PUBLICITATE SAU DISCRETIE? IMAGINE SAU TRAIRE? Cine are nevoie de Hristos? “In loc sa evanghelizeze lumea, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii”
“Biserica ortodoxa nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii!”
&
“Ar fi absolut penibil sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie! Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea!”
***
Evanghelia Invierii fiicei lui Iair:
Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. Si, pe cand se ducea El, multimile Il impresurau. Si o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sange si cheltuise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea sangelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El, au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si, femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace. Si inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si venind in casa n-a lasat pe nimeni sa intre cu El, decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme. Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.
(Luca 8,41-56. Duminica a 24-a dupa Rusalii)
Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:
- INVIEREA FIICEI LUI IAIR. Predica marturisitoare a PS Sebastian despre luarea in ras a credinciosilor “medievali” care se inchina la moastele sfintilor
- COPILA, SCOALA-TE! (Sf. Nicolae Velimirovici si IPS Bartolomeu Anania)
- CE ESTE CREDINTA? – “Cu site mici ne-a cernut pana astazi; dar va veni sita cea mai mare” (IPS Augustin de Florina)
- O INTALNIRE RECENTA CU PARINTELE RAFAIL: “Moartea este singurul lucru important in viata noastra”, “Cine iubeste nu moare!”
- MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA: “Moartea, practic, nu exista, pentru ca noi credem in Inviere!” (MARTURII VIDEO)
- RAMAS BUN, IPS PARINTE BARTOLOMEU! Dincolo de mormant, Vladica ne vorbeste despre moarte, inviere si despre expresia eretica folosita din nestiinta de unii ziaristi: NU EXISTA “A TRECE IN NEFIINTA”!
***
PARINTELE CONSTANTIN COMAN despre credinta si despre discretia credintei (fragment)
[…] R. Radulescu: Aceasta ii face pe unii sa spuna ca crestinismul este credinta sau modul de a fi al celor necajiti, al celor care au nevoie de un ajutor, pe care nu si-l pot da singuri? Unii chiar spun, la modul peiorativ, ca este credinta milogilor, al celor care cersesc ceva!
Pr. Coman: Au foarte mare dreptate. Asa este! Nu ma indoiesc de lucrul asta. Dumnezeu (si Biserica Lui) este pentru cei slabi, nu pentru cei puternici, pentru cei saraci, nu pentru cei bogati, pentru cei bolnavi, nu pentru cei sanatosi. Dumnezeu este pentru cei lipsiti. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu este pentru toti, ca discrimineaza! Dumnezeu este pentru toti oamenii pentru ca toti sunt, in fond, slabi si neputinciosi, lipsiti, numai ca unii dintre ei se amagesc cum ca nu ar fi! De fapt, nu sunt dansii primii care o spun. Mantuitorul Hristos Insusi spune ca nu a venit pentru cei sanatosi, ci pentru cei bolnavi
„caci nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit sa chem pe cei drepti ci pe pacatosi la pocainta.” (Matei 9,12)
Cuvintele acestea ale lui Iisus pot fi intelese la mai multe niveluri. Intai este logica bunului simt, comuna: este logic ca cineva care vrea sa faca bine sa se indrepte spre cei lipsiti, nu spre cei care nu duc lipsa de nimic! Nu te duci sa dai milostenie unui bogat, nici sa vindeci un om sanatos, nici sa ierti pe cineva care nu ti-a gresit! De aceea Evanghelia este o veste buna pentru cei saraci, bolnavi, napastuiti, pacatosi! Iar Mantuitorul Hristos este primit cu bucurie de acestia. Amintiti-va raspunsul pe care-l da Domnul Hristos ucenicilor lui Ioan, care L-au intrebat in numele invatatorului lor, daca este El ce va sa vina sau sa mai astepte:
„Si Iisus, raspunzand, le-a zis: Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii isi capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curata si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se binevesteste“. (Matei 11,4-5).
In al doilea rand, cuvintele lui Hristos sunt indreptate mustrator spre cei care carteau si-L acuzau ca petrece impreuna cu vamesii si cu pacatosii. Ele au in vedere constiinta „nepacatoseniei” dimpreuna cu suficienta de sine, care genereaza atitudinea de dispret fata de ceilalti. Ca si cand le-ar spune: „cand va veti da seama ca va amagiti crezand ca sunteti drepti, sau sanatosi, cand veti intelege ca de fapt si voi aveti probleme, voi veni si la voi.”
Sigur, Mantuitorul avea in vedere mai ales sanatatea duhovniceasca, sufleteasca, mult mai pretioasa decat cea trupeasca, dar mai putin evidenta ca aceasta. Le atragea atentia asupra ispitei parerii de sine si a suficientei de sine, asupra mandriei. De altfel, Mantuitorul Hristos pune in discutie, mai ales prin parabolele Sale, multe tipuri de oameni, din aceasta categorie (vezi: fariseul din parabola Vamesul si fariseul; fiul cel bun si drept din parabola Fiului risipitor, fariseul Simon din episodul cu femeia cea pacatoasa etc.). Paradoxal, cei sanatosi, cei care nu duc lipsa de nimic, cei drepti (cei care se considera drepti), ca si cei bogati, ca si cei culti (bogati in stiinta omeneasca), sunt, in lectura Evangheliei, bolnavi sufleteste si inca irecuperabili. Irecuperabili, pentru ca, neavand constiinta bolii, nu cauta vindecarea, pur si simplu. Nimeni nu este sanatos la nivel optim, dar sunt foarte multi dintre noi, care se amagesc cu aceasta iluzie! Nimeni nu este drept intru totul, dar ne place multora sa ne plasam in aceasta categorie, comparandu-ne nu cu standardul etalon, ci cu cei care comit nedreptati!
In fine, un al treilea nivel, poate cel mai important, are in vedere constiinta omului de faptura dependenta de Dumnezeu, Creatorul Sau. In starea lui normala, optimala, omul este dependent de Dumnezeu, mai intai de resursele naturale pe care le primeste cu generozitate din creatia lui Dumnezeu, apoi de resursele duhovnicesti, pe care le primeste numai daca le ravneste si se deschide pentru ele. Aceasta este lectura teologica, prin excelenta! Daca accepta ca este faptura a lui Dumnezeu, asa cum acceptau contemporanii Mantuitorului Hristos, omul trebuie sa-si constientizeze statutul de fiinta cu limite sau dependenta. Cea mai crunta amagire a omului este sa se iluzioneze ca-si este suficient siesi, ca nu are nevoie de nimeni si mai ales ca nu are nevoie de Dumnezeu. Te si minunezi cum o faptura atat de firava si de vulnerabila poate sa se amageasca cu un asemenea gand! Sa luam in calcul numai resursele naturale de care depinde continuu viata omului: aerul, de exemplu. La fel si daca ne referim la hrana sufleteasca, ce vine intotdeauna de la celalalt: iubirea, de exemplu, pentru a ne referi la cea mai importanta, care le si recapituleaza pe toate celelalte. Cine poate spune despre sine ca a ajuns la desavarsire, ca nu mai este loc de crestere?!
Sa vorbim numai de limitele capacitatii noastre de intelegere si de participare la evenimentul vietii ca atare. Un om la cincizeci-saizeci de ani, din categoria carora fac si eu parte, incepe sa se gandeasca in ce masura a participat el la evenimentul vietii ca atare, cat de constient a participat la viata. Iti dai seama atunci ca exista foarte multe limite si neputinte ale firii omenesti in a participa la evenimentul propriei vieti. Ti-ai dori sa participi mai constient, mai plenar, sa traiesti mai intens, sa fii simtitor la relatia ta cu cei din jur, la relatia cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu prietenii, cu colegii, cu enoriasii, cu studentii si, mai ales, la relatia ta cu Dumnezeu. Ce te faci, atunci cand iti dai seama de toate acestea si esti neputincios in a spori, in a creste?! Te afli intr-un blocaj, intr-o impietrire la propriu. Starea aceasta nu este una de sanatate, ci este o stare de boala a sufletului, uneori chiar de moarte a sufletului. Daca ajungem sa constatam lucrul acesta, vom simti nevoia acuta a ajutorului lui Dumnezeu. Daca nu-l constatam, ni se pare ca suntem intr-o stare de normalitate si, desigur, nu avem nevoie de Dumnezeu.
Asadar, daca cei milogi, neputinciosi, bolnavi, saraci care au constiinta starii lor, au nevoie de Dumnezeu, si mai multa nevoie au cei care nu au constiinta starii de cadere de la oarecare normalitate! Sa nu ne amagim! Cei puternici sau cei care se cred puternici, cei invatati sau care se cred invatati, cei sanatosi sau cei care se cred sanatosi, se mint cum ca nu ar avea nevoie de Dumnezeu. Insa au mai multa nevoie decat ceilalti! Se amagesc, multumindu-se cu starea in care se afla, sunt suficienti lorusi, simt ca traiesc foarte bine la limitele propriei lor existente si la limitele propriei lor 
capacitati de a realiza existenta. Traiesc cu amagirea ca sunt sanatosi, buni, drepti. Lor li se adreseaza, in primul rand cuvintele Mantuitorului Hristos, spuse anticipat si de Sfantul Ioan Botezatorul: „Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor!” (Matei 3,2; 4,17).
Sfantul Ioan Botezatorul pare sa spuna: „Treziti-va, fiti vigilenti si dati-va seama ca S-a apropiat mult de voi Dumnezeu, si nu cumva sa pierdeti si sa ratati ocazia acestei intalniri, considerand ca sunteti bine! Dati-va seama de starea in care sunteti!” Daca cineva dintre semenii nostri se simte bine inlauntrul sau, se simte foarte multumit, ce sa-i spunem aceluia?! Evanghelia binevesteste saracilor, bolnavilor, neputinciosilor, slabilor, neinvatatilor, paraliticilor si asa mai departe. De aceea se si numeste Evanghelie, adica „veste buna”. Aduce mare bucurie neputinciosilor, celor slabi.
R. Radulescu: Mare bucurie a adus lui Iair invierea fiicei sale. Fiica lui Iair era moarta, invie dintr-o data, iar Iair este indemnat sa-i dea de mancare, ca sa se convinga ca este, intr-adevar, vie. Mantuitorul Hristos le spune celor care au fost de fata la invierea fiicei lui Iair, sa tainuiasca fapta, sa nu spuna nimanui. Mi se pare surprinzator ca Mantuitorul Hristos spune aceasta! Banuiesc ca oamenii nu au tainuit, nu L-au ascultat, dar de ce le spune, pentru ce le cere sa tina ascuns gestul Sau?
Pr. Coman: Este o atitudine pe care o intalnim adeseori la Mantuitorul Hristos, in alte situatii de acest gen. Mantuitorul le cere sa tainuiasca acest lucru pentru faptul ca, pe de o parte, vrea in jurul Sau o atitudine cuminte, smerita si neagitata, iar, pe de alta, stie foarte bine ca trambitarea faptelor minunate nu-i ajuta absolut cu nimic pe oameni. Adica nu le intareste in nici un fel credinta. Zgomotul exterior, in ciuda faptului ca noua ni se pare eficient, este, dimpotriva, nefolositor, mai cu seama in cele ce priveste raportarea omului la Dumnezeu, raportarea omului la lucrurile fundamentale. Aceasta chestiune se verifica in cazul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce se intampla cu martorii Mantuitorului Hristos, care uneori ajung la extaz, minunandu-se de faptul ca vad morti care invie, vad paralitici care umbla, vad surdo-muti care vorbesc si aud, vad leprosi care se curata?!
In ciuda acestui fapt, multimea entuziasta – si atunci ca si astazi, in astfel de situatii – va striga, cu acelasi entuziasm, rasturnat de data aceasta, „Rastigneste-L! Rastigneste-L!”.
Entuziasmul acesta exterior nu tine mult si nu este sanatos! Nimeni din multimile martore la faptele minunate ale Mantuitorului Hristos nu s-a gasit sa dea marturie pozitiva pentru Acesta, atunci cand era judecat.
R. Radulescu: Zgomotul media, la acesta va referiti?
Pr. Coman: Exact. Daca vreti sa actualizam un pic aceasta atitudine a Mantuitorului care refuza „publicitatea” faptelor Sale minunate, ar trebui sa fim foarte atenti si rezervati fata de metoda publicitatii faptelor noastre, cel putin noi in Biserica. Ma tem ca presa bisericeasca ar trebui sa ia foarte serios in calcul aceasta atitudine a Mantuitorului, care indemna la discretie, la tainuire, la smerenie si sa fie atenta cu popularizarea excesiva a vietii bisericesti in complexitatea ei. Acesta este punctul meu de vedere, dar eu pot sa gresesc!
R. Radulescu: Ma gandesc ca lui Hristos I-ar fi fost mult mai grea misiunea astazi, in acest zgomot media, decat I-a fost atunci! Nu existau atatea mijloace de comunicare. Era cuvantul, se transmiteau vestile din gura in gura. Acum, un fapt care se intampla aici, se aude in toata lumea, instantaneu.
Pr. Coman: Paradoxal, noi am fi convinsi ca, intr-o lume mondializata, in care informatia circula aproape in timp real, de la un capat la altul al pamantului, I-ar fi fost mai usor Mantuitorului sa transmita mesajul Evangheliei Sale, pentru ca faptele Lui minunate ar fi fost transmise „in direct” in toata lumea. Daca ar fi fost asa, Fiul lui Dumnezeu ar fi amanat cu doua mii de ani intruparea!
Dimpotriva! Ar fi fost mult mai greu, pentru ca faptul cunoasterii, al propovaduirii, al credintei, dialogul real cu Dumnezeu, tin de omul launtric, cum spune Sfantul Apostol Pavel. Exteriorizarea, vizibilitatea, publicitatea, zgomotul tin de o cultura limitata, trufasa si ipocrita. O lume care incearca sa-si epuizeze existenta la nivelul spectacolului public. Traim pentru a fi vazuti de oameni! O astfel de cultura va dezvolta un instrumentar menit sa transmita lumii o imagine pozitiva, frumoasa, cuceritoare, chiar daca aceasta nu acopera o realitate. Cultura imaginii, a brand-ului, nu are nimic comun cu cultura Evangheliei, ci dimpotriva, este evident la polul opus.
Paradoxal, cultura imaginii nu ajuta la promovarea chipului real al lumii si al omului, ci la mistificarea acestuia. Tainuirea si discretia salveaza chipul adevarat. De aceea, spun ca preluarea in Biserica a instrumentelor acestei culturi, fara o vigilenta si, mai ales, fara o convertire a lor in duhul Evangheliei, este extrem de riscanta! Ea echivaleaza cu secularizarea Bisericii! Adica, rasturnarea lucrarii Bisericii: in loc sa evanghelizeze lumea, sa o imbisericeasca, Biserica risca sa fie secularizata de duhul lumii. Ar fi absolut penibil, sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie!
Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea! Nu stiu daca este locul aici sa spunem ca institutionalizarea excesiva este tot rezultatul unei culturi tributare exteriorului, eficientei lumesti, materialiste, care nu ia in calcul omul launtric, persoana umana, in fond. Biserica, cel putin in traditia Rasariteana, a fost o prezenta discreta, nezgomotoasa, putin vizibila din exterior. Am in vedere inclusiv dimensiunile bisericilor noastre, dar mai ales, modul de viata al Bisericii, care nu este deloc ocult, dar se desfasoara cu multa discretie, inauntru. Cele mai importante lucruri din viata Bisericii sunt de altfel Taine, Sfinte Taine, care se petrec in biserica sau in Sfantul Altar. Biserica Ortodoxa — slava Domnului! – nu a iubit publicitatea, nu a iesit pe strada, nici in stadioane. Nu a adoptat retorica lozincarda si nici afisajul publicitar de strada. Nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii! Trebuie sa ne pazim de astfel de capcane.
Si inca un aspect, legat de aceasta problema a comunicarii! Parintii si teologii Bisericii, din veacul I si pana astazi, ne spun ca omul nu are nici o sansa sa descopere, sa inteleaga, sa perceapa ratiunile lucrurilor, si cu atat mai putin sa-L inteleaga pe Dumnezeu si cele dumnezeiesti, daca nu are Duhul lui Dumnezeu. Cei care nu-L au pe Dumnezeu mai rau se indarjesc ascultand eventualul zgomot publicitar in jurul Bisericii si al lui Hristos. Lucrarea esentiala a Bisericii este tocmai aceea de a impartasi oamenilor Duhul lui Dumnezeu. Cuvinte mari, veti exclama! Intr-adevar, cuvinte mari, care exprima, insa, realitati mari!
Intalnirea omului cu Dumnezeu, care este miezul evenimentului bisericesc, se intampla in inima omului, in adancul de nepatruns al fiintei lui, nu in afara. Adancul fiintei noastre, unde se intampla, in fond, totul – daca se intampla ceva! – de cele mai multe ori este inaccesibil si putin inefabil. Daca se intampla aceasta intalnire foarte tainica si foarte launtrica, pe care omul nu o poate marturisi, nu o poate spune in cuvinte, atunci se produce convertirea reala, atunci devine omul credincios cu adevarat.
Singura sansa ca vestea cea buna sau mesajul Evangheliei sa devina, cu adevarat, lucrator este experienta Duhului. Nici Apostolii nu au fost suficient de convinsi sau de capacitati de adevarul lui Hristos, ca sa-L marturiseasca pe Acesta inainte de Inviere si inainte de pogorarea Duhului Sfant. Au fugit, s-au ascuns, atunci cand Mantuitorul Hristos a fost prins si judecat. Nu au avut suportul necesar. Argumentatia lor era una exterioara. Fiinta lor nu fusese atinsa de dumnezeire. Cand este fiinta lor atinsa de dumnezeire? La pogorarea Duhului Sfant. Un eveniment crucial, cosmic, pe care Biserica il si reprezinta ca atare, cand se implineste fagaduinta lui Hristos si se pogoara peste ei Duhul Sfant si se umplu de putere de sus!
Cultura duhovniceasca sau bisericeasca, ca sa concluzionam, este o cultura a launtricului, a adancului fiintei, a omului duhovnicesc, a ochilor mintii, a ochilor inimii, a lumii launtrice, si nu a lumii exterioare, a zgomotului, a publicitatii. Este o mare tensiune intre cele doua, o foarte mare tensiune! Cred ca evenimentul din Evanghelia de astazi, prin sfatul Mantuitorului Hristos de a nu se face public, este un bun prilej sa meditam si noi asupra acestor lucruri”.
Legaturi:
- CUVINTE TARI ALE PARINTELUI COMAN LA CINCIZECIME: “Cine crede ca trebuie sa faca biserici mari pentru a-L face vizibil pe Dumnezeu se amageste!”
- CULTURA DUHULUI, A TAINEI VERSUS CULTURA IMAGINII, A EXTERIORULUI (P. Savatie Bastovoi si pr. Constantin Coman)
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
***
- SENZATIONAL! SOCANT! SPECTACULOS! 🙂
- PS Sebastian: DISCRETIA DOMNULUI SI SETEA DE SPECTACOL SI DE SUCCES IEFTIN A LUMII: “Viaţa în Hristos nu are nimic comun cu spectacolul şi publicitatea!“
“Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu!”
- “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT
- CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?
- Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde
- FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
- CINE MAI IUBESTE SIMPLITATEA SI NATURALETEA? Cugetari actuale la bogatul nemilostiv si saracul Lazar
- Suntem convertiti cu adevarat?
- Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!
- “In zilele cele mai de pe urma adevaratii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni”
- Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL” UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
- SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE
- Oare noi avem credinta?
- Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
- Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
- “Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa…”
- Avem nevoie de semne si minuni? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti
- MEDITATIE DUHOVNICEASCA: Pentru ce Il cautam pe Dumnezeu?
- DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?
- Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre INFRICOSATOAREA INSELARE: Numai diavolul teatralizează
- INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM (DUMINICA FLORIILOR). Despre superficialitatea si nestatornicia sentimentelor omenesti. Cat valoreaza si cat dureaza osanalele multimilor care asteapta un rege (lider) pamantesc?
- MARTIRI SI HISTRIONI sau: CINE NE TRANSMITE DUHUL ADEVARULUI?
- ORTODOXIA CA UN SHOW sau despre primejdia falsei renasteri harismatice
- DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti…”
- PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE. Ce inseamna a fi caldicel
- CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?
- Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
- CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?
- Sfantul Ioan de Kronstadt: PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!
- SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH
(…) Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. “Suntem morti si nu stim ca suntem morti“, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?
Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”. Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea “depresie sanatoasa“ de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.
Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa: „…Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).
Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire!
Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David: „Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“. Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Pericopa evanghelica: Luca 8, 41- 56
41.Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui,
42.Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.
43.Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,
44.Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.
45.Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?
46.Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.
47.Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.
48.Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.
49.Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.
50.Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.
51.Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.
52.Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.
53.Şi râdeau de El, ştiind că a murit.
54.Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!
55.Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.
56.Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Pericopa apostolica: Efeseni 2, 14- 22
14.Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,
15.Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea,
16.Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.
17.Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape;
18.Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh.
19.Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
20.Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.
21.Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul,
22.În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.
“Biserica ortodoxa nu a tinut sa-si faca o imagine placuta lumii. Rasa neagra (atunci cand nu este prea lucioasa si prea scumpa) si barba preotului (atunci cand nu este prea aranjata) au suport tocmai in reflexul disocierii Bisericii de chipul ferchezuit al lumii!”
– nici n-ar trebui ca Biserica ortodoxa sa ‘tina’ sa-si faca o imagine placuta lumii d.p.d.v. estetic – in ciud rasei negre (preferabil, lucioasa – pentru finetea si caliatea materialului iar nu pentru mizerie) ori barba preotului (care, daca este ‘de mir’ indicat ar fi sa arate fasonata, ingrijita ca a unui ‘de mir’ deci de-al nostru…cea a calugarilor putand sa urmeze cursul firesc al cresterii firelor de par atata timp cat este curata);
SUPORTUL hainelor si a aranjarii barbilor 🙂 in amanunte de ordin fizic, pur estetic – cand nu sunt exagerate (apropos de straie cusute cu fir de aur, argint, mitre ‘batute’ cu pietre scumpe, maciulii de toiage episcopale/patriarhale din argint sau eu stiu ce alt aliaj pretios reprezentand nu stiu ce…)denota un FIRESC, o NORMALITATE… atata timp cat nu sunt BATATOARE LA OCHI (cele amintite in paranteze) si – pe undeva, de ce nu?! – in contradictie cu crestinii, enoriasii, oamenii simplii care, dau/daruiesc si cei 2 bani (ai vaduvei) in vistieria Bisericii dar (se pot sminti) vazand un IPS-ti (fiindca…de obicei ei sunt mai falosi!) pasind ca un paun in mijlocul lor!
Deci! De obicei – Pr.Coman – se cultiva si se percepe (la mai-mari in special) ceea ce afirmati mai jos:
“Ar fi absolut penibil sa luptam impotriva trufiei si a parerii de sine, cultivandu-ne in acelasi timp imaginea in fata lumii, dezvoltand, deci, propria trufie! Ar fi lamentabil si sa propovaduim ca solutie sacrificiul de sine, jertfa, crucea, construindu-ne copios imaginea, piedestalul, intarindu-ne edificiul vizibil, chipul vazut, la concurenta cu lumea!”
Adica!
Este/exista o discrepanta intre ceea ce suntem (toti) chemati A FII (in duhul Evangheliei propovaduite) si ceea ce aratam – de fapt, lumii – in imediata apropiere (de orisicare) prin ORICE: pornind de la atitudine, vorba, fapta!
Singura scuza ramane dorinta nestavilita de a implinii poruncile si de a te smerii cu ceea ce poti sa faci si ai reusit pana acum, nadajduind in ajutorul lui Dumnezeu ca, macar pana la sfarsitul vietii – daca n-ai ajuns la ‘masura barbatului desavarsit care este Hristos Dumnezeu – macar sa MORI in pocainta/parere de rau ca n-ai putut din ‘n’ pricini sa te RIDICI!
Este pacat ca este asa, dar este crudul adevar! Duhul lumesc a patruns si in Biserica; el este alimentat atat de cei care o viziteaza, si de cei care o frecventeaza DAR si de cei ‘sus’ prin presiuni si exagerari STRICT LUMESTI, ce tin de orgoliu si iubire de arginti!
Misiune si propovaduire in duhul Evangheliei s-ar putea face daca s-ar urma duhul si modul ‘de operare’ a martirului Pr.Constantin Sarbu!
Daca ar fi aplicata masura Pr.martir s-ar petrece ceea ce se intampla la Sf. Liturghie pentru catehumeni: ‘cati sunteti chemati (INCA de duhul lumii) IESITI…cati sunteti credinciosi (statornici si doritori de mantuire) iarasi si iarasi CU PACE SA NE RUGAM….
Cu cât călătorești mai iute
Și mai direct către apus,
Cu’atât rămai în întuneric
Și’n bezna cea de nepătruns.
(Că tot ce este, își arată
-Doar prin lumină- rostul său
Forma, marimea și culoarea
Și tainele lui Dumnezeu).
Iar de ţii pasul cu’apusul
(Chiar de nu-i vrei “sensul”-i opus),
Ești sub cupola-i de’ntuneric
(Deși ești sincer în Iisus).
Când însă mergi cu “sfântul soare”
Nu mai prinzi nici un asfinţit,
(Sub focul aprig al luminii),
(Că-ţi vezi rapid pasul greșit).
Iar de ţii pasul cu lumina,
Parcurgi (cu ea) întreg pământul,
Fără ca să te’ajungă noaptea
Ori, să “te’mbete” asfinţitul.
Așa e rânduiala firii
Și ritmul vieţii pământești,
Dar și a sufletului nostru
Prin tainele dumnezeiești.
Că …, vai, ce de diferit se vede
Sub întuneric și…, sub soare,
Același lucru doar privindu-l
(Numai ca formă și culoare).
Cei care ostenesc la “umbra”
Și vraja marelui apus,
Nu-s arși nici pârjoliţi de focul
Și “jarul” Soarelui (Iisus).
Dar viul, cresterea, rodirea,
Și tot ce este hranitor,
E viu, real și crește numai
Sub “Soarele” dogoritor.
În asfinţit focu-i se stinge,
Și’obscurul pune în culoare,
Vraja frumosului fantastic
Și tainelor înșelatoare.
Deaceia greu e să-ţi duci crucea
Sub soarele dogoritor,
Să faci deschis și la vedere
Ce’n întuneric e ușor.
De’aceia erezia-i vie
Și larg primită în apus,
Unde lumina nu mai vine
Direct din Soarele , Iisus.
Pericopa evanghelica: Luca 9, 18- 22
18. Şi când Se ruga El singur, erau cu El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?
19. Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un prooroc din cei vechi.
20. Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.
21. Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta,
22. Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze.
Pericopa apostolica: Coloseni 2, 13- 20
13. Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşealele;
14. Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce.
15. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce.
16. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete,
17. Care sunt umbră celor viitoare iar trupul (este) al lui Hristos.
18. Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească,
19. În loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot, – prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se S, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu.
20. Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea.
De nu traiesc cele vorbite
Si de nu sufar pentru ele,
Nu pot pretinde Iisuse,
Sa am cuvant in toate cele.
Caci suferinta da putere
Cuvantului ce il rostesc
Si daca sufar pentru dansul,
E adevar dumnezeiesc.
Nu pot da sfat celui ce-mi cere
Si nu pot fi exemplu , eu,
De nu duc crucea cu credinta
Si nu-L urmez pe Dumnezeu.
Nu pot vorbi de cruce-atunci
Cand nu incerc sa mi-o asum
Caci jertfa este a o duce
In mrejele aceste lumi.
Si nici nu poate cineva
Sluji aici, pe-acest pamant
Lui Dumnezeu si lui Mamona
Si sa ajunga in cer sfant.
Sa nu se-nsele nimeni, dar,
Ca la doi domni poate sluji;
Caci daca pe Iisus urmeaza,
Pe celalalt va parasi!
E plina lumea de stiinta
De oameni culti, manierati
Dar, oare, cati din ei au si credinta,
Si nu-s de duhu-acestei lumi purtati?
Caci duhu-acestei lumi, e fals,
E-nselator si e cumplit,
Si cine s-a lasat cuprins de dansul,
Il tine-n jugul lui robit.
Eu cred ca ortodoxia trebuie marturisita si astazi,pina la sfirsitul vremurilor,marturisita de Sfinti,precum Sfintii Nicolae Velimirovici,Ioan Maximovici sau de ierarhi curajosi,precum cei din Grecia.Un semn al acestui sfirsit,este si propavaduirea ortodoxa a Evangheliei la toate neamurile.Cred ca se va face si prin mass-media,altfel ar fi greu,daca nu imposibil,avind in vedere si putinatatea marturisitorilor,odata cu scurgerea timpului.Poate si de aceea ii va trimite Dumnezeu pe Sfintii Ilie si Enoh pe pamint,pe de o parte sa intoarca ramasita lui Israel cel trupesc la credinta in Iisus Hristos Dumnezeu,iar pe noi ceilalti sa ne scoata din fantasmele lui antihrist si a ecumenistilor lui.
PS.Ortodoxia trebuie marturisita de viata si cuvintul fiecarui credincios,in duhul celor spuse asa frumos de parintele Coman.
@ sherlock_holmes:
E o mare, mare amagire cu propvaduirea prin mass-media, care va fi, dimpotriva, instrumentul lui Antihrist:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/08/29/integrarea-internetului-cu-televiziunea-dorita-de-seful-google-sa-ne-amintim-profetiile-sfintilor-legate-de-televizor-si-aparitia-antihristului/
Si cutitul poate fi unealta criminala,dar inca mai taiem piinea cu el,si stapinul lumii acesteia este diavolul si slugile lui dar este plin cerul de sfinti si mucenici.
Spune Dumnezeu asa:
“Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? ” Luca (15:4)
Daca va fi un om,poate ultimul,care se va mintui in anul 2073 sa zicem,sint convins ca Dumnezeu va tine lumea pina atunci,acela va fi oaia pierduta.Daca pina la antihrist sa zicem,numai prin mass-media Dumnezeu va ajunge la o oaie pierduta din cine stie ce tara indepartata,sau poate apropiata,sint convins ca va crea o ocazie favorabila in lume propavaduirii( gen unirea cu catolicii,sau rusia vs apus, sau orice alta ocazie…in care vreun ierarh ortodox credincios sa marturiseasca credinta noastra,a sfintilor impotriva acelora,si astfel sa auda si oaia cea pierduta,sau oile,de ce nu …dupa care sa-si caute staulul cel mai apropiat)
Chiar si acum sint ierarhi marturisitori sau preoti marturisitori care folosesc televizorul,dar si internetul ( tot mass-media ) sau ziare: mitropolitul Serafim de Pireu,ieromonahul Savatie,alti parinti si teologi greci sau rusi.La noi,din pacate,ecumenismul este folosit si ca umbrela de ascundere a faradelegilor ( pace cum o numesc ei ) dar si mijloc viclean de a-i opri pe ierahii si preotii ortodocsi credinciosi sa marturiseasca adevarul oamenilor,chiar si prin mass-media…parerea mea.
Pe de alta parte,nici nu poate fi propavaduire constanta,sustinuta prin televizor sa zicem sau mainstream mass-media,caci stim in miinile cui este si cine o manipuleaza,impotriva lui Hristos si a crestinilor ( adica nu sint lasati ierarhii marturisitori sa vorbeasca la Tv,cel putin neoficial,nu-mi fac iluzii )….dar repet,pentru a ajunge la oaia (oile ) pierduta,Dumnezeu poate crea ocazii ( cind elitele vor fi sigure de un deznodamint favorabil lor,si sa lase o astfel de dezbatere televizata,sau chiar prigoana cu marturisire,sau orice altceva ) ca Evanghelia sa poate fi marturisita ortodox.
De acord ca televizorul devine din ce in ce mai pierzator de suflete,prin rautatea si viclenia celor care fac programele si a celor din spatele lor,de aceea pentru un crestin este mai bine sa se descotoroseasca de el,avem inca biserici,avem duhovnici,avem destule pacate de spovedit,fapte bune de facut,carti cu Sfintii nostri dragi,natura inca frumoasa,poate prieteni…nu ne plictisim,avem ce face din belsug,nici nu ne-ar ajunge timpul.Televizorul ar fi pentru ” necredinciosi ” nu pentru crestini,la fel ca minunile.
Dar pentru oaia ( oile ) pierduta,eu cred ca Dumnezeu poate si va folosi si Tv si mass-media ca sa ajunga la ea ( ele ).Daca gresesc,iertare si Dumnezeu sa ma ierte.
PS.si ca o ultima zgindarire ( dupa iertare ) voi cum vedeti propavaduirea ortodoxa a Evangheliei in toata lumea,zisa de catre sfinti ( daca prin mass-media nu,marturisitori f putini si fara vocatie apostolica,adica sa mearga pe jos din oras in oras,sat in sat),vreo idee ?
Iertare si sper sa nu mai continui,orice ati raspunde.Doamne ajuta!
@Admin!
@Sherlock!
Eu zic ca aveti amandoi dreptate 🙂
– extremele (in favoarea crestinismului, ori in defavoarea lui) vor fi intrebuintate deopotriva si deodata – numai scopul fiind diferit – scuzand mijloacele (computerele);
– iaca-asa, computerele, net-ul vor fi folosite crestinii vremurilor de pe urma (adicatelea…noi!) cat si de acolitii Antihrstului; ei – ca sa darame, noi ca sa cladim…
– noi, voi, toti care (mai) credem si nu ne vom smintii vom pune umarul – caramida cu caramida la sufletele neincercate in razboiul duhonvicesc, secatuite de cel lumeasc, lipsiti de repere/modele…este realist scenariu!