ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!”. Ne lasam GASITI DE DUMNEZEU, fara sa ne predam MOLICIUNII si sa dam inapoi din calea spre Lumina? “Când ţi-ai întors faţa de la lumină, atunci întunericul te cuprinde”

3-12-2017 Sublinieri

CARE AR FI CAUZA DUHOVNICEASCĂ A PIERDERII UNOR PĂRȚI DIN ȚARĂ ȘI A PLECĂRII ÎN MASĂ A ROMÂNILOR ÎN STRĂINĂTATE?

“Dacă vedem că cineva surpă o naţiune în mod văzut, să ne gândim dacă nu cumva şi noi, prin lipsurile, prin abaterile, prin nelucrarea noastră, n-o surpăm şi noi în mod nevăzut, dar mai temeinic…”

Predicile Protos. Dosoftei Dijmarescu (Man. Putna), Pr. Cezar Axinte (Constanta) si Pr. Cristian Stavriu (Afumati) la Duminica a XXXI-a dupa Rusalii (2016):

***

Din cuvântul Protos. Dosoftei Dijmărescu (Măn. Putna) la Vindecarea orbului din Ierihon si despre unirea românilor (24 ianuarie 2016):

[…] Ni se pare cumva uşor să zicem că un om care este nevăzător vrea să vadă. Însă trebuie să ne gândim că acest om era un adult, era un bărbat în toată firea, nu se spune că ar fi fost tânăr sau bătrân. Acest om, toată viaţa lui de maturitate nu făcuse altceva decât să cerşească, aşa îşi agonisea venitul. De acum, el nădăjduind la vedere, era conştient că nu va mai putea să cerşească, trebuia să facă altceva să-şi câştige traiul zilnic. Deşi, puse în balanţă, e limpede că e mai bine să fii văzător şi să munceşti decât să fii nevăzător şi să nu munceşti, totuşi, în viaţa noastră duhovnicească şi a celor din jurul nostru vedem că se întâmplă ca cineva să-şi dorească să iasă dintr-o orbire sufletească, dintr-un păcat, dintr-o problemă mare, şi, după ce a ieşit, trezindu-se în faţă cu binele, dar, totodată, cu o altă responsabilitate, să prefere să se întoarcă la răul în care trăia ori la starea de boală sufletească, pentru că se leneveşte în a lucra de acum binele, pentru că n-a fost învăţat şi nu face efort. Spune un cuvânt: Fereşte-te de rău şi fă binele! şi aceste două acţiuni ale noastre se fac cu mult efort. Cu mult efort se fereşte omul de rău şi cu mult efort face omul binele.

Caracterul acestui bărbat nevăzător, aşadar, era din acelea puternice în Dumnezeu, ca şi cel al femeii canaaneence, care insista şi se mulţumea cu fărâmiturile de la masa stăpânilor, dar nu s-a dat bătută până nu a obţinut de la Hristos ceea ce a dorit. Acest bărbat se luptă şi el până la capăt pentru ceea ce ştie că trebuie să facă, pentru că ştia că este drept şi ştia că vrea cu adevărat şi va fructifica ce va primi. Au această tenacitate nevăzătorul de astăzi, ca şi femeia canaaneeancă, ca şi multe alte persoane din Sfânta Scriptură, ca şi mulţi Sfinţi ai Bisericii, persoane deosebite, de a merge neabătut spre izbăvire, de a lucra binele cu stăruinţă.

Şi am constatat, tot vorbind despre caracterul acestuia, că există adesea multă moliciune în noi, de la lenevire, de la oboseală, de la teamă, de multe ori dăm înapoi, deşi ştim că ar trebui să mergem înainte spre bine. Aceste stări de moliciune, de șovăieli, de întoarceri, nu au fost fericite de Mântuitorul şi nu au fost date ca pildă bună şi nu sunt fericite de nimeni. Un creştin care-şi ia în serios chemarea de creştin se luptă până la capăt, până la ultima suflare pentru a merge după Hristos, în general în viaţa sa, dar şi în fiecare lucru pe care ştie că i l-a dat Dumnezeu să-l facă. Pentru că ştie că altă cale nu există în afară de El, în afară de a merge pe acest drum al lui Hristos. Şi, chiar dacă este învins, chiar dacă se întâmplă să cadă, se ridică şi merge mai departe, pentru că, încă o dată, ştie că nu are altă cale. Căci există doar lumină şi întuneric. Când ţi-ai întors faţa de la lumină, atunci întunericul te cuprinde. Şi ştie că doar pe drumul acesta al vieţii îşi poate afla o împlinire şi, dacă se întoarce de la lumina lui Hristos, întunericul – până la întunericul cel mai dinafară – este drumul pe care nu are încotro decât să fie tras de către cel rău.

Mântuitorul Iisus Hristos cunoştea, ca Dumnezeu atotștiutor, atotcunoscător, ştia caracterul acestui bărbat, felul său de a fi şi ce gândea. Ştia că-i va fi un următor pe termen lung, un următor pentru totdeauna şi de aceea nu mai pune nicio altă întrebare şi, după ce-l lasă să spună cererea: Vreau să văd!, îi dă vederea şi-i spune: Credinţa ta te-a mântuit. Această vindecare a fost o expresie văzută a faptului că s-a stabilit o relaţie duhovnicească, sufletească, personală, între acest bărbat şi Mântuitorul Iisus Hristos. Acest bărbat de acum merge după El, slăvind pe Dumnezeu. Aşa ne spune Sfântul Luca. Există mulţi oameni care se preocupă, intelectual sau personal, sincer, care chiar fac eforturi de a-L căuta pe Dumnezeu şi se plâng că nu-L găsesc. Poate că, în fapt, ei nu se lasă găsiţi de Dumnezeu, ei nu se lasă purtaţi de Dumnezeu pe drumul pe care El vrea să-i poarte spre El. Sau poate că se întârzie pe cale cu alte lucruri, poate se lenevesc, necontinuând lucrul, când dau fie de o greutate, fie de ceva plăcut, ceva rău care-i sperie sau ceva plăcut care-i atrage. Tuturor celor care fac astfel şi, în diferite măsuri, aproape toţi facem astfel, acest orb, Bartimeu îi spune, ne este o pildă de hotărâre nestrămutată, de încredere nețărmurită în Hristos şi de mulţumire sinceră, că şi mulţumirea ne duce şi ea înainte. El lucrează binele cu statornicie.

Privind la vindecarea lui si la cum Îl urmează pe Hristos, viaţa pare foarte frumoasă şi mântuirea foarte uşoară şi, desigur, ne mirăm: <dar noi de ce suntem altfel?!> Pentru că ne complicăm în părerile, în gândurile noastre, în fricile noastre, aşa cum am spus, şi de aceea nu este atât de limpede şi atât de direct mersul nostru în Dumnezeu precum s-a întâmplat cu acest om care și-a căpătat vederea şi, mai mult, şi-a sfinţit viaţa într-un timp atât de scurt şi într-un mod atât de simplu. Deci, el merge mai departe slăvind pe Dumnezeu; Îl slăveşte pe Cel pe care-L văzuse, pe Cel Care lucrase întru el. Şi, dacă înainte simţea, de acum se adăugase şi o încredinţare din vedere.

Starea lui după vindecare este asemenea stării de la Liturghie, după ce se împărtăşesc credincioşii şi se cântă: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată. Ca urmare a stării în care se află, şi poporul s-a însufleţit de cele întâmplate şi spune Sf. Luca că slăveau cu toţii pe Dumnezeu cu toţii, tot poporul. După vindecare leproşilor, a celor zece bărbaţi bolnavi de lepră nu se spune că poporul a slăvit pe Dumnezeu, deşi şi acolo se făcuse o minune mare şi erau zece oameni acolo, nu unul singur; e drept, nu erau din naştere bolnavi. Dar acea minune nu fusese mărturisită ca aici. Ştiţi că din cei zece, numai unul se întorsese. Acest bărbat nevăzător urmează un drum pe care au mers toţi sfinţii şi pe care Dumnezeu Însuşi l-a slăvit în omenire: drumul acesta de la Lumina lui Dumnezeu-Tatăl – Hristos Domnul este Lumină din Lumină -, la recunoaşterea de către oameni a Mântuitorului Iisus Hristos ca Lumina lumii – El Însuşi ne spune că este Lumina lumii – la a primi această Lumină în om şi a se face şi omul lumina lumii. Mântuitorul le spune la un moment dat ucenicilor, apostolilor, că Voi sunteţi lumina lumii, acolo unde spune că sunteţi sarea pământului. Deci omul credincios se face lumina lumii ca şi Hristos. Şi de acum, făcându-se aşa, devine şi pentru ceilalţi o lumină şi fiecare din cei ce devin lumină luminează în măsura în care au primit lumina de la Mântuitorul, din Dumnezeu-Tatăl. De aceea se spune şi în rugăciunea amvonului despre Dumnezeu că este Părintele luminilor şi astfel omul care s-a depărtat se întoarce dinspre Lumina care l-a creat.

Astăzi ştiţi că este și o sărbătoare a poporului român şi aş vrea să leg această sărbătoare; este ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, care a avut loc pe 24 ianuarie 1859, atunci a fost ales în Ţara Românească, la Bucureşti, acelaşi domn care fusese ales în Moldova, Alexandru Ioan Cuza, şi atunci s-a făcut unirea aceasta personală, după aceea s-a transformat într-o unire deplină, instituţională. Aş vrea să leg această sărbătoare cu aspectul acesta de a lucra statornic binele şi de deveni lumină ce luminează întregul popor şi-l însuflețește.

Sf. Nicolae Velimirovici, într-o predică a sa la această duminică, spune că Mântuitorul Iisus Hristos nu a numit niciodată <orbi> pe aceste persoane nevăzătoare care au venit la El, în schimb i-a numit <orbi> pe farisei şi cărturari, adică pe cei care sufereau de orbire sufletească, de înţelegerea greşită a lucrurilor, care nu se aflau în adevăr şi în credinţă dreaptă. Dă Sf. Nicolae şi o mică explicaţie, anume că orbirea sufletească este orbire temporară, doar pentru lumea aceasta care se termină, pe când orbirea sufletului poate să ţină veşnic, deci aceea este cu adevărat o orbire. Şi spune Sf. Nicolae că orbirea trupească este un chip palid al orbirii sufletului şi ea, orbirea trupească, este un avertisment celor care nu-L văd pe Dumnezeu şi Împărăţia Lui pentru ca aceştia să-şi vină în fire cât mai au vreme. Adică prin cei nevăzători trupeşte, Dumnezeu vrea să dezvăluie, să exprime că este o orbire duhovnicească, să le spună acestora. Si continuă Sf. Nicolae Velimirovici, spunând că orbii nu sunt aşa de la Dumnezeu, nu Dumnezeu a vrut ca ei să fie aşa, ci orbirea se datorează păcatului. Dar cum? Nu neapărat legat de propria persoană, ci, arată el, dacă niciun om nu ar suferi de orbire sufletească, duhovnicească, atunci toate persoanele nevăzătoare trupeşte ar căpăta pe loc vedere. Dar, atâta vreme cât există orbi cu sufletul, Dumnezeu dă expresie orbirii lor prin ochii închişi ai celor care sunt nevăzători cu trupul. Şi aceasta se întâmplă în cadrul acesta al unităţii, al legăturii de viaţă care există în lume între toţi oamenii, dar în mod special într-o naţiune, într-un popor şi, mai mult, într-o familie, legătură prin care starea sufletească a unui influenţează starea sufletească a celorlalţi şi chiar şi starea lor trupească.

Şi am spus aceasta pentru că unirea este un moment de culme al unui popor, al oamenilor dintr-un popor, şi există şi momente de decădere şi în aceste momente de decădere există obişnuinţa de a găsi vinovaţi pentru mersul rău al lucrurilor în altă parte. Şi poate că vinovaţii sunt în altă parte, însă nu aceasta este important. Important este că propria noastră stare sufletească poate să-i ducă, să-i conducă spre a fi vinovaţi faţă de întregul popor pe unii. Şi cum anume? Aşa cum explică Sf. Nicolae Velimirovici în general, adică noi greşim cu duhul, în cele sufleteşti, în relaţia noastră cu Dumnezeu, în starea noastră sufletească nu suntem aşa cum trebuie şi-i influenţăm pe alţii să greşească în cele văzute. Şi, văzând Dumnezeu, dă un rost acestor greşeli. Văzând greşeala lor, să ne întoarcem spre sufletul nostru, să căutăm acolo o greşeală similară, dar mai fină, mai subţire, sufletească. Dacă vedem că cineva surpă o naţiune în mod văzut, să ne gândim dacă nu cumva şi noi, prin lipsurile, prin abaterile, prin nelucrarea noastră, n-o surpăm şi noi în mod nevăzut, dar mai temeinic. Aceste consecinţe, aşadar, de la starea sufletească a unuia la starea sufletească şi trupească a altuia, sunt şi la nivel personal, dar sunt şi la nivelul întregii societăţi.

Bărbatul de astăzi, după ce a fost vindecat, a dăruit din Lumina pe care el a primit-o, a transmis această Lumină mai departe. Tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu. Vindecarea lui a fost una deplină, spre deosebire de a celor zece leproşi, care nu au lucrat deplin vindecarea primită de la Hristos, ci doar unul a rodit în el acea vindecare. Revin la cuvântul Sf. Nicolae Velimirovici că această orbire trupească este pusă spre semn pentru a lua aminte la orbirea sufletului. Şi nu ne referim la alţii, ci la noi şi ştim fiecare în conştiinţa noastră pe unde suntem, mai ales când citim experienţele duhovniceşti pe care le aflăm din Vieţile Sfinţilor ori ale marilor Părinţi duhovniceşti mai din apropierea vremii noastre. Când Apostolii L-au văzut pe Mântuitorul Hristos pe muntele Tabor în slavă, când Sf. Ştefan, întâiul mucenic, a văzut cerurile deschise şi pe Hristos în slavă, când Sf. Pavel a fost răpit la al treilea cer sau, mai aproape de noi, părinţii din sec. 20 vorbesc, mai mult sau mai puţin deschis, după cum le-a dat Domnul să vorbească, despre vederea slavei lui Dumnezeu, ne gândim că oameni au fost şi ei, oameni suntem şi noi; credinţă au avut şi ei, credinţă considerăm şi căutăm şi noi să avem şi ne străduim. Dar, desigur, este evident că este o diferenţă uriaşă. Şi bineînţeles că nu căutăm astfel de experienţe dintr-o slavă deşartă sau din alte motive care nu sunt bune, dar trebuie să fim conştienţi de starea de puţină vedere duhovnicească pe care o avem, căci cu adevărat nu L-am văzut pe Domnul aşa cum este. Şi am citat un titlu de carte al părintelui Sofronie Saharov – titlul corect este Îl vom vedea pe Domnul aşa cum este – care a spus într-un cuvânt că s-a jenat de ceilalţi, titlul corect ar fi fost <L-am văzut pe Domnul aşa cum este> şi, din smerenie, a pus acel titlu, Îl vom vedea…, dar el Îl văzuse pe Domnul aşa cum este, în slava Sa, în Lumina necreată. Şi, desigur, această lipsă a vederii din partea noastră e cauzată de păcate, de starea noastră duhovnicească în general.

Revenind la sărbătoarea Unirii celei mici, trebuie să fim conştienţi de o realitate foarte adâncă. Acest bărbat orb era un om din poporul de rând. Şi el a căutat izbăvirea de nevederea sa la Dumnezeu. Ca şi acesta, poporul nostru, dar şi unii conducători, au căutat de-a lungul secolelor să plinească visul acesta al Unirii, sentimentul acesta firesc de a fi fraţii împreună, au căutat şi au cerut-o de la Dumnezeu. Şi, când ea a venit, Unirea cea mică, apoi Unirea Mare din 1918, a fost un dar de la Dumnezeu şi unii au înţeles-o ca pe un dar al lui Dumnezeu. Mai apoi ştim cu toţii că s-au pierdut părţi de ţară şi aceasta a fost din cauza faptului că poporul nu a mai ştiut să meargă în continuare cu Dumnezeu şi să fructifice, mulţumind, sporind, darul primit. În perioada dintre Unirea Mare şi pierderea de după Al Doilea Război Mondial a unor părţi de Ţară au fost şi lucruri bune în ţara noastră şi în poporul nostru, dar au fost şi lucruri mai puţin bune. O anumită îndepărtare de credinţă, atât a unei părţi a elitelor, cât şi a unei părţi a poporului, o îndepărtare chiar de cele mai fireşti lucruri atunci a scăzut şi natalitatea, de exemplu. Şi, când astăzi se pierd nu fragmente de Ţară, ci se pierd oameni, căci atâţia şi atâţia sunt nevoiţi să plece peste hotare şi stau acolo cu anii ori, de acum, chiar cu deceniile, şi acolo cu greutate se luptă pentru a nu se împuţina sufleteşte, greu este să-şi păstreze credinţa de aici. Într-adevăr, unii şi-o înmulţesc, dar majoritatea cu greutate se luptă să şi-o păstreze pe cea pe care o au. Şi putem să ne dăm seama că această plecare este tot un rezultat al îndepărtării de Dumnezeu, nu neapărat a celor care pleacă, dar a noastră, al tuturor şi a fiecăruia în parte. Căci, dacă am sta cu faţa lui Dumnezeu, dacă am sta cu genunchii inimii în faţa Lui, ar putea să ne dea o bucată de pâine tuturor şi în ţara aceasta.

Acest bărbat orb se smerea în neputinţa lui. Acesta era un mare motiv de smerenie. Căci omul smerit de nevoi şi de necazuri simte, mai mult decât cel căruia i se pare că are ceva, adevărul mai mult. Bărbatul orb simţea această putere unică, înălţimea ui Hristos, şi de aceea Îl căuta. Aşa a căutat, cum am mai spus, poporul Unirea. În anii dinaintea Unirii celei mici s-au dat, de exemplu, în unele eparhii circulare în care se făcea rugăciune pentru aceasta. Se puneau oamenii să se roage. Iar în 24 ianuarie 1859, la şedinţa Adunării Elective de la Bucureşti, în care urma să fie ales, se vorbiseră cei care alegeau să-l aleagă pe Cuza şi în Ţara Românească, mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care era președintele Adunării Elective de acolo, şi-a înălţat, înainte de a începe şedinţa, mâinile înaintea icoanei Sfintei Treimi şi, cu ochii plini de lacrimi, a înălţat o rugăciune de mulţumire pentru că ajunseseră ziua pe care o aşteptau de mult. Si n-a fost deloc singura dată. Icoana Sfintei Treimi, de exemplu, era pusă pe steagul pe care-l purta oastea lui Tudor Vladimirescu, atunci, în 1821, când au făcut un pas uriaş pentru dobândirea independenţei Principatelor Române, pentru că atunci s-a încetat cu domnii străini şi s-au pus iar domni pământeni.

Tot astfel, poporul care a căutat a simţit de unde vine izbăvirea, unde este puterea şi acolo a alergat şi aleargă şi e bine să alergăm în continuare.

Popor român, popor al lui Hristos, cât de mult ai dori să auzi azi Credinţa ta te-a mântuit!, dar pentru a o auzi trebuie să strigi tare: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă!

Să strigăm tare, iubiţi credincioşi, în inimile noastre, în familiile noastre şi în societatea în care trăim, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne! Amin”.

***

Extras din predica Pr. Cezar Petru Axinte, la Duminica a XXXI-a după Rusalii, in Biserica din Mamaia – (Capela Tinerilor) – 24.01.2016:

(de la min. 23)

“… Orbul acesta era încredințat că cel din fața lui poate să-i redea vederea. El nu cerea de pomană, el cerea MILĂ. Iar Dumnezeul nostru este numit Dumnezeul IUBIRII și al MILEI. Pentru asta a venit și a împlinit toate, ca și noi să vedem…

Și acum venim la ceea ce avem noi de făcut, până la urmă. Iată cât de frumos ne ilustrează aici Mântuitorul care este lucrarea duhovnicească pe care o avem de făcut. Și cei care măcar au auzit despre rugăciunea lui Iisus, despre rugăciunea inimii, îî regăsesc temeiul în Evanghelie. Cine ne-a învățat să ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus? Păi Dumnezeu Însuși și avem povățuitor al rugăciunii pe acest orb amărât și nenorocit, care ce spunea: ”IISUSE, FIUL LUI DAVID, MILUIEȘTE-MĂ!”. Ce aflăm noi, între timp? Că Fiul lui David este și Fiul lui Dumnezeu! Și atunci rugăciunea noastră, a celor care suntem în legea iubirii, în legea duhovnicească [cea nouă], cum vine? ”IISUSE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEȘTE-MĂ!”. Și ni se spune că, deși doreau să-l acopere – “~ Taci, nu mai vorbi, nu mai striga, lasă-L, nu-L deranja!” – [orbul continua să strige]. Iar noi știm aceasta, că atunci când ne rugăm cu orice rugăciune, dar mai cu seamă cu Doamne, Iisuse, auzim vocile acestea, gândurile acestea, care ne spun: <<Gata, oprește-te, rugăciunea ta este uscată, nu-L mai supăra, că oricum nu te aude, ești păcătos…>> Și toate celelalte pe care mulți de aici le cunoașteți. Meșteșugul acesta pe care noi, în Biserica Ortodoxă, îl numim LUCRAREA, cu L mare, RUGĂCIUNEA LUI IISUS.

Și ne mai spune o dată în Evanghelie despre Rugăciunea lui Iisus? Unde? La vameș și fariseu, atunci când își bătea pieptul vameșul și spunea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Iată deci temeiuri scripturistice pentru această rugăciune… (…) Și, iată, vă povățuiește pe voi un orb, care, deși nu avea analizatorul optic, vizual, avea ochii cei duhovnicești deschiși… Ei bine, mulți dinre noi credem că vedem, creem că avem ochii, chiar ai inimii, deschiși, dar, de fapt, lucrurile nu stau așa. Pentru că întâlnirea cu Hristos are loc astfel: ”DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ! DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!”. Și pentru că a strigat din inimă, din toată puterea inimii lui… pentru că nu l-a putut auzi după voce Hristos, ci a auzit strigarea inimii lui! Așa trebuie să ne rugăm, ca să vedem și noi lumina cea neînserată, cea neapropiată, cea nezidită… Acesta este scopul vieții noastre. […] Ce spune Hristos? “Eu sunt Lumina lumii! Cel ce-Mi urmează mie nu va umbla în întuneric, ci va afla lumina vieții. Și, ușor-ușor, depășim momentul acela în care spunem: “Parcă nu merge treaba asta, mai bine am merge undeva la un picnic decât să pierdem vremea”. Dar zice: “Gustați și vedeți că bun este Domnul”. Și tot gustând, și tot mergând pas cu pas, și tot strigând… O paranteză: La Părintele Arsenie, odată, câteva ore am stat acolo, iar la plecare i-a zis unuia care… nici nu respirase: Tot timpul ai vorbit! Acela strigase în inima lui: Vreau să-L cunosc pe Dumnezeul părintelui Arsenie! Iată cum, un om care nu auzise în viața lui de Dumnezeu, acum strigase tot timpul cître Dumnezeu! Și Dumnezeul păarintelui Arsenie l-a auzit și i-a dăruit lui o bucurie atât de mare! Cum s-a manifestat? A simțit o rușine atât de profundă că îi venea să intre în crăpăturile pământului, dar nu avea unde…

[…]

Ați văzut la copilași – 5-6-7-8-9-10 ani, acum vârsta a început să scadă – au o lumină extraordinară, o lumină îngerească, care vine din curăția sufletului, a inimii. În momentul în care au văzut prima imagine desfrânată, primul film, când a intrat pe calculator, pe net și le-a ars pelicula aceea protectoare de pe suflet, a căzut primul cer, au ieșit din Rai… Și eu, ca duhovnic, vă spun că am văzut copii care au venit după 1 an, după 6 luni și nu mai aveau lumina în ochi. Și am întrebat: ce s-a întâmplat, ce ai făcut? Și nici nu mi-a răspuns și a început să plângă. Era un dialog între inimi, un dialog sub adumbrirea Luminii, a Duhului Sfânt.

Treaba noastră este aceasta: ca în fiecare clipă mintea noastră să fie ocupată cu acest strigăt catre Mântuitorul nostru, Iisus Hristos: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ”. Aceasta este Lucrarea – sigur, sub povățuirea duhovnicului, cu rugăciune, cu post, cu Sfânta Împărtășanie. Dar toată dulceața vieții duhovnicești este dată de această minunată rugăciune cu numele preadulce al Mântuitorului Iisus Hristos….”

Pentru aceasta Duminica, a vindecarii orbului din Ierihon, va mai recomandam:

***

Alte legaturi:

GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE

“O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARULUI: “După fiecare bătălie, vine un har negrăit… Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă”

“O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină?

CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS (1996)

RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri

PARINTELE EFREM FILOTHEITUL (Arizona) despre razboiul duhovnicesc, nevazut: “Totul incepe cu gandurile”! (VIDEO SUBTITRAT)

PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA?

Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI

RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI

INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF.GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem dobandi DUREREA DUHOVNICEASCA A INIMII?

Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio + text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT

 

STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?

“Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?” CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE?

Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dosoftei Dijmarescu, Preot Cezar Axinte, Preot Cristian Stavriu, RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii), VIDEO, Vindecarea orbului din Ierihon

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate