RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri

Sfantul Serafim de Viriţa:  „În cele mai grele timpuri se va mântui mai usor acela care în masura puterilor sale se va nevoi cu rugaciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu la rugaciunea neîncetata“

***

Avva Porfirios Cavsocalivitul (Parintele Porfirie)

Iubirea pentru Dumnezeu este superioară celorlalte iubiri atunci când se manifestă ca recunoştinţă. Căci este nevoie să iubim, dar nu din datorie, ci aşa cum este nevoie să ne hrănim trupeşte, este nevoie să hrănim duhovniceşte cu iubire. De foarte multe ori ne apropiem de Dumnezeu din nevoia de a avea undeva un sprijin, fiindcă nu găsim odihnă în cei din jur, simţim pustiul spiritual.

(…)

Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când îl chemăm “Doamne Iisuse Hristoase”, trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nici o piedică; să fie eliberată de ură, de egoism, de răutate. Trebuie să ajungem să-L iubim şi să ne iubească. Dacă, însă, avem în noi vreo judecare, vreo osândire, şi atunci există un secret. Iar secretul este să cerem iertare sau să o mărturisim duhovnicului. Este vorba de smerenie, cum spuneam. Dacă te schimbi aplicând pas cu pas cuvintele lui Dumnezeu şi nu ai remuşcari în conştiinţă, ci ai pace, liniştire duhovnicească şi lucrezi lucrarea cea bună, intri încet, uşor, în Rugăciune, fără să-ţi dai seama. Mai apoi aştepţi simplu, încet, încet, până va veni harul.

In orice lucru care se întâmplă înlăuntrul vostru să aruncaţi greutatea responsabilităţii pe voi înşivă. Să vă rugaţi cu smerenie ca nu cumva să vă autojustificaţi. Rugaţi-vă. Cel mai mic cârâit împotriva aproapelui vă influenţează sufletul şi nu vă mai puteţi ruga. Iar Duhul Cel Sfânt atunci când află sufletul într-o asemenea stare nu îndrăzneşte să se apropie.

Părinţii Bisericii folosesc drept cea mai eficace Rugăciunea lui Iisus, numită “monologhisti”, dintr-un cuvânt, adică dintr-o propoziţie; este cea mai scurtă şi mai simplă rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“.

Cheia vieţii duhovniceşti este Rugăciunea. Aceasta, însă, nu o poate nimeni preda, nici cărţile, nici duhovnicul, nimeni. Unicul dascăl al Rugăciunii este harul dumnezeiesc. Dacă vă zic că mierea este dulce, un lichid gros, este aşa şi altfel, nu veţi înţelege până nu veţi gusta voi înşivă. La fel şi în rugăciune, dacă vă zic că este aşa, şi simţi aşa, nu veţi înţelege nici nu veţi începe a vă ruga, ci numai în prezenţa Duhului Sfânt o veţi face.

Numai Duhul Cel Sfânt, numai harul lui Dumnezeu poate să inspire Rugăciunea. Nu este greu să spui Rugăciunea; însă nu puteţi să o spuneţi corect, fiindcă vă pune piedică eul vostru cel vechi. Dacă nu intraţi în atmosfera harului, nu veţi putea face Rugăciunea. Nu cumva când auziţi cuvânt jignitor vă întristaţi, iar cum auziţi cuvânt bun vă bucuraţi şi străluciţi? Prin aceasta arătaţi că nu sunteţi pregătiţi, nu aveţi condiţiile necesare pentru primirea harului. Pentru a veni harul dumnezeiesc, trebuie să dobândiţi condiţiile respective, adică iubirea, smerenia, altfel se naşte împotrivirea. Pentru a intra în această “formă”, veţi porni de la ascultare. Trebuie întăi să vă dăruiţi ascultării, pentru a dobândi smerenia. Văzând smerenia, Domnul va trimite harul, iar mai apoi vine singură, neforţată, Rugăciunea. Dimpotrivă, dacă nu faceţi ascultare şi nu dobândiţi smerenia, Rugăciunea nu vine şi există şi teama de a cădea in amăgire. Să vă pregătiţi încet, încet, uşor, uşor şi să faceţi Rugăciunea în minte. Ceea ce este în minte va fi şi în inimă.

(…)

Deci, nu forţare pentru a dobândi Rugăciunea. Să o spui fără calcule, fără gânduri ce vin din interesul personal, nu ca să câştigi ceva. Şi dacă faci mii de metanii ca să intri în Paradis, nu are nici o valoare. Să faci Rugăciunea din iubire, iar dacă Dumnezeu vrea să te trimită în iad, ce vrea aceea să facă. Asta înseamnă dezinteresare, lipsă de egoism. Nu are valoare să faci o mie de metanii odată şi să nu simţi nimic. Să faci mai degrabă doar două zeci sau cincisprezece, dar cu sentimentul iubirii faţă de Domnul şi cu dorinţa de conformare poruncilor Sale dumnezeieşti. Astfel, încet, încet fug patimile, dau înapoi şi păcatele şi uşor, uşor, fără să ne încordăm, intrăm în atmosfera Rugăciunii. Dacă, însă, eşti gol, ceea ce înseamnă că nu ai iubire, şi metanii şi rugăciune să faci, nimic nu dobândeşti, practic. Iar atunci când, dintr-un motiv oarecare intri într-o stare de adâncă trăire, să nu pierzi ocazia, să spui Rugăciunea şi aşa, încet, încet, îţi va deveni mod de viaţă. Când înaintezi, nu este gândul Rugăciunii ceea ce auzi în minte, ci este altceva. Este ceva ce simţi înlăuntrul tău, dar fără ca tu să faci vreo osteneală, vreo încercare proprie. Acel “ceva” este harudumnezeiesc pe care ţi-l dăruieşte Hristos.

Rugăciunea minţii se face numai de cei ce au primit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă cu gândul “să o învăţ, să o reuşesc, să o ajung”, deoarece putem ajunge la o stare de egoism şi apoi mândrie. E nevoie de experiere continuă, pentru a dobândi experienţă, e nevoie de dorinţă, dar şi de cumpătare, atenţie duhovnicească şi raţiune, pentru ca Rugăciunea să fie curată şi plăcută lui Dumnezeu. Un cuget viclean, “sunt avansat”, strică totul. Şi cu ce să ne mândrim? Nu avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt foarte delicate spiritual.

Să vă rugaţi fără să formaţi în minte imagini. Să nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii Bisericii insistau asupra lipsei de imagine în timpul rugăciunii. Impreună cu imaginea există şi alunecuşul uşor, căci într-o imagine e foarte posibil să intervină o altă imagine, e posibil şi cel viclean să facă intervenţii şi aşa să pierdem harul.

Rugăciunea să se facă înlăuntru, cu mintea şi nu cu buzele, pentru a nu lăsa loc dezbinării, separării, iar mintea să alerge încolo şi-ncoace. Intr-un mod delicat noi să ducem mintea la Hristos, zicând încet, încet: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Să nu vă gândiţi la altceva, ci numai la cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic! In linişte, cu ochii deschişi, pentru a nu primejdui din pricina fanteziilor şi altor amăgiri, cu atenţie şi dăruire să vă îndreptaţi spre Hristos. Să spuneţi Rugăciunea în mod delicat şi nu în continuu, ci numai atunci când există dispoziţie specială pentru aceasta şi atmosferă deosebită, de adâncă evlavie, ceea ce este darul dumnezeiescului har. Căci în absenţa harului puteţi cădea în lumini, vederi sau auziri amăgitoare.

Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie. Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos. Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi! Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de viaţă!

Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor spiritual

Pentru a vă dedica exclusiv Rugăciunii minţii, aveţi nevoie de îndrumarea unui duhovnic. Rugăciunea minţii nu se face fără un povăţuitor spiritual. Există întotdeauna pericolul ca sufletul să se amăgească. De aceea trebuie atenţie. Duhovnicul este acela care vă va   învăţa să intraţi într-o rânduială în vederea practicării Rugăciunii, fiindcă dacă nu avem o rânduială, există teama de a vedea lumina cea amăgitoare, există pericolul de a trăi în amăgire, de a vă întuneca, iar atunci omul se sălbăticeşte, îşi schimbă modul de viaţă. Acest fenomen se numeşte dihotomia personalităţii. Vedeţi cum se naşte amăgirea? Dacă, însă, înaintaţi în Rugăciune cu sfaturile duhovnicului, veţi vedea lumina cea adevărată.

Trebuie, de asemenea, ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi.  Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi   Dumnezeu   binecuvintează   şi   ne   trimite   harul   Său   şi   le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii.

Ingrozitoare amăgire poate naşte practica aceasta fără îndrumarea corespunzătoare. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu mintea noastră. Le spunem pur şi simplu şi urechile noastre aud cuvintele; este un alt mod. Insă Rugăciunea minţii este ceva cu totul diferit. Ceva în care, dacă se aprinde dorinţa puternică nu din sinele nostru cel bun, ci din cel egoist, fără îndoială vei începe să vezi lumini, nu lumina lui Hristos, fără îndoială vei începe să simţi o bucurie mincinoasă. Iar afară, în viaţa de zi cu zi, în relaţiile cu ceilalţi vei fi şi mai sălbatic, şi mai mânios şi mai încordat şi tensionat. Toate acestea sunt semnele omului căzut în amăgire duhovnicească. Cel amăgit niciodată nu recunoaşte amăgirea sa. Este fanatizat şi face rău în stânga şi-n dreapta. Aşa se întâmplă şi cu zeloţii, au zel, însă fără cunoştinţă.

Dacă mergi la un Avvă îţi va spune despre Rugăciune. Trebuie însă să ştii că dacă nu a trăit-o el însuşi, nimic nu-ţi va folosi. Atunci când el o trăieşte, există o taină. Iar această taină este că învăţăcelul aude cuvintele Avvei şi vede în acelaşi timp şi modul de trăire, vede cum inima duhovnicului se deschide şi vorbeşte cu Dumnezeu prin mijlocirea minţii. Nu numai aceasta, dar şi suflet cu suflet intră în comuniune şi simte un suflet pe celălalt. Simte că se naşte starea, forma necesară practicării Rugăciunii, simte că se generează starea aceasta prin lucrarea harului.

Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea.

Nu cumva şi lucrul acesta, faptul că vă vorbesc, nu este şi acesta o rugăciune? Fiindcă le zic din inima mea şi simţim împreună zvâcnirea, tresărirea şi această dorinţă. Dacă nu este aşa, cum se explică atâta dorinţă ce avem de a-L întâlni?

Să ne rugăm şi pentru ceilalţi

Să vă rugaţi pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea este cuprinsă înlăuntrul Rugăciunii. Dacă vă rugaţi doar pentru voi, acest lucru ascunde interes personal. In timp ce atunci când vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. In Biserică este Hristos unit cu Biserica precum şi unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorinţa voastră pe această realitate trebuie să se întemeieze, să se sfinţească lumea, să devină toţi ai lui Hristos. Atunci intraţi în biserică, trăiţi bucuria paradisului, trăiţi în Dumnezeu, căci toată plinătatea dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.

Suntem toţi un trup iar capul Hristos. Toţi suntem Biserica. Credinţa noastră această măreţie are, că uneşte lumea în gând, în cuget. Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, mai ales atunci când se face de către mulţi fraţi. In rugăciunea comună se unesc toţi. Să-l simţim pe aproapele ca pe eu-l nostru. Aceasta este viaţa noastră, veselia noastră, tezaurul nostru.

Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi înşivă. Spuneţi “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi să aveţi înlăuntrul vostru întotdeauna pe ceilalţi. Toţi suntem pruncii aceluiaşi Părinte, suntem toţi una; de aceea atunci când ne rugăm pentru ceilalţi să spunem “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte–mă” şi nu “miluieşte-i”. Astfel îi facem una cu noi înşine.

Rugăciunea pentru ceilalţi ce se face în mod delicat şi cu adâncă dragoste, este ferită de interes personal şi are mare folos duhovnicesc. Il umple de har şi de bucurie pe cel ce se roagă, dar umple de bucurie şi pe cel pentru care se roagă, îi aduce harul dumnezeiesc.

In viaţa mea primul loc îl are rugăciunea. Nu mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Cer de la Dumnezeu să miluiască lumea şi pe mine. Dacă zic insistent “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci când am vizitatori, nu mă rup de Rugăciune. E unul şi acelaşi lucru; îi primesc pe toţi cu Duhul lui Hristos şi sunt întotdeauna dispus să mă rog pentru lume. Incerc să-l iubesc pe Hristos. Acesta este ţelul meu.

Dumnezeu vrea să ne asemănăm Ingerilor. Ingerii neîntrerupt slăvesc pe Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea lor, doar doxologie. Este lucru foarte fin spiritual, delicat, iese din cele omeneşti. Doxologia este întotdeauna lipsită de interes personal. Ingerii nu se roagă pentru a câştiga ceva, se roagă dezinteresat. Aici se ascunde şi taina credinţei noastre. Dumnezeu ne-a dat puterea ca şi Rugăciunea noastră să devină o neîncetată doxologie, rugăciune îngerească. Când vom pătrunde în această Rugăciune neîncetată, vom slăvi pe Dumnezeu neîntrerupt, lăsând toate Acestuia, precum se roagă Biserica, “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este “matematica înaltă” a credinţei noastre!

(din: Pr. Dr. Constantin Petrache, Filocalia si Omul postmodern (II). Parinti contemporani despre rugaciunea mintii, Editura Irinaeus, 2011, publicata si ca supliment la nr. 2 (25)/2011 al revistei “Familia ortodoxa“, cu titlul “Razboiul cu metaniile in mana”)

Legaturi: