CINE MAI IUBESTE SIMPLITATEA SI NATURALETEA? Cugetari actuale la bogatul nemilostiv si saracul Lazar

1-11-2011 Sublinieri

UNDE NE SUNT STRALUCIREA, DESFATAREA, BOGATIA SI NUMELE SLAVIT?

Cum a pierdut celebritatea bogatul nemilostiv

sursa: Doxologia

“Bogatului îi place lauda, admiraţia semenilor lui care, linguşitor, i-o acordă din plin. Bogăţia materială se cere a fi admirată iar cel ce o agoniseşte, prin muncă cinstită – ar spune el, are nevoie de ceilalţi nu pentru valoarea lor umană, ci pentru a-i umili, pentru a-i strivi cu opulenţa lui. Bineînţeles, nu mai e nimeni ca el, nimeni nu a reuşit într-un timp atât de scurt să acumuleze multă bogăţie care să îi dea acea siguranţă şi suficienţă de sine caracteristică celor avuţi, în general.

Nemaifiindu-i foame, nu mai ştie cum e să-i fie. Îmbrăcându-se mereu, nu mai ştie cum este să-i fie frig. Săracii sunt mereu prea mulţi ori prea vinovaţi de starea lor, ca să mai merite preţioasa lui atenţie. Într-o lume a high-life-ului celor cu bani, se găsesc mereu cerşetori şi câini care să infecteze igienica lume a celor sătui. Bolile acestor cerşetori sunt de la sine înţelese, fără a fi nevoie de neglijenta privire a bogatului sau de – Doamne fereşte! – atotputernica lui bogăţie. Ar putea face mult dar, pentru puţinătatea sufletească şi necredinţa lui, nu face nimic. Pentru ce ar face? E risipă prea multă iar economia are mai multă putere în sufletul lui decât credinţa în Cel ce ne învaţă că „cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 30). Cât de tare poate fi necredinţa unui asemenea om? Nici dacă ar învia cineva din morţi, nu va crede.

Cuvintele lui Hristos nu sunt spuse la întâmplare nici în vremea aceea, nici în cea de astăzi: cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Au ascuțimea unui bisturiu pentru sufletele bolnave de patima banilor, a bogăţiilor, şi nu numai. Iisus Hristos cunoaşte în adânc sufletul uman. Nimic nu-i este ascuns. Omul, în fuga lui de Dumnezeu, uită că Cel ce L-a creat nu rămâne indiferent nici la patima celui cuprins de febra iubirii de arginţi, dar nici la cel care stă umilit în poarta lui, aşteptând fărâmiturile de pâine cuvenite, de obicei, câinilor. Între câini şi om se înfiripă, de cele mai multe ori, o prietenie mai durabilă decât aceea care ar putea fi între oameni:

iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, iar câinii venind îi lingeau bubele lui…”.

Foamea, setea, oboseala, suferinţa celuilalt au devenit simple statistici pentru cei obişnuiţi cu neîncrederea şi neiubirea faţă de cei din apropierea lor. Nu-i mai impresionează oamenii, ci cifrele. Zerourile conturilor sunt mai valoroase decât a iubi şi a-i ajuta pe cei din poarta lor.

Pilda evanghelică a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) ne descoperă perspectiva dumnezeiască şi veşnică a vieţii umane pentru care moartea nu e decât o trecere, un Paşte în Iisus Hristos Domnul. Toate se văd altfel prin lentila curată a iubirii desăvârşite. […]

Cu alte cuvinte, bogatul ar fi putut, dacă ar fi vrut, să ajungă la fel de celebru ca şi săracul Lazăr. Neiubirea lui a făcut diferenţa sau prăpastia adâncă dintre el şi cel ce se odihneşte în sânul lui Avraam.

cititi integral la sursa: Doxologia

Pr. Prof. Alin Marian PLEȘA,

Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur” Târgovişte

***

Bogatia saracului Lazar

de preot Sever Negrescu

“Cu certitudine, planul apropiat al realitatilor nu poate fi suprapus unui plan indepartat al nazuintelor.

Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este o marturie a inversarii de planuri, o transformare a acestora in acte si vesnicii. Ceea ce era principal devine secundar si ceea ce era indepartat devine apropiat. Din planul veseliei in chip stralucit se ajunge in vapaia chinurilor, ca act vesnic si din planul suferintei se trece in sanul lui Avraam, in starea de mangaiere, ca vesnica actiune.

Simplu de observat: bogatul nu are un nume, saracul da, anume Lazar.

Clement Alexandrinul spunea „adevarata bogatie este dreptatea”. Dreptate avea.

Prim-planul inabusit pe pamant de prezenta bogatului fara nume este luat „in viata de dincolo” de saracul cel cu numele de Lazar. Primul care moare este acesta (dus de catre ingeri), al doilea care moare este bogatul cel fara nume (si este inmormantat). Cei chinuiti in aceasta lume, atunci cand pleaca sunt (con)dusi de ingeri, cei imbuibati in aceasta lume, atunci cand pleaca, sunt ingropati de catre oameni. Si de cele mai multe ori, cei care coboara sicriul in pamant sunt tot saracii… Iarasi, simplu de observat: nu se aude glasul celui cu nume, al saracului Lazar; cel fara nume insa bogatul, vorbeste, cere, se roaga, negociaza pentru cei ramasi in starea in care el era…

Din aceasta observatie putem concluziona: mai bine sa ramana dupa tine Numele, tacand, decat sa vorbesti mult, nereusind sa-ti agonisesti un nume. Iata ca ramane-ti-ar numele! este o binecuvantare si nu un blestem.

Trupul din trup se naste, important este cum reuseste sa iasa sufletul din trup.

Ceea ce i-a lipsit bogatului pentru a-si castiga un Nume a fost bogatia faptei bune, cea care si dupa spusa Sf. Efrem Sirul, nu se termina niciodata.

Bogatul, nemilostiv aici pe pamant, ajunge un milog dincolo, in ceruri. Cere ceea ce n-a stiut sa daruiasca: Fie-ti mila de mine!

Iata, ce frumos IMN inchina Sf. Ioan Gura de Aur, milosteniei:

,,este o arta si inca una din cele mai bune. Daca orice arta este utila omenirii, nici una nu este mai utila ca milostenia. Nicio alta arta nu ne pregateste inaltarea, nu ne tese vesminte, nu ne inalta case din namol, precum milostenia! Ea nu ne smulge din mainile mortii, ea ne procura gloria vietii viitoare si ne cladeste locuinte ceresti. Milostenia nu permite, de asemenea, sa se stinga candelele noastre. Ea ne justifica si ne face mai albi ca zapada”.

Versetul 10 din Psalmul 33 este, poate, cel mai frumos tropar al Milei: Bogatii au saracit si au flamanzit, iar cei ce-L cauta pre Domnul nu se vor lipsi de tot binele.

Cautarea lui Dumnezeu nu este altceva decat calea de la saracia bogatului nemilostiv la bogatia saracului Lazar“.

(Din: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

***

Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti si ca suntem in stare sa marturisim in fata oamenilor tot cu omul vechi, sulemenit si impopotonat care am ramas. Nu ne marturisim nici pe noi insine macar, ci marturisim alte duhuri care ne locuiesc si carora le dam numele de… “eu sunt acesta”.

Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta”, “dezvoltare personala” si “performanta” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta – oricat de subtila – de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne etala, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

Bogatul din Evanghelie avea cu siguranta un nume cunoscut si slavit in lumea in care se misca. Era important, era mare, era stralucitor, puternic, vesel, si parea sa fie vesnic asa. Avea totul aici, tot ce isi dorea. Era un om de succes, un om “realizat”, “fericit”, in fata caruia se plecau toti. Nimic nu-l clatina, nimic nu-l tulbura, nimic nu-l cobora. Numai moartea a reusit asta. Dar Evanghelia nu-i pomeneste numele. Dumnezeu nu-i pomeneste numele. A ajuns in lumea de dincolo un ilustru… anonim.

Lazar insa era, la fel de cert, un cersetor oarecare, anonim, sters, nebagat in seama, poate ca era un om mai prostut la minte, in orice caz un tip banal si neinteresant, ba chiar ajunsese foarte respingator de murdar si bolnav ce era. De nimic nu era bun, nu facuse niciodata nimic mai deosebit in viata lui. Era ca si cum nici nu exista. Cum sa merite sa fie bagat in seama de bogat fie si cu niste firimituri, daca era un no-name? Dar iata ca Evanghelia ii retine si ii propovaduieste in veci numele, deci Dumnezeu il pomeneste in vesnicie. Saracul, hidosul, prostul si anonimul devine LAZAR, icoana adevaratei bogatii, adevaratei straluciri, adevaratei “faime” si slave. Nu insemna nimic, nu avea nimic, dar absolut nimic, si acum inseamna si are totul. IN HRISTOS.

Oare noi ce alegem? Nu trebuie sa avem foarte multi bani, foarte multe proprietati sau foarte inalte functii si puteri ca sa fim precum bogatul Evangheliei. E de ajuns sa fim inselati de ispita de a straluci sub o forma sau alta, de a ne imbraca in “porfira” respectului si aprecierii lumii, de a ne impodobi, “coafa” si “retusa” suficient incat… sa ne admiram singuri si “sa ne simtim bine”; de a avea si nou “un nume” si “un loc caldut” aici, pe pamant, in viata asta, de a ne face placuti si cunoscuti, a ne etala “nurii” si a iesi cumva in fata (sau macar de a nu ramane “de caruta”), de a ne desfata si rasfata cu tot ce “ne putem permite”, de a stapani si a dobandi slava si cinste, fie si macar in “satul” nostru, in patratica de lume unde activam.

In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de cei din jur are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare, ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul.

Urâm linistea, uram naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele, ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau sa stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric.

Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau…; pentru noi e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care a ajuns sa fie BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…

Legaturi:

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Bogatul nemilostiv si saracul Lazar, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Meditatii duhovnicesti, Preot Sever Negrescu, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “CINE MAI IUBESTE SIMPLITATEA SI NATURALETEA? Cugetari actuale la bogatul nemilostiv si saracul Lazar

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. …o, de-ar primi biata fiinta omeneasca sa fie (mai) simpla ar fi mai curata, de-ar primi sa fie curatita ar fi mai iubitoare doar primind dragostea pregatita ei mai dinainte…

  2. Sa nu credem ca daca ne numim pe noi insine crestini (practicanti) nu avem de lupta cu acelasi duh care ne impinge spre agonisire, si vreau sa ma refer in special la (falsa) agonisire de “bogatie duhovniceasca”, nadajduind ca poate nu mai suntem stapaniti de patimile vadit lumesti, desi nu as fi total sigur nici de asta (:.

    Dumnezeu nu ne separa de lumea aceasta pentru a ne oferi o Imparatie a Cerurilor, in sensul de mai mult sclipici (dupa cum poate ne imaginam la felul in care vom “straluci”), si pastrand aceleasi valori ale lumii acesteia, adica: ne urmarim propriului interes (de acum “duhovnicesc”) cu orice chip, ura fata de aproapele, sau poate “doar” ignorarea aproapelui pe motiv ca acesta nu este, sa zicem, asa de duhovnicesc ca noi, acumularea de cunostinte teologice, de canoane, care uitam sau poate nici nu am stiut vreodata (!) ca se aplica cu blandete, rabdare si intelegere fata de aproapele. Nu vreau sa arat cu degetul, doar sa exprim o realitate prin care am trecut si trec, si care ma pune pe ganduri in sensul — oare cum se poate sa ma indreptatesc atat de mult cand vad cata ingnoranta si nepricepere se afla in mine? De ce nu ma vad si pe mine la fel de rau cum ii vad pe ceilalti? Si nu doar asta, dar de ce nu sunt in stare sa ma lepad pur si simplu de asa ceva?

    Dar cred ca in adancul constiintei noastre rasuna destul de clar, ca mai toate raspunsurile, si faptul ca Imparatia Cerurilor nu este sclipici, nici pomi cu mere de aur pe care le mancam vesnic, nici pozitii ierarhice pe care trebuie sa ne batem, nici lupta pentru supravietuire in duhul evolutionist-progresist al vremurilor noastre. Imparatia Cerurilor, in primul rand, suntem noi cu Dumnezeu si fiecare dintre noi impreuna cu fiecare dintre noi, deci, o Comunitate. Suntem si acum, si vom fi intotdeauna, deci sa nu uitam asta, ca suntem o Familie Vesnica (de Duh); iar membrii unei familii de obicei nu se bat intre ei, nu concureaza unul impotriva celuilalt, nu se lasa de izbeliste, sau in urma, unul pe altul din cine stie ce interes personal/egoist.

    Si ne putem da seama ce Comunitate ar trebui sa fim, daca Insusi Dumnezeu este si intotdeauna va fi Cel mai Smerit dintre noi, dupa cum a si zis ca nu a venit sa fie slujit, ci ca El Insusi sa slujeasca. Vedem, deci, ca totul pare “pe invers”, ca lumea aceasta nu are nici o legatura cu cea Vesnica. Smerenia ca virtute, si nu doar ca virtute, ci ca veritabila traire ce izvoraste din adancul inimilor noastre pare pentru noi ceva total strain de tot ce vedem in jurul nostru si in noi insine. Si ce ar fi de facut? Tocmai (!), ca nu e nimic de facut doar ca sa zicem ca am facut si ca prin asta ne-am “castigat” Mantuirea, ca si cum am primi plata pentru o munca depusa, sau ca si cum am primit o solutie (pur rationala). Solutii pur rationale nu se pot da pentru probleme care implica si Trairea si Inimile noastre. Deci, ce ne castigam cu adevarat? Cred ca mai intai dobandim pe Dumnezeu Insusi, dragostea fata de El si aproapele, apoi Pacea sufleteasca si dintre noi, si poate ca aceasta va fi Vesnicia. Nu asta sa fie “plata noastra din Ceruri”, si nu cine stie ce “bunuri” sau “pozitii ierarhice”? Si daca nu este, ar trebui sa fie , dar cu siguranta este. 🙂

    De fapt, Biserica noastra nici nu sustine ca Imparatia Cerurilor este ceva material, ci total contrariul, ca este o Lume Duhovniceasca, o lume in care traim impreuna cu Dumnezeu si cu toti ceilalti. O lume in care Dumnezeu ne invita, deci cu siguranta avem loc, dar oare nu trebuie sa lasam la usa toate pretentiile si dorintele egoiste si sa facem loc si pentru ceilalti? Si cat de usor ar trebui sa ne fie aceast lucru, cat de firesc, ca in mod normal nici nu ne-am pune problema de asa ceva, ca parca deja s-ar tulburat totul, ca parca Dragostea in blandetea si gingasia ei s-ar ranit de tot.

    Deci noi crestinii practicanti, dupa cum ne place sa ne numim, sa nu uitam ca ar trebui sa fim cei mai smeriti, si nu doar ca fapta, ci ca ar trebui din fire sa fim asa. Sa ne amintim ca daca tot ne-a randuit Dumnezeu sa fim asa de “practicanti” :), poate ca El s-a gandit ca am putea fi de un real folos pentru cei care sunt mai la inceput sau inca se chinuie in intunericul necredintei. Si poate se gandeste la toti ceilalti ca si la noi, ca la niste oameni care au nevoie de El in egala masura, deci si noi sa observam aceasta nevoie de Dumnezeu a aproapelui si eventual sa ajutam cum putem.
    Uneori am gandit cu inalta parare de sine, sau siguranta de (pe) sine, chiar fata de persoane care erau mai avansate duhovniceste decat mine si nu imi dadeam ca erau, dar in mod paradoxal, aceste persoane nu au raspuns cu asprime, nici nu au fost surprise, ci au fost intelegatoare si blande si nu mi-au dat decat de banuit ca se indifica cu situatia mea, si ca le este mila (dintr-o adevarata compasiune), iar eu am ramas cu impresia ca asemenea bunatate chiar exista, si ca aceasta trebuie sa fie Insasi Personalitatea lui Dumnezeu. (un adevarat exemplu ca raul se vindeca prin bine, si ca nu avem nevoie de asprime si duritate).

    Tocmai rasfoiam din “intamplare” chiar :), Filocalia, vol. 10 (Isaac Sirul), si am dat de o sectiune care vreau sa o dau ca exemplu, pentru ca este exact situatia de care cred ca trebuie sa ne ferim si din care sa luam aminte:

    Întrebare
    : Cine se poate numi cu dreptate în-ţelept ?
    Răspuns
    : Cel ce înţelege cu adevărat că viaţa aceasta are un hotar, pentru că acela poate pune un hotar greşelilor lui. Căci care cunoştinţă, sau înţele-gere e mai mare ca aceea de a se înţelepţi cineva, ca să iasă din viaţa aceasta întru nestricăciune, neavînd vreo parte pîngărită de dulceaţa ei ? Nu e în lume un om mai fără de minte (!) decît acela care, subţiindu-şi gîndu-rile lui ca să pătrundă în tainele tuturor făpturilor şiîmbogăţindu-se prin cercetare şi înţelegere întru toată cunoştinţa, îşi are în acelaşi timp sufletul întinat de murdăria păcatului şi n-a dobîndit mărturia nădejdiilui, dar socoteşte totuşi că a ajuns la limanul neîndo-ielii. Pentru că faptele lui nu l-au dus decît pînă la nă-dejdea în lumea aceasta, în drumul lui neîncetat spre ea.

  3. Asa a fost lumea dinainte de venirea lui Hristos, in timpul cat Hristos a fost in lume, si dupa Inaltarea lui. Noi nu o sa schimbam lumea, si nici nu o sa putem accepta lumea asa cum este, daca traim in Duh crestin. El ne-a spus : “Voi nu sunteti din lume si de aceea lumea va va urî” (citat din memorie).
    Pierdem mult timp luptand cu lumea, si ,uitam sa luptam cu propriile pacate. Pentru ca, noi ortodocsii, ajungem sa ne credem mai buni decat lumea, si asta ne dauneaza…

  4. Nu intotdeauna “raul se vindeca prin bine, si ca nu avem nevoie de asprime si duritate” pentru a pune CAPAT unei situatii care ar duce la SMINTEALA, amplificarea raului…chiar daca NIMENI nu este cu desavarsire RAU sau cu desavarsire BUN!

    In functie de FIREA cuiva, a temperamentului sau, a caracterului sau, ii poate fi benefica mustrarea cu blandete aratandu-i-se indulgenta SAU – dimpotriva – nu se va linistii/potolii pana nu-si va gasi NASUL – pe cineva mai puternic care, prin atitudinea sa corecta si nepatimasa nu va cauta sa-l ingenuncheze pe cel naravit pe care-l doreste indreptat; iar cel naravit – daca nu va fi fost deja caz patologic, va asculta SIGUR de cineva suficient de darz si puternic care ii insufla RESPECT iar dorinta de schimbare (in bine) se va naste in el luandu-si ca MODEL pe cel care-l aseaza pe linia de plutire…

  5. azi, am avut parte de ceva neplacut si penibil, vina fiind a mea pt ca am dat apa la moara unei situatii penibile in sine, cat si unui om pe care il stiam orgolios si limitat, pe care in mod normal ar fi trebuit sa-l ignor. Mda… ma pricep la teorie dar din pacate nu tin cont de ea atunci cand ar trebui.
    Si iata, am gasit cauza care ma priveste in primul rand pe mine:”dorinta de a placea si la dorinta, oricat de subtila, de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne arata, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea””. 😀 E o critica; mi s-au strepezit dintii. Ce mai e de spus?
    Nu pot decat sa inghit in sec si sa ma mangai cu un alt citat din parintele Sofian: “„Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl bate”, spune sfânta Scriptură, pentru că altfel omul se înrăieşte şi se trândăveşte.”
    Na! Acum poate am sa ma invat odata minte si am sa invat sa-mi calc orgoliile in picioare. Cu adevarat lupta cu noi insine e cea mai grea, mai ales ca de cele mai multe ori suntem invinsi de propria fire nestapanita. Mi-e atat de ciuda pe mine… Cand am sa invat vreodata?

  6. Si uite asa, fara voie, am devenit (oare a cata oara?) bogatul nemilostiv cu gura mare, ba chiar l-am intrecut

  7. @Magda

    Cred ca se cuvine sa mustre cu asemnea asprime celor care sunt foarte desavarsiti. Acestia stiu ce fac, iar in inima lor este numai dragoste, desi pe fata nu afiseaza asta dintr-o adanca smerenie. Noi, cei mai slabi, mai incepatori, cred ca mai bine punem acest fel de gandire pe ultimul loc. Cred ca acest fel de trezire violenta a constiintelor ar trebui sa fie la alegerea lui Dumnezeu si a celor care ii cunosc voia foarte intim, altfel ma tem ca mai mult speriem lumea sau o departam de Credinta, chiar daca pe undeva mustram si constiinte. Si cred ca mai este si prilej de a ne cultiva o nevoie de ultra-corectidunie, un fel de dresaj psihologic al nostru si al celorlati, in loc de a cauta cai de vindecare si, poate luminare, desi cred ca si luminarea fara caldura blandetii este inca ceva fals, mort, artificial.

    Mult mai importanta este dobandirea dragostei, blandetii si a smereniei; astea se gasesc f. rar in starea lor pura, si eu cred ca vindeca raul. Hristos asta a facut pe Cruce, la fel si Martirii. Ei nu au mustrat, ci au iertat, si mai degraba insasi brutalitatea celor care condamnau si omorau ar fi trebuit sa fie mustratoare.

    Dar, in pricipal de acord cu ce ai spus; fiecare este diferit ca temperament, patimi, circumstante. Ce tratament se aplica, mai bine la indemana Duhovnicului, si a celor care isi pot asuma riscul si inteleg anvergura a ceea ce fac, si nu doar arunca o mustrare fatala, dupa care se fac nevazuti. 🙂

  8. E cam deranjant pentru orgoliul meu să mă văd în persona nemilostivului bogat. Dincolo de aspectul material, cred eu că e vorba despre o stare a inimii, o răcire. Poate m-am mai întrebat vreodată:de ce ignoranța e un păcat (dacă omul n-a știut, n-a aflat?) Dar și ignoranța nu e decît o formă a indiferenței, alipsei de iubire – de asta cred eu că e unpăcat.Poate că la spovedanie ar trebui să zicem și:”Nu m-am străduit să știu, nu m-am străduit să văd”…

  9. Toate cele dupa care alergam cu totii: faima, slava, puterea, imaginea, mai mult sau mai putin din punctul de vedere material se alcatuiesc as putea spune cu migala si din foarte multe detalii, amanunte care se inlantuiesc. Un simplu exemplu: de la un marunt gand de mandrie se naste un ton al vocii apoi un zambet “amar” sfidator sau sarcastic, apoi o imbatosare a corpului care deja arata clar mandria de sine….si uite asa in cateva secunde, am pierdut un examen.
    Trezvia, atentia la cele interioare este foarte importanta pentru ca aceste mici detalii sa fie oprite la timp. Poate nu ai reusit sa opresti gandul, dar macar nu vorbi de sus, sau opreste-te sa zambesti sarcastic.
    Traim clar in lumea lui “Eu, al meu, mie si pentru mine”, lume care nu daruieste nimic, doar ia, pe apucate orice pica la mina. Cum facem noi fata acestei lumi?
    Daruind din – mai ales – ce nu avem:
    La “N-am rabdare”: asculta-l pe cel de langa tine pina cand termina.
    La “N-am timp”: mangaie-l cu o vorba dupa ce a terminat ce avea de spus, chiar si cu riscul ca discutia sa se mai prelungeasca, ca de fapt el asta asteapta, o imbarbatare.

  10. Sfantul Vasile spune ca omul in Rai prea le avea pe toate de-a gata, fara sa fi crescut duhovniceste prin eforturi pentru castigarea lor. In loc sa se decida la acest efort pentru persistarea si inaintarea in cele bune, dar mai putin sensibile, a preferat sa aleaga sa se bucure fara niciun efort de bunuri mai usor sesizabile. Omul a ales astfel sa guste din pomul cunoasterii binelui si raului, care a fost o ispita de a se bucura de ceea ce este mai la indemana, decat de ceea ce cerea un efort pentru a cunoaste si a se bucura de el; a preferat desfatarea aratata ochilor trupesti, in locul frumusetii inteligibile, si a pus saturarea stomacului mai presus de bucuriile duhovnicesti. Astfel a ajuns afara din rai, afara de petrecerea cea fericita, rau, nu din constrangere ci din neintelepciune.

    Tot astfel omul modern, avand atatea si atatea la indemana, multe de-a gata, dintr-o prea mare comoditate nu mai ajunge sa cunoasca efortul, nevointa, si se lipseste de persistenta de a lucra si inainta in bine. Devine un om molesit, bogat de duhul lumesc si din ce in ce mai insensibil la adevaratele valori duhovnicesti. Isi cladeste un nume in lumea aceasta, dar necunoscut in cartea vesniciei. Gol fiind, se imbraca in frunze de tot felul, in porfira si vizon, nemaicunoscand haina luminoasa pe care Hristos ne-a rascumparat-o cu scump Sangele Sau.

    Si iata ca din aceasta stare, din acest prea-plin de ceea ce se infatiseaza ca bunatatile lumii, prapastie mare se naste in vesnicie. Cele bune ale lumii acesteia au fost primite aici, si ele au ingropat sufletul omului, fara ca el sa mai aibe putinta de a cunoaste desfatarile gatite de Tatal pentru totdeauna.

    Bogatul lumii acesteia n-a mai putut fi ajutat dincolo nici de Avraam, care l-a numit fiu, si care nu i-a mai putut arata niciun ajutor parintesc, aceasta demonstrand ca nici rudenia, sau sa zicem unchi sau nas – intr-un anume inteles mai apropiat al zilelor noastre-, nu a mai putut sa-i fie de vre-un folos. S-a dus acolo dupa faptele sale, dupa cum si-a petrecut aici viata.

    In timpul acesta, cel care statea la poarta lui spre vesnica-aducere aminte, si care nu a fost bagat in seama, a ajuns sa cunoasca imbratisarea si caldura sanului lui Avraam. Unde in lume a fost singur, uitat, si doar bun cainilor care-i lingeau ranile, acum vedem ca a regasit comuniunea parinteasca cu Avraam. Plin de bube si de scarbe, Lazar a cunoscut plansul in lumea aceasta, dar a ajuns sa se mangaie in cea vesnica.

    Bogatul, care avea frati, si probabil atatia altii care-i erau prieteni, stransi pe langa mamona lui lumeasca, a ajuns sa fie singur, chinuindu-se in veci. Cei cinci frati pe care-i avea bogatul in lume s-au asemanat celor cinci fecioare neintelepte ramase fara ulei in candela, celor cinci simturi neluminate, ramase in nesimtire. Asadar vedem ca datorata neintelepciunii lor fecioarele au ramas fara impartasie cu Hristos, si tot asa, neintelepciunea s-a aratat a fi frate cu bogatul. Cerand instiintarea lor, a fratilor lui, bogatul nu devenise dintr-o data milostiv, in timp ce nu a cunoscut milostenia in timpul vietii sale, ci ar fi vrut, de fapt, o schimbare tot a lui, ar fi vrut sa se fi inteleptit si sa-si schimbe iadul in care ajunsese dincolo. Ori lucrul acesta nu mai era cu putinta. El isi traise viata, auzise de Moise si de prooroci, dar acum era prea tarziu sa mai poata schimba ceva.

    Asadar, fratilor, sa incercam sa ne luminam simturile in viata aceasta, sa ne curatim simtirile, sa ne inteleptim si sa fim milostivi, sa nu ne facem comoara pe care moliile si cariile pot sa o macine, ci sa ne strangem comoara in cer, in Imparatia Adevarului si a Iubirii, caci ceea ce agonisim aici ne va vadi dincolo, cu nume in cartea Fiintei sau in chinurile necunoasterii de Dumnezeu.

  11. Multumesc, am citit, mai cu noduri, de, nu ma vad nici bogat nemilostiv, dar nici sarac bubos nu-mi convine (iar Lazar nici nu comenta situatia).
    Iar in comentariul acela, unde spuneti ca lumea se cam fereste sa se vada pe sine, cam aveti dreptate, si sunt multe feluri de a ne eschiva, multe de tot. De exemplu in metrou, jumatate asculta in casti, jumatate citesc Ring sau Click, jumatate se joaca pe telefoane (exagerez desigur, dar cum la un moment dat trei sferturi citeau Libertatea, asa e acum cu acestea). Nu are nimeni nici o problema? nu se gandeste nimeni la nimic?

  12. @altul
    Raspuns la intrebarea ta: NU. Sunt “conectati” la mamona, care le ofera o fericire falsa sau mai bine zis o fuga de dureri si probleme si mai e si frica de a sta doar cu gandurie personale….relaxare (am inceput sa urasc cuvantul asta)..ne simtim bine si ne relaxam…mie imi suna a ne-simtire.

  13. @altul
    🙂
    Pai nu prea se mai gandeste nimeni in mod special, la NIMIC…le place sa-si pastreze mintea ODIHNITA!

    Cei cu casti – le folosesc ca un fel de auto/aparare impotriva mitocanilor cu voce tare, a manelistilor si a celor care au o sonerie ingrozitoare pe telefonul mobil la care se uita alene si raspund anevoie – de iti vine sa i-l iei si sa i-l calci in picioare!

    Cei cu CANCAN (l-ai uitat :), Libertatea, Ring sau Click…isi linistesc ‘foamea’ cu imbecilitati deja ingurgitate la televizor pe mai toate canalele.

  14. Atata inversunare si dispret fata de alti pacatosi au unii pe aici…si nu o data ci aproape in mod constant…incat ma apuca jalea!

    In schimb,altcineva spune:
    “…de la un marunt gand de mandrie se naste un ton al vocii apoi un zambet “amar” sfidator sau sarcastic, apoi o imbatosare a corpului care deja arata clar mandria de sine….si uite asa in cateva secunde, am pierdut un examen.”
    sau
    “Trezvia, atentia la cele interioare este foarte importanta pentru ca aceste mici detalii sa fie oprite la timp. Poate nu ai reusit sa opresti gandul, dar macar nu vorbi de sus, sau opreste-te sa zambesti sarcastic.”(sau sa comentezi rautacios si cu patima-imi permit sa adaug)

    Ei,da!
    Slava Domnului ca avem de invatat unii de la altii!

    Sa ma iertati!(ca si eu fac parte mai ales din prima categorie,chiar daca aici,pe site nu las sa se vada…)

  15. Pingback: PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? "In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii"
  16. Pingback: DESPRE INGERI in invatatura ortodoxa, singura adevarata. Care este firea si lucrarea demonilor, ingerii cazuti?
  17. Pingback: CUM A FOST ALES PARINTELE CLEOPA, "PROSTUL DE LA OI", STARET LA SIHASTRIA. Discretia care pazeste taina vietii duhovnicesti autentice
  18. Pingback: SLUGA SUTASULUI. Predica audio importanta despre DISCRETIA CREDINTEI, INIMA MILOSTIVA versus “GENERATIA EU” SI PACATUL SUPERIORITATII CARE OSANDESTE. Cum pot ortodocsii, “noul Israel”, sa repete caderile “poporului ales”
  19. Pingback: Predica audio la DUMINICA BOGATULUI NEMILOSTIV a Arhim. Hrisostom Radasanu: PRETENTII SI SIMPLITATE -
  20. Pingback: PARINTELE TEOFIL ROMAN (Cluj) despre POST SI DISCRETIE: “E foarte multa suferinta în viata noastra din mandrie, pentru ca vrem sa fim apreciati” (si AUDIO) -
  21. Pingback: CUVIOSUL PAISIE OLARU (DE LA SIHLA) si DARURILE SALE: Simplitatea, Tainuirea de sine, Smerenia. “In lumea CV-urilor, tainuirea vi­etii inseamna nebunie” -
  22. Pingback: INSELACIUNEA BOGATIEI CONSUMISTE SI BINELE DIN RAUL CRIZEI ECONOMICE. Cum sa ne raportam la criza? (II) Saracie si cugetare duhovniceasca -
  23. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (IV): Viata in Biserica, postul, rugaciunea, pocainta, dobandirea Duhului Sfant -
  24. Pingback: “Vezi, nimanui sa nu spui nimic!”. LUPTA CU SLAVA DESARTA si ASCUNDEREA VIETII LAUNTRICE sau: Intre TAINA PAZIRII DUHULUI si TENTATIA SUCCESULUI -
  25. Foarte interesant articol.

  26. Pingback: CALEA LARGA A DUHULUI LUMESC: “Cand desertaciunea intra in inima, atunci vesnicia iese afara” -
  27. Pingback: PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu? -
  28. Pingback: PARINTELE PAISIE AGHIORITUL: “Este foarte obositor atunci cand nu exista sim­plitate si incredere! In vremea noastra insa, cu cat se raspandeste politetea lumeasca, cu atata se pierde bucuria adevarata si zambetul firesc” -
  29. Pingback: VIATA CA O MINCIUNA -
  30. Pingback: Alte sfaturi pentru viata duhovniceasca dusa intru SIMPLITATE si SMERENIE, din intelepciunea SFANTULUI AMBROZIE DE LA OPTINA: “Nu fi ca o musca suparatoare, care uneori zboara de colo-colo fara nici o noima, iar uneori inteapa, sacaindu-i pe toti
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate