IUBIREA LUI DUMNEZEU și CURAJUL LUI ZAHEU: “Nu te teme de judecata omeneasca, nu te teme nici de batjocura oamenilor. NU TE TEME! Uita de toate, priveste numai la Hristos!”/ „HRISTOS TE IUBEȘTE, TE CHEAMĂ PE NUME, NU TE UITĂ…”.

Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10:

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te ­degrabă, căci astăzi ­trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, ­jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc ­împătrit. Și a zis către el ­Iisus: Astăzi s-a făcut mân­tuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

***

Mitropolitul Antonie de Suroj:

Predica la Duminica a 32-a dupa Rusalii

(Vamesul Zaheu)

A inceput cea de-a doua saptamana pregatitoare pentru Post. Astazi il pomenim pe Zaheu, vamesul. Numele „Zaheu” inseamna „dreptate”, „echitate”. Si cat de nepotrivit era numele acesta in contextul vietii lui. Cu cata batjocura se gandeau oamenii din vremea aceea ca omul acesta ducea un mod de viata necuviincios, desi avea un asemenea nume. Toti, care au fost umiliti, nedreptatiti, jefuiti si stramtorati de Zaheu, probabil ca-i pronuntau numele in batjocura. Cum se putea ca un om ca acesta sa poarte tocmai un asemenea nume, sa fie semnul unor valori marete si sfinte, precum dreptatea si echitatea, daca intreaga sa viata nu era altceva decat batjocura dreptatii, daca intreaga sa viata reprezenta slujirea mamonei nedreptatii?

Dar iata ca a sosit clipa cand omul acesta, a carui viata a fost atat de nedreapta si intr-o contradictie crasa cu numele sau si cu chemarea sa, sa ajunga fata in fata cu Mantuitorul Hristos. Zaheu a vrut sa-L vada si nu i-a fost frica sa fie batjocorit de oameni. Fiind un om batran si de neam ales si bogat din punct de vedere pamantesc, acela a urcat pe un copac, fiindca era prea scund. Voia sa-L vada pe Mantuitorul de dupa capetele celorlalti. Trecand pe alaturi, din cate ne spune Evanghelia, Mantuitorul l-a zarit.

Oare El nu i-a vazut si pe ceilalti oameni? Bineinteles ca da! Dar Hristos a privit in adancul acestui om si a vazut ca nu poarta in zadar numele dreptatii si numele sfant al echitatii. Si Domnul l-a chemat la Sine. Hristos a crezut in ce avea mai sfant omul acela, dar care era ascuns undeva. Ascuns in intreaga sa viata in negura faradelegii. Domnul a intrat in casa lui Zaheu, iar cand acela a privit la Mantuitorul sau, a vazut in Persoana Sa deplinatatea maretiei omenesti, tarie infinita si milostivire nemarginita, iubire jertfelnica, compatimire si durere, dar si dreptate si corectitudine desavarsita.

Si Zaheu s-a topit, iar atatia ani de viata pacatoasa s-au spulberat ca praful in fata vantului. Inaintea lui Hristos a ramas numai omul autentic, capabil de pocainta de a spune ca, daca a nedreptatit pe cineva cu ceva, e suficient ca omul respectiv sa vina si sa-i ceara indreptarea nedreptatii, iar el va intoarce impatrit. Daca a umilit sau a clevetit pe cineva, va rascumpara faradelegea pe deplin. Zaheu a crezut in Hristos. Dar a crezut si in el insusi, a crezut in maretia omului, in sfintenia si in minunea vocatiei umane. A simtit ca este nepotrivit sa mai ramana in starea in care a trait in toti anii vietii sale. Si, precum ne spune Apostolul de astazi, a vrut sa creasca la masura deplinatatii lui Hristos, sa creasca pana la statutul de om. De aceea, a ajuns un adevarat fiu al lui Avraam prin credinta sa.

Ce ne impiedica si pe noi sa pasim pe calea aceasta? Duminica trecuta ne-a fost prezentat chipul orbului Bartimeu care, din pricina metehnei sale, nu putea sa vada nici soarele stralucind, nici lumina lunii, nici pe Hristos Care trecea pe alaturi, nici pe aproapele, nici pe sine si nici calea de dinaintea sa. Dar Hristos i-a deschis ochii la toate. Zaheu este pentru noi modelul omului capabil de a depasi raul care ne impiedica in calea vietii.

Da, nici noi nu suntem capabili sa vedem lumea in lumina harului lui Hristos, Care lucreaza in ea in mod imparatesc, sa-l vedem pe aproapele si drumul nostru. Din nefericire, suferim si de un alt tip de orbire: de slava desarta si de frica osandirii omenesti. Cu toate ca mai zarim cate ceva si nu suntem cu desavarsire orbi, nu-L vedem pe Dumnezeu. Vedem numai fețele batjocoritoare si infricosatoare ale oamenilor si citim pe chipurile lor osandirea si batjocura, desi de cele mai multe ori pe fata lor se citeste parerea de rau si durerea pentru faptul ca sunt atat de umiliti si de nevrednici…

Dupa cum ne invata Sfantul Ioan Scararul, desi omul fatarnic nu se teme de Dumnezeu, dar se cutremura si se milogeste in fata oamenilor. Nu suntem si noi asemenea? Cine dintre noi, pentru a ajunge in fata Mantuitorului nostru Hristos, poate, ca si Zaheu, sa se puna in situatia de a fi batjocorit? Avem curajul acesta? Cat de rar suntem suficient de curajosi pentru a infrunta batjocura si ponegrirea! Lui Zaheu nu i-a fost frica de aceasta. Iata ce ne spune din experienta sa: Nu te teme de judecata omeneasca, nu te teme nici de batjocura oamenilor. Nu te teme! Nu te lasa orbit de fețele oamenilor, de multimea chipurilor omenesti, ci priveste la singurul chip cu adevarat uman: la chipul lui Hristos, Dumnezeul tau, Fratele tau dupa firea umana si Mantuitorul tau. Uita de toate, priveste numai la El si deschide-I usa in viata, inima si mintea ta! Deschide-te lui Hristos pana la capat! Deschide-ti casa, inima si mintea, dar cu pret scump.

Zaheu nu numai ca a depasit frica in fata oamenilor, dar a si fagaduit sa-si indrepte viata, fapt pe care l-a si facut. Iata a doua povata a sa: Daca vrem sa fim fii ai lui Avraam, adica fii ai credintei, sa fim dispusi sa ne indreptam viata, oricat ne-ar costa, precum a facut Zaheu. Sa patrundem in inima acestui model, precum duminica trecuta am reflectat indelung la chipul orbului Bartimeu. Saptamana aceasta sa revenim la reflectia duhovniceasca intr-un mod nou, plini de curaj si de bucurie. Pentru ca, deschizandu-ni-se ochii mintii, sa depasim orbirea duhovniceasca si sa vedem singurul lucru de care avem nevoie, ajungand oameni liberi. Nu robi ai orbirii noastre, nici ai fricii, nici ai vreunui om care vrea sa ne inrobeasca; nici robi ai bunurilor care ne apartin, pe care le-am dobandit sau pe care le avem in stapanire, dar care de fapt ne stapanesc. Sa fim liberi si sa pasim cu un pas inainte spre Imparatia lui Dumnezeu, spre bucuria deplinatatii vietii si spre deplinatatea masurii lui Hristos. Amin.

23 ianuarie 1997

(Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Predici la Octoih, Editura Egumenita, 2020)

***

Ziarul Lumina:

Colocviu al mântuirii în cetatea istorică Ierihon

Un articol de: Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada – 31 Ian, 2021

Textele Sfintei Scripturi din Duminica a 32-a după Rusalii ne cheamă să reorientăm parcursul duhovnicesc al vieții noastre. A ne lăsa interpelați și citiți de Logosul vieții ne permite să devenim și noi la rândul nostru „pagini deschise”, transparențe vii ale Cuvântului mântuitor, mărturisitori ai lui Hristos și binevestitori ai noutății Sale milostive. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu aduce mereu noutate, este tainic-necuprins, scapă previziunilor noastre și depășește schemele noastre duplicitare.

Imaginea biblică a întâlnirii Domnului Iisus cu Zaheu (cf. Luca 19, 1-10) redă un dialog al mântuirii, deși relatarea biblică ar părea că ne prezintă întâlnirea dintre Iisus Hristos și Zaheu ca pe un eveniment întâmplător. Dar intrarea Domnului în Ierihonul biblic și traversarea cetății istorice însoțită de mulțime (cf. Luca 19, 3) nu constituie un fapt „întâmplător” din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Și nici trecerea prin Ierihon nu este întâmplătoare, renumita cetate nimicită în timpurile lui Iosua, conform Scripturii n-ar mai fi trebuit reconstruită (cf. Iosua 6), ci ar fi trebuit să fie „cetatea dată uitării”. Însă Domnul Iisus „intră și străbate” Ierihonul (cf. Luca 19, 1). Ierihonul, care se află sub nivelul mării, nu se limitează să ajungă moralmente la nivelul cel mai scăzut, reprezentat de Zaheu. Acesta era mai marele vameșilor care aduna taxele pentru romani. Era „bogat” (v. 2) și este ușor de intuit cum a devenit bogat: exploatându-i pe concetățenii săi. În ochii lor, Zaheu era cel mai rău, unul care nu poate fi mântuit. Însă nu în ochii Domnului, care-l cheamă pe nume, Zaheu, care înseamnă „Dumnezeu își aduce aminte”. În cetatea biblică „uitată”, Dumnezeul iubirii milostive își amintește de cel mai mare păcătos.

Dumnezeu, Cel care ne vede cel dintâi, Cel care ne iubește cel dintâi, Cel care ne primește cel dintâi

Înainte de toate, Dumnezeul iubirii veșnice își aduce aminte de noi, Dumnezeu nu ne uită, nu ne pierde din vedere în pofida încercărilor care ne pot ține departe de El. Încercări, opreliști și ­obstacole n-au lipsit în cazul lui Zaheu: statura sa scundă, fizică și morală (văzut ca un păcătos public), dar și rușinea sa, motiv pentru care încerca să-l vadă pe Iisus ascuns printre ramurile sicomorului, probabil să nu fie văzut. Și apoi criticile externe din viața cetății: din cauza acelei întâlniri „toți murmurau” (v. 7). Doar oare și-n lumea noastră nu este același lucru? Se murmură… complexe, limite, frustrări, victimizări, păcate, rușine, nesinceritate, bârfe și prejudecăți… care ating ADN-ul nostru spiritual. Dar nici un ­obstacol nu-l face pe Dumnezeu să uite chintesența: omul trebuie iubit, ajutat și mântuit. În persoanele respinse și refuzate, Domnul Iisus vede binecuvântarea de neșters a iubirii Tatălui și de acolo vine milostivirea Sa. Domnul spune fiecăruia, chiar celui mai îndepărtat: „Hristos te iubește, te cheamă pe nume, nu te uită, tu ai un loc în sufletul Lui”.

Dar Domnul Iisus, în afară de a-și aduce aminte, de a-l recu­noaște și chema pe nume, pe Zaheu, anticipează în preștiința Sa vederea lui Zaheu. Vedem acest lucru în „jocul” privirii cu Zaheu, care „căuta să vadă cine este Iisus” (v. 3). Este foarte interesant că Zaheu nu căuta numai să-L vadă pe Iisus, ci să vadă Cine este Iisus: adică să înțeleagă ce fel de Învățător era, care era trăsătura Sa distinctivă. Și Îl descoperă nu atunci când Îl privește pe Iisus, ci atunci când este privit de El. Pentru că în timp ce Zaheu căuta să-L vadă, Domnul Iisus îl vede cel dintâi, înainte ca Zaheu să vorbească, Iisus îi vorbește, ­înainte de a-l invita pe Domnul, El vine în casa sa. Iată cine este Iisus, potrivit acestui colocviu al mântuirii cu Zaheu: Cel care ne vede cel dintâi, Cel care ne iubește cel dintâi, Cel care ne primește cel dintâi. Când descoperim că iubirea dumnezeiască este înaintemergătoare, că ajunge la noi ­înainte de orice, viața noastră se schimbă.

Rămâi valoros în ochii lui Dumnezeu prin faptul că ești, nu că ai

Să evidențiem un alt aspect important al atitudinii lui Iisus, care ne face să ne simțim acasă. Domnul îi spune lui Zaheu: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (v. 5). Zaheu, cel care se simțea străin în propriul oraș, se întoarce acum în casa sa ca persoană iubită. Și, iubit de Hristos, Zaheu redescoperă pe semenii săi și spune: „Jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedrep­tățit pe cineva îi dau înapoi împătrit” (v. 8). Dacă Legea lui Moise cerea să se restituie adăugând o cincime (cf. Lev. 5, 24), Zaheu dă înapoi împătrit: merge mult dincolo de Lege pentru a afla și lucra iubirea. Simțindu-se acasă, a deschis ușa pentru aproapele. Dacă tot ceea ce facem nu pornește de la privirea milostivă a lui Iisus Hristos, riscăm să mondenizăm credința, s-o complicăm, s-o umplem cu atâtea garnituri: argumente personale diverse, vederi înguste, opțiuni ideologice, alegeri/decizii partinice. Dar se uită esențialul, simplitatea cre­dinței, cea care vine înainte de toate: întâlnirea vie cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Dacă nu este centru, dacă nu se află la începutul și sfârșitul fiecărei fapte a noastre, riscăm să-l ținem pe Dumnezeu „în afara casei”, adică în Biserică, adică în casa Tatălui, dar nu cu noi. Dumnezeu vine cu iubirea Sa milostivă.

Să cerem harul Duhului Sfânt de a merge în întâmpinarea fiecăruia ca unui frate și să nu vedem dușmani în nimeni. Și dacă ni s-a făcut răul, să răsplătim cu binele. Și dacă am fost prigoniți, să iertăm. Ucenicii Domnului ­Iisus nu sunt robii relelor trecute, ci, iertați de Dumnezeu, făptuiesc ca Zaheu: se gândesc numai la binele pe care-l pot face. Să dăm gratuit, să-i iubim pe săraci și pe cei care nu au ce să ne dea înapoi: vom fi bogați în ochii lui Dumnezeu. Comunitatea noastră nu trebuie să fie locul judecăților și al murmurelor (care pot afecta ADN-ul nostru spiritual), ci ea trebuie să fie spațiul „noi” în care fiecare să se simtă amintit de Domnul Hristos, anticipat de iubirea Sa milostivă și primit acasă. Pentru Domnul Iisus Hristos, ne arată Evanghelia, nimeni nu este inferior și neimportant, distant, nimeni nu este nesemnificativ, ci toți suntem preaiubiți și importanți: tu ești important! Și Dumnezeu se bazează pe tine pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai tu. În ochii Săi nu valorează chiar nimic haina pe care o porți sau telefonul mobil pe care-l folosești, nu-L interesează dacă ești la modă, Îl interesezi tu, așa cum ești, așa cum ești. În ochii Săi ai valoare și valoarea ta este inestimabilă.

E timpul pentru a iubi și a fi iubiți

Dumnezeul Evangheliei mereu ne așteaptă cu nădejde, și atunci când ne închidem în tristețile noastre, rumegând încontinuu asupra judecăților, ofenselor primite și asupra trecutului. Dar bolirea de tristețe nu este demnă de statura noastră spirituală! Ba chiar este un virus, această bolire de tristețe, este un virus care infectează ADN-ul nostru și blochează totul, care închide orice ușă, care împiedică repornirea dinamicii vieții. În schimb, Preasfânta Treime este Dumnezeul nădejdii: crede mereu că ne putem ridica și nu Se resemnează văzându-ne „fără vlagă” și fără bucurie. Este trist să vezi un tânăr fără bucurie. Pentru că suntem mereu fiii Săi iubiți. Ne va face bine ca în fiecare dimineață să spunem în mica noastră rugăciune: „Preasfântă Treime, îți mulțumesc pentru că mă iubești. Eu cred că mă iubești, fă ca prin harul Tău să iubesc viața mea”. Dar nu greșelile sau defectele mele, care trebuie corectate, ci să iubesc viața, care este un mare dar: este timpul pentru a iubi și a fi iubiți.

Legaturi: