PARINTELE CRACIUN din Cincis – †8 aprilie 2012 – Pomenirea plecarii unui SFANT CONTEMPORAN la… Liturghia cereasca din “Ziua cea neinserata” a Invierii: “INIMA BUNA!”

Familia ortodoxa, n. 4 (63)/ 2014:

Amintirile unei fiice duhovnicesti despre Parintele Craciun Opre:

“PARINTELE INSUSI ERA O MINUNE…”

“Una dintre minunile vietii mele a fost faptul ca Dumnezeu a randuit sa-l cunosc pe Parintele Craciun. Parintele in­susi era o minune, si toata viata noastra a devenit minunata in preajma dumnealui. Personalitatea Parintelui ne fermeca. Chiar daca o cina se prelungea de multe ori pana la ora 2 in noapte, nu simteam nici somn, nici oboseala, iar in urmatoarea zi o luam de la capat. Asa am petrecut primii ani in preajma Parintelui.

Impresia mea era ca Parintele avea tot timpul din lume, nu se grabea niciodata si tot timpul dumnealui parca ti-l oferea doar tie. Casa Parintelui era tot timpul plina, iar daca Parintele nu era acasa, cu siguranta era solicitat la vreo slujba sau la scaunul de spovedanie; de oboseala nu l-am auzit niciodata plangandu-se. Uneori, cand il dureau toate si abia reusea sa se ridice de pe scaun, spu­nea in gluma: „D-apoi cand oi fi batran?” – si avea pe atunci 80 de ani. Toate tulburarile si intrebarile fara rost se topeau in preajma Parintelui, pentru ca Parintele era o mare de pace si toate involburarile se topeau in acea „mare intinsa si fara valuri”.

Salutul de despartire al Parintelui era: „Inima buna!”. Dar noi aveam inima buna de cand il vedeam, pentru ca Parintele im­partea tuturor din inima dumnealui cea mare si buna, si mai primeam si “la pachet”, ca sa avem pana la urmatoarea intalnire. Eu simt ca si acum, la mormantul Parintelui, primim in taina ceva din pacea nesfarsita de dincolo de zare…

„Ne iubea asa de mult ca nu aveai cum sa-i raspunzi altfel decat prin dragoste…”

Intrucat eram cam bolnavicioasa, atunci cand l-am cunoscut, sfintia sa ne-a dus la multe Sfinte Masluri, in casele unor familii mai evlavioase sau la manastiri. In vremea aceea, din pricina unei anemii pronuntate, pielea mea avea culoarea portocalie. Cu ocazia unui Sfant Maslu savarsit la Manastirea Prislop pentru o maicuta care implinise varsta de 100 de ani, Parintele ne-a luat pe sotul meu si pe mine. La slujba au participat maicutele, trei preoti si noi doi. Dupa slujba am obser­vat cum pielea mea incepea sa se curete si in cateva zile a ramas doar cu o nuanta de galbui-pal. I-am aratat Parintelui palmele mele si dansul mi-a spus: „Vezi ce mult conteaza si rugatorii? Si acolo mai este ceva: este duhul Parintelui Arsenie!”.

In vremea aceea, noi eram complet ne­stiutori in cele ale credintei, dar Parintele nu forta lucrurile. Astfel, odata, ducandu-l cu masina la o familie evlavioasa pentru a sluji Taina Sfantului Maslu, nu mi-am dat seama ca nu sunt tocmai potrivit imbracata, in blugi si maiou. In talie aveam legata o bluza de tre­ning mai groasa, in cazul in care seara ar fi fost mai racoare. Cand am coborat din ma­sina, Parintele m-a privit din cap pana in picioare si mi-a spus: „Sa iei bluza aia pe tine”. Si am luat-o, chiar daca afara erau peste 30°C, iar familia respectiva locuia la ultimul etaj, asa incat inauntru era mai cald decat afara. Eram cea mai imbracata din casa si am simtit cum imi curge apa pe spate toata slujba — dar atunci am invatat cat de importanta este tinuta decenta nu doar la sfintele slujbe, ci si in viata de zi cu zi.

La Dumnezeiasca Liturghie imi ve­nea greu si nu reuseam sa-mi acopar capul. Parintele, simtind aceasta, dar fiind foarte delicat, cu multa grija ca sa nu ma raneasca, intr-o zi mi-a spus: „Uite cum stau lucrurile: ca sa nu smintim babele, ca toate au capul acoperit cand vin la Sfanta Impartasanie, sa-ti pui si tu ceva pe cap”. Atat puteam eu pricepe la vremea aceea si atat mi-a spus. Si din dra­goste pentru Parintele (ne iubea asa de mult, ca nu aveai cum sa-i raspunzi altfel decat prin dragoste si ascultare) am inceput sa-mi pun si batic pe cap.

„Sa avem mare grija la cuvintele pe care le rostim…”

Parintele ne-a povestit o intamplare cu un ta­nar dintr-un sat in care fusese preot imediat dupa hirotonie. Totul a fost bine cu tanarul respectiv, pana a implinit 20 de ani – cand a innebunit. Parintii trebuiau sa fie tot tim­pul cu ochii pe el, pentru ca si noaptea cate­odata iesea din casa si-l gaseau pe marginea prapastiei. Tanarul le spunea parintilor ca ci­neva il cheama de la geam, de afara. Vazand ca nu au ce-i face, l-au internat la un spital de boli nervoase, intr-un oras din acelasi judet, dar destul de departe de casa.

Parintele, simtind ca este o asuprire pu­ternica asupra tanarului, s-a interesat despre trecutul familiei. Si a aflat ca la un mo­ment dat parintii baiatului au imprumutat o suma de bani de la nasii acestuia, pe care nu i-au mai restituit. Iar nasii, la suparare, au spus: „Sa n-aveti parte de ce iubiti mai mult!”. Parintele a rugat familia respectiva sa faca un sarindar (adica sa duca prescuri la patruzeci de Liturghii). Dupa cea de-a patruzecea Liturghie, baiatul a fugit de la spital, ascuns intr-un camion, si a ajuns acasa dupa trei zile. Parintele a mai rugat familia sa faca slujba Sfantului Maslu, iar mancarea sa o pregateasca din banii stransi, cerand de la toti vecinii din sat. Dupa aceasta slujba, baiatul s-a insanatosit complet, si-a inteme­iat o familie si a participat la sfintele slujbe permanent, indiferent de satul in care slujea Parintele (caci Parintele slujea pe atunci in sapte sate). Parintele a incheiat aceasta poves­tire cu cuvintele:

„Asa ca, dragii mei, sa avem intotdeauna mare grija la cuvintele pe care le rostim, ca toate au greutate!”.

De multe ori, dupa Sfanta Liturghie, doamna preoteasa chema cunoscutii din biserica la masa. Odata eram la masa peste zece oameni, iar in fata mea statea o doamna care plangea. Un crestin care sedea alaturi de doamna aceasta a spus la un moment dat: „Parinte, faceti ceva cu fata asta, ca uitati cum plange!”. Parintele a tacut, n-a mai spus ni­mic o vreme, in care l-am simtit cum se ruga, iar dupa mai putin de zece minute doamna respectiva a inceput sa rada. Am aflat apoi ca traia foarte greu, nu avea serviciu, avea un baiat la scoala, era divortata si de multe ori nu avea ce pune de mancare pe masa. In saptamana care a urmat, doamna respectiva a reusit sa se angajeze.

“Parintele iubea foarte mult sfintele slujbe…”

Parintele iubea foarte mult sfintele slujbe. Odata, ajungand in Sfantul Munte Athos, in manastirea in care tocmai fusese cazat impre­una cu grupul urma sa se savarseasca prive­ghere de toata noaptea. Nici nu apucasera sa se odihneasca putin, ca slujba a si inceput. Tinerii care au fost impreuna cu Parintele au povestit ca ei mai atipeau, se mai sprijineau, mai ieseau din cand in cand afara ca sa nu adoarma, dar Parintele nu s-a miscat din loc, ramanand in picioare vreme de sapte ore, cat a durat slujba — desi avea pe atunci 83 de ani si suferea de tromboflebita la ambele picioare.

Altadata, cand am fost cu parintele la Manastirea Petru-Voda, am ajuns seara tarziu, iar acolo Dumnezeiasca Liturghie se slujea noaptea. Noi ne-am asezat putin la odihna si am atipit asa de bine, incat nu ne-am mai trezit decat dimineata. Parintele ne-a lasat pe noi sa ne odihnim, dar dumnealui s-a dus la slujba, iar dupa slujba a mai stat de vorba cu o maicuta care l-a solicitat pentru anumite probleme. Dimineata, l-am trezit pe Parintele (cred ca dormise doar vreo doua ore, dar noi nu stiam!), deoarece aveam multe obiective de vizitat. Am ajuns din nou la manastire seara, am stat pu­tin la odihna, am mers la slujba, dupa care Parintele a ramas din nou sa stea de vorba toata noaptea, de data aceasta cu un monah. Trei zile cat am stat acolo la manastire, Parintele a avut acelasi program. Pe drumul de intoarcere insa, l-a rapus oboseala si a reusit sa doarma cateva ore. Dar ce conditii erau in masina?… Dupa ce a ajuns acasa, si-a reluat indatoririle ca si cum ar fi venit dintr-un concediu odihnitor.

Atunci cand calatoream in masina cu Parintele, intamplarile providentiale erau la ordinea zilei. Astfel, intr-un alt an cand mergeam spre Manastirea Petru-Voda impreuna cu Parintele, pentru ca intarziasem cu pleca­rea si drumul era lung, riscand sa ajungem acolo in miezul noptii, ne cam grabeam si am fost opriti de un politist. Acesta ne-a luat ac­tele, dar dupa cateva minute s-a intors cu ele si cu o hartie in care era un pomelnic si niste bani pentru manastire. Noi ne asteptam sa primim o amenda usturatoare, dar am primit in loc de amenda bani, pe care i-am lasat la manastire impreuna cu pomelnicul.

Intr-o iarna, Duminica, l-am dus pe Parintele la filia unde mai slujea. Filia era situ­ata intr-o vale inconjurata de dealuri pline de zapada si gheata. La ora 14:00 era programata slujba Sfantului Maslu la noi acasa; stiam ca Parintele termina slujba cel tarziu la ora 13:30, iar pana in oras faceam cincisprezece minute. Parintele a terminat slujba ca de obicei, la 13:30, dar dealul pe care trebuia sa-l urcam era plin de gheata. Mai sus de jumatatea drumu­lui, masinii i s-a oprit motorul si a inceput sa o ia cu spatele la vale, direct spre rapa. Era ris­cant sa pui frana. L-am vazut pe sotul meu ca era palid. Parintele cred ca se ruga, iar eu eram foarte increzatoare, fiindca eram cu Parintele. Masina s-a oprit, ca prin minune, cu putin inainte de rapa. Aveam lanturi in portbagaj, dar nu stiam sa le fixam pe roti. Sotul meu si Parintele se invarteau in jurul masinii, nestiind ce sa faca; eu, in masina, ma uitam la ceas, gandindu-ma ca nu reusim sa ajungem la timp in oras. In cateva minute, pe drumul pustiu au aparut doi tineri (pe care nu-i vazusem venind nici eu, nici sotul meu) care au stiut sa fixeze lanturile in timp record, asa incat pana la ora 14:00 am fost in oras. Inainte de a pleca din acel loc, Parintele a scos din geanta doua pres­curi rumene si frumoase pe care le-a dat acelor tineri care ne-au ajutat si care n-au vrut sa pri­measca nimic altceva de la noi.

„Duminica ma duc la Liturghie…”

Intr-un an am fost cu Parintele la Aiud, la moas­tele sfintilor marturisitori din temnitele comu­niste. Ne-am rugat putin acolo (Parintele parea ca se contopise cu fostii lui colegi de suferinta intr-un rug aprins de rugaciune), apoi, pe dru­mul de intoarcere, Parintele ne-a spus: “Ati simtit ce energie era acolo?”. Eu am raspuns: „Parinte, sa stiti ca eu nu am simtit nimic, dar am asa o bucurie…”. Iar Parintele mi-a zis: “Asta-i, ma!”.

Apoi Parintele a inceput sa se roage in taina, iar rugaciunea dumnealui era asa de puternica, incat se transmitea tuturor celor din masina – si, rugandu-ne, ni s-a parut ca am ajuns acasa in zece minute, nu in doua ore cat a durat drumul.

Cu o saptamana inainte de a pleca la Domnul, Parintele ne tot spunea: „Duminica ma duc la Liturghie“. Noi, ingrijorati, stiind ca pentru Parintele era mai importanta slujirea lui Dumnezeu decat neputintele trupesti, incercam sa-l convingem sa se razgandeasca, spunandu-i ca nu era inca refacut (numai ce fusese externat din spital). Parintele tacea pe moment, dar a doua zi din nou ne spunea: „Duminica ma duc la Liturghie!”. Joi l-am rugat pe Parintele sa ne lase sa cautam in Cluj un medic specialist bun si sa mergem la el dupa sarbatorile pascale. Parintele ne-a spus:

„Lasa, ma, ca Doctorul cel Mare-i doc­tor! Stie Dumnezeu de ce mi-a dat si incercarea asta, dar mai bine sa-ti platesti pacatele aici, decat dincolo! La manastiri, cand un Parinte se prega­teste sa plece la Domnul, cheama pe toti ceilalti din manastire si isi cere iertare”.

In vinerea care a urmat, Parintele ne-a spus si noua, de mai multe ori:

„Oare am reusit eu sa va supar vreodata cu ceva?“. I-am raspuns: „Cum sa ne suparati, Parinte?… Noi suntem cei care v-am suparat tot timpul.” „Atunci, sa ma iertati daca nici atata lucru nu am reusit”. „Pe noi sa ne iertati, Parinte!”. „Eu n-am ce sa va iert, ca nu mi-ati gresit nimic. Dumnezeu sa ne ierte pe toti!”.

Cu Parintele vorbeam foarte des la telefon, iar ca incheiere de multe ori imi spunea: „Dupa ru­gaciune, somn usor!”, iar uneori accentua:

„Doar dupa rugaciune iti spun «somn usor»!”.

Insa in sambata aceea dinaintea plecarii, Parintele m-a intrebat:

„Sotul tau stie sa-ti spuna «somn usor» dupa ce te rogi?”.

Eu, putin mirata, i-am ras­puns:

„Stie, Parinte”.

„Atunci, sa-ti spuna sotul tau «somn usor» dupa ce te rogi”.

In Duminica Floriilor, la ora 8 dimineata, cand incepea Dumnezeiasca Liturghie, Parintele a plecat „la slujba”, exact cum ne spusese toata saptamana, stiind ca Duminica va sluji — dar ne­vazut, impreuna cu ingerii.

Parintele a iesit la pensie la varsta de 85 de ani. Ne-a spus atunci:

„Dragii mei, sa stiti ca pre­otii nu pot ramane la pensie pentru ca ei nu au o meserie, ci au o misiune, si cat timp pot sta in pi­cioare au datoria de a participa la Dumnezeiasca Liturghie…”.“

Mirela Dobra

***

Pastile copilariei mele… cu Parintele Craciun

„Veniti de luati lumina!”, spunea, cu un glas de o duiosie nemaiintalnita, cu o privire in a carei stralucire se oglindea intreg Cerul cu sfintii Sai, cu o smerire a fiintei ce-l inalta pana la Hristosul pe care-L tinea, cu grija, in maini si in suflet, daruindu-L tuturor cu dragoste si cu bucurie, Parintele Craciun, parintele nostru. Asa incepeau Pastile copilariei mele, cu tresariri de inima mangaiata, cu grija, cu pace, de Insasi Maica Domnului, cu glasul tatalui meu, cel impreuna-slujitor cu Parintele sfant, cantand stihu­rile cele binevestitoare, cu incercari timide de a-mi alatura si eu glasul firav celor care vesteau, cu vese­lie rasunatoare, Invierea, cu rugaciuni abia soptite si o liniste ce curgea, in miez de noapte, din inal­tul cerului deschis asupra noastra si pentru noi…

„Invierea Ta, Hristoase Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri, si pre noi, pre pamant, ne in­vredniceste cu inima curata sa Te slavim”.

In rit­muri de toaca, cu sufletele tinandu-se de mana cu sfintii ce coborau din icoane spre a se bucura impreuna cu noi, asa inconjuram, cu inimile tresaltand a emotie, biserica mica din varful dealului, spre a-L gasi pe Hristos inviat in mijlocul nostru, asa cum a fost dintotdeauna, asa cum este nein­cetat, asa cum va fi in veci. Dangatul clopotelor prelungea suspinul de dragoste al inimilor noas­tre, ce tanjea dupa Dumnezeul alaturi de Care s-au straduit, macar pentru o frantura de timp, sa se rastigneasca. Pasii subreziti de veacuri si nici­odata obositi ai Parintelui Craciun calcau cu na­dejde peste patimi si neputinte, facand sa rasara, din pamantul proaspat arat al sufletelor, florile duhului si iarba hranitoare a virtutilor. Fumul de tamaie se ingemana cu aburul ce iesea din calda­rea fiintei noastre launtrice, in care fierbea dorul de Hristos si rugaciunea de cainta, inaltandu-se tacute si, totusi, curajoase spre inaltul plin de nadejdi, iar icoana Invierii, purtata cu mandrie si cu grija de mainile mele slabe, scanteia in bratele mele, cu Hristos zambindu-le oamenilor izbaviti de moarte prin moartea Lui.

Cantand „Hristos a inviat!”, mi se parea ca nici o bucurie nu era la fel de intreaga ca aceea pe care o simteam icnindu-mi in piept si nici un cant la fel de frumos ca acela pe care-l inganam cu totii, parinti si copii, spre a ne intari si mai vartos pe piatra mormantului celui gol, din care ne-a izvorat Bautura cea noua, a Vietii.

La intrarea in biserica, atunci cand Parintele smerit se ruga cu tare mult curaj si cu o hotarare ce izbutea sa faca crucea sa bata cu putere in usile cele incuiate ale lacasului de taina, mi se parea ca traiesc, macar pentru o clipa, intrarea in Cer, iar momentul in care usile se deschideau, biruitoare, spre a-L lasa sa intre pe Imparatul Luminii il ase­manam ridicarii portilor celor vesnice in fata sufletelor dreptilor… Mai puteam doar sa murmur, in nestiinta mea, catre ingerul meu pazitor, sa ma ajute sa cresc in asa fel incat sa ma bucur si eu de acea infinita Lumina care stapanea, pesemne, su­fletele sfintilor celor ce au trecut in ziua cea nein­serata a Imparatiei lui Hristos.

Canonul Invierii am invatat sa-l cant in strana bisericii de sus, din varful dealului, biserica ce avea stergare tesute de mana la icoane si un tavan ce-nchipuia cerul si care ma fascina prin al­bastrul lui curat. Incet-incet, am invatat glasurile de veste buna pe care se cantau stihurile ce faceau sa creasca inima-n noi de bucurie. Totusi, mica fiind, ma cutremuram in acea veselie ce ne impodobea privirile, atunci cand ma gandeam prin ce suferinte cumplite si prin ce patimiri greu de inchipuit pentru mintea mea de copila a trecut Hristos, spre a ne putea darui acea Lumina ce ardea in sufletul si-n mainile Parintelui Craciun. Icoana sub care stateam in strana era veche si in­fatisa rastignirea Mantuitorului: si cat de frumos se prefigura calea mea in lumina blanda ce curgea, impreuna cu sangele si apa, din coasta lui Hristos -, atat de frumos incat nu mai voiam ni­mic, in afara acelei slujbe tarzii si pline de dra­goste. De cate ori Parintele sau tata ieseau cu ca­delnita, spre a inalta din nou fum de rugaciune si ardere de tot a egoismului spre Hristos, mi se largeau chipul si inima intr-un zambet, raspun­zand tare si hotarat ca Hristos cu adevarat a inviat! — si-n acest raspuns imi traiam, bucuroasa, varsta plina de mangaierea Maicii Domnului.

La sfarsitul slujbei, stiam ca citetul ma va lasa pe mine sa citesc Cuvantul de invatatura al Sfantului Ioan Gura-de-Aur, asa ca-mi adu­nam toate puterile spre a citi tare si spre a le arata Parintelui Craciun, tatalui meu si tutu­ror oamenilor adunati intru dragoste cat de tare ma bucuram eu de Invierea lui Hristos. Mereu, insa, imi tremura vocea si citeam prea incet, insa nu mai putin hotarat. Atunci cand primeam binecuvantarea, impartita cu atata blandete in glas de Parintele nostru, simteam cum toata linistea s-a pogorat din mainile lui in inima mea, asezandu-se, cuibarindu-se, desavarsindu-se si facandu-ma asa cum imi do­ream neincetat sa fiu: un prunc al lui Hristos.

In biserica din varful dealului, sub privirea cea atotcuprinzatoare, smerita, ce ne imbratisa pre toti intru dragoste, a sfantului Parinte Craciun, asa mi-am trait eu Pastile copilariei: primind un cadou mai frumos decat orice s-ar fi gandit asa-zisul iepuras sa-mi aduca, Bucuria Invierii, si imbracandu-ma in haine mai luminoase decat orice rochita mi-ar fi cumparat mama pentru Liturghia din ziua de Pasti, Haina Patimirii si Biruintei lui Hristos. Acum, Parintele Craciun coboara, im­preuna cu sfintii din icoane, in noaptea Invierii, spre a ne aseza in inimi, dimpreuna cu dragostea lui ocrotitoare, constiinta ziditoare a Luminii lui Hristos, intru care a pasit, pesemne, asa cum pa­sea in biserica spre a canta Canonul Invierii: cu smerenie, cu curaj, cu netarmurita bucurie.

Iar eu, mica-mica, caut in fiece clipa sa-mi subtiez sufletul ingreuiat de patimi, spre a putea sa simta din nou acea veselie pe care doar un sufletel curat o poate percepe si spre a se lasa inundat de acea Lumina ce preschimba tot raul in bine; caut, cu fiecare rugaciune ce o inalt, sa umblu pe calea ce-am intrezarit-o, la fiecare slujba de Inviere a co­pilariei mele, in icoana de deasupra stranei in care am crescut pentru Dumnezeu; caut sa nu uit, nici­cand, dragostea din privirea Parintelui Craciun si grija cu care tinea lumanarea si rugaciunea, spre a nu-L pierde, niciodata, pre Hristos.

Petra Ioana Trifon, 18 ani Deva

Text premiat la concursul de eseuri al lunii mai 2013

(din: Familia ortodoxa, n. 4 (63)/ 2014)

***

Vedeti si:

Legaturi: