuvintele rostite de Sfantul Siluan ca adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu pentru generatia noastră, există una pe care a primit-o nemijlocit de la Hristos si care ne poate servi drept prismă pentru a scruta orizonturile nesfârşite ale sublimei taine a credinţei care ni s-a aratat (cf. 1 Tim 3, 16). Acest cuvânt este îndemnul: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznadajdui!”

Din punct de vedere cronologic, generaţia noastră se situează mai aproape ca niciodată de a doua venire a lui Hristos. Şi, potrivit cuvântului Său – „Dar Fiul omului, când va veni, va mai gasi credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8) -, aceasta înseamnă deoptrivă că epoca noastră se găseşte în cea mai mare nefericire şi are nevoie, mai mult decât oricare alta, de mântuire. Care sunt asadar relele comune care constituie în mod semnificativ trasatura distinctivă a generaţiei noastre? Sunt înainte de toate mandria, întunecarea minţii, aflată în robia duhului rău, deznădejdea cu mulţimea de mâhniri involuntare care o însoţesc, şi, in cele din urmă, totala lipsă de interes pentru mântuire, paralizia duhovnicească. La aceste fenomene şi la multe altele dă raspuns acest cuvânt revelator – „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – pe care Sfântul Siluan îl transmite contemporanilor săi ca venind de la Fiul lui Dumnezeu însuşi.

Împrejurările acestui cuvânt de viaţă

Înainte de a analiza sensul acestui cuvânt revelator, ni se pare potrivit să observăm toate elemente biografiei Sfântului Siluan aflate în legătură cu el. În vârstă de 26 ani numai după 6 luni petrecute la Muntele Athos, Sfântul Siluan a primit harul de vedea pe Hristos viu în locul icoanei Sale. Deşi n-a durat decat o clipă, acest eveniment a fost atât de extraordinar, încât a produs în Siluan o lărgire a fiinţei sale astfel încât începând de atunci el va purta în rugăciunea sa toate popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică. Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a însăşi stării lui Hristos. Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost plasată l-au aruncat pe tânărul Siluan într-o luptă titanică împotriva mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, ducându-l până la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i tocmai acest cuvânt: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

Efectele acestui cuvânt al vieţii

Răsunând în inima lui Siluan, aceste cuvinte ale Domnului i-au adus, oricât de ciudat ar putea părea, biruinţa duhovnicească. Domnul i-a sugerat lui Siluan spectacolul iadului, şi acesta a ieşit din el având o ştiinţă măreaţă, care a restaurat viaţa sa înmulţindu-i harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa cum mărturiseşte el însuşi, a început să pună în practică sfatul Domnului, iar sufletul său şi-a găsit odihna în Dumnezeu. A primit arma prin care sufletul dobândeşte smerenia, iar inima străpungerea prin care gândurile păcătoase sunt nimicite, mintea e curăţită – şi astfel harul îşi găseşte un loc în care să rămână în creştini. Astfel a învăţat smerenia lui Hristos care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan a realizat trecerea de la tirania patimilor la libertatea duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viaţă. Şi atunci Siluan, ca şi drepţii din toate timpurile, a intonat un imn de biruinţă. Cum însă l-a eliberat cuvântul Domnului pe Siluan de oprimarea vrăjmaşului dându-i minţii sale o putere pe măsura sa, cum a întărit el viaţa lui? A făcut-o pentru că vorbele lui Hristos l-au pus pe Siluan pe calea Domnului Însuşi. Urmând această poruncă a Domnului, inima lui Siluan s-a lărgit – urmând porunca Domnului, inima omului se lărgeşte şi devine inaccesibilă vrăjmaşilor.

Calea Domnului

Semnul lui Iona, iată calea Domnului. Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn” (Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).

Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Întreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.

Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

“mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi:

„Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.

Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.

În zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”.

Darul Duhului Sfânt şi izbăvirea

Care sunt aşadar „aceste daruri cu atât mai mari din partea lui Dumnezeu” primite de om ţinându-şi mintea în iad? Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu numai că nu pricinuieşte nici o vătămare, ci, din contră, e izvorul unor mari haruri. Aşa cum o spune, ea naşte în suflet căinţa „pentru iertarea păcatelor” şi umple inima de veselia mantuirii. Mai mult, Sfântul dă mărturie de faptul că celor ce se osandesc pe ei înşişi la iad Domnul la dă darul Duhului Sfânt. Şi acest lucru nu are nimic uimitor, fiindcă această auto-osândire le realizează într-un duh de smerenie. („Gândeam astfel: sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele. Dar în loc să mă pedepsească, Domnul mi-a dat Duhul Sfânt. Duhule Sfinte, eşti mai dulce decât toate desfătările pământului, hrană cerească, veselia sufletului!”). Această învăţătură e asemănătoare duhului cuvântului Evangheliei. Aşa cum se ştie, Domnul dă ucenicilor săi următoarele recomandări, atunci când vor fi prigoniţi şi vor fi duşi în judecăţi: „Puneţi în inimile voastre să nu gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Lc 21,14-15). E înţelepciunea Duhului Sfânt pe care Domnul o dă deopotrivă tuturor celor ce se supun de bunăvoie judecăţii lui Dumnezeu şi vin în întâmpinarea judecăţii Sale osândindu-se pe ei înşişi de bunăvoie la iad. Dumnezeu nu judecă de două ori. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi” (I Co 11, 31). „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rm 14, 10), dar nu toţi vor fi osândiţi. Fiindcă e cu putinţă ca prin osândirea de sine de bunăvoie chiar până la iad, să venim în întâmpinarea judecăţii lui Dumnezeu şi să fim îndreptaţi încă din această viaţă, împărtăşindu-ne din gura şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care e darul şi arvuna Duhului Sfânt. Aceeaşi concluzie, şi anume că Dumnezeu nu judecă de două ori, o putem trage şi din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul deja citate: „Prin căinţa de bunăvoie, fugim de pedeapsa şi de chinul fără voie”. Sau aşa cum spune acelaşi autor în altă parte: „Prin ruşinea de faţă voi fi izbăvit de ruşinea viitoare” (Scara 14, 38).

Cuvântul vieţii dat lui Siluan şi Tradiţia

In capitolul său privitor la acest cuvânt, arhimandritul Sofronie ne arată cum Sfântul Siluan urmează firul de aur al tradiţiei care se desfăşoară, neîntrerupt, în învăţătura tuturor Părinţilor asceţi. Apare într-adevăr limpede că osândirea de sine la iad e mijlocul cel mai puternic de a fi izbăviţi de acesta. Aşa este insuflarea harului Duhului Sfânt. Pe scurt, putem aşadar spune că această formă de asceză a osândirii de sine aduce zdrobirea inimii, curăţă mintea, duce la smerenie, la biruinţa asupra vrăjmasior, eliberează omul de păcat şi îl face sa se impartaseasca de Duhul Sfânt.

O învăţătură asemănătoare despre osândirea de sine la iad, care produce cele mai multe roade duhovniceşti, se întalneşte la Sfantul Grigorie Palama. După el, oricine se socoteşte vinovat de pedeapsa veşnică se umple de curaj şi e gata să îndure orice chin. Prin osândirea de sine trecătoare şi remediabilă el scapă de chinurile grele şi insuportabile ale veacului viitor. Ba chiar se intamplă, spune Sfântul, să fie izbăvit chiar şi de nenorocirile care ameninţă în această viaţă, din pricina stăruinţei sale în asceza auto-osândirii, fiindcă bunătatea lui Dumnezeu începe încă de aici. El adaugă că această experienţă a Domnului au cunoscut-o chiar şi drepţii dinainte de Hristos, împărtăşindu-se de îndreptarea Domnului (Omilia 2; cf. Mi 7,9).

O poruncă pentru vremea noastră

Vedem, aşadar, de-a lungul unei tradiţii neîntrerupte, că aceeaşi experienţă se exprimă în multe feluri. Superioritatea formulei Sfântului Siluan se datorează faptului că e vorba de o descoperire nemijlocită din partea Domnului Insuşi, enunţată într-un mod extrem de concis. In ea distingem două mişcări: mai întâi „Ţine-ţi mintea în iad”, care arată calea pogorârii lui Hristos, iar apoi „şi nu deznădăjdui”, care echilibrează prima mişcare prin nădejde, căci calea Domnului e plină de adevăr şi de viaţă. Cuvântul dat de Hristos Sfântului Siluan se înfăţişează sub forma unei porunci. Acest lucru subliniază necesitatea împlinirii acestei porunci în epoca noastră. In zilele noastre, seducţia plăcerilor trupeşti se intensifică mereu şi e ridicată la rangul unei culturi elevate care procură voluptăţi fine şi puternice „ca să ducă în rătăcire, de se poate, chiar şi pe cei aleşi” (Mc 13, 22). Acest îndemn al Domnului dă omului posibilitatea de a imita pe Hristos în pogorârea Sa smerită şi de a-şi însuşi astfel comoara darurilor pe care le revarsă înălţarea Domnului. Altfel spus, omul primeşte capacitatea de a se măsura în mod hotărâtor şi biruitor cu ispita vremii sale, aducând plinătatea mângâierii adevărate şi nestricăcioase care încununează pogorârea şi înălţarea Domnului. Epoca noastră se caracterizează printr-o intensă „poftă a trupului” şi prin „trufia bogăţiei” (In 2,16 şi 2 Tim 3, 2). Ea este întunecată şi de un duh de spaimă şi deznădejde generalizată.

Prima jumătate a cuvântului Domnului duce la smerenie şi răstoarnă astfel prima ispită, cea de-a doua jumătate întăreşte nădejdea în izbăvirea finală care se apropie şi depăşeşte cea de-a doua ispită. Părintele Sofronie credea că acest cuvânt dat Sfântului Siluan era cuvântul Proniei divine care voia să contrabalanseze duhovniceşte riscul catastrofei integrale conţinut în descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două evenimente au coincis aproape în timp.

Cuvântul Sfântului Siluan exprimă într-adevăr o ştiinţă duhovnicească sublimă, singura care se poate opune eficace stricăciunii şi dezolării pe care o produce în mod deschis duhul rău în aceste timpuri din urmă. Prin durerea sporită a osândirii de bunăvoie la iad din dragoste faţă de porunca lui Hristos, creştinul poate birui orice altă suferinţă şi ispită şi demonstra astfel că iubirea lui Hristos este, asemenea Celui care „calcă cu moartea pe moarte”, mai puternică decât moartea. Ceea ce se realizează de bunăvoie pentru a răspunde poruncii lui Dumnezeu e insuflat de înţelepciunea dumnezeiască şi duce la biruinţa veşnica. „Faceţi de bunăvoie ceea ce este silit. Nu vă cruţaţi viaţa de care veţi fi lipsiţi cu forţa” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia 18, 8). Iar această biruinţă îl face pe om mai presus de lume, asemenea lui Hristos, care prin smerenia Sa extremă a biruit lumea.

(in: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice“, ediţie îngrijită şi traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003).