CUI NE DĂM INIMA? Păcatul suficienței de sine

Vedeti si:

Arhim. Varnava Iankos:

Păcatul suficienței de sine

Astăzi am citit pericopa evanghelică a celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24 Matei 22, 1-14), în care Domnul nostru i-a chemat pe oameni la cina domnească. Prin aceasta se simbolizează şi se indică Cina Stăpânească, Cina în timpul căreia se oferă Hristos, se oferă Trupul şi Sângele Lui.

In cadrul parabolei se menţionează că oamenii au pretextat un oarecare motiv serios, aparent logic şi omenesc ca să refuze invitaţia. Pricina a fost aceea a nevoii grijilor vieţii, aşa cum este menţionat că unul, din pricina ogorului, a proprietăţilor pe care le cumpărase şi pe care le avea de îngrijit şi de controlat, nu a mai avut timp pentru a participa la Cina Domnului. Despre altul se menţionează că făcuse o afacere comercială: cumpărase – se spune – cinci perechi de boi. Potrivit Sfinţilor Părinţi, prin cele cinci perechi de boi sunt simbolizate cele cinci simţuri. Aşadar, nevoia şi dependenţa omului de viaţa simţurilor nu i-au mai lăsat vreme şi dispoziţie pentru Cina Domnului. Un altul a pretextat promisiunile datorate femeii lui, atunci când a zis „femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni”. Atunci Domnul, mâniindu-se, l-a îndemnat pe slujitorul său, pe îngerul său, să alerge pe drumuri şi să-i aducă pe invalizi, pe orbi şi pe şchiopi şi, dacă mai este loc, să-i silească şi pe ceilalţi să intre înăuntru la acei cină. Şi, încheie Domnul spunând, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Aici se arată taina responsabilităţii şi libertăţii noastre personale. Adică faptul dacă ne vom hotărî să considerăm drept cel mai important eveniment al vieţii noastre comuniunea cu Hristos sau comuniunea cu mediul omenesc imediat.

Domnul doreşte aici să decodifice taina libertăţii omului, taina voinţei lui. Însă voinţa lui, unde anume se concentrează şi cum se judecă? Nu se judecă după fenomenele exterioare, dacă avem familie, dacă venim la Biserică, dacă urmărim o viaţă armonioasă social, ci după faptul de a arăta şi de a descoperi unde este dată inima noastră.

În cele din urmă, ceea ce judecă calitatea stării noastre duhovniceşti este faptul de a arăta unde este dată inima noastră, ce stăpâneşte în ea şi care nume stăpâneşte în inima noastră.

Ceea ce este extrem de primejdios şi se vede şi în această parabolă este „omul bun”. Omul bun [cel care se crede bun, drept, corect – n.n.], omul legalist, este uneori cea mai mare piedică pentru raportarea la Hristos.

„Omul bun” de obicei este împletit cu suficienţa de sine. Acela care se simte bine cu viaţa lui, cu munca lui, cu familia lui, cu investiţiile lui, care le-a pregătit atât de bine înlăuntrul lui, încât să zică „acum sunt în regulă, pot să mă bucur înlăuntrul meu, pot să mă desfăt de viaţa mea”.

Visul oricărui om, probabil şi al celui mai bun creştin este să-şi împlinească scopurile sale, care însă scopuri se epuizează în planul biologic al familiei, în planul biologic al celor mai bune investiţii, astfel încât să lase o moştenire bună şi dreaptă. Dar ca să fie întoarsă inima noastră spre Hristos, în niciun caz.

Cineva ar putea spune „dar eu am şi una, am şi pe cealaltă”. Nu se poate să o ai şi pe una şi pe cealaltă. Aceasta este altă înşelare. Problema este ca toate acestea să fie Hristos, să devină Hristos, să se preschimbe în Hristos, să devină Dumnezeiască Liturghie în inima noastră.

Inima mea să fie jertfelnic şi să-mi jertfesc voia mea nu ca să-i slujesc pe oamenii mei, ci ca să-L slujesc pe Hristos. Atunci se justifică şi oamenii mei. Inima mea să fie jertfelnic, unde sunt chemat să-mi transfigurez viaţa mea, petrecerea mea cotidiană în posibilitatea şi prezenţa lui Hristos.

„Dar nu fac eu aceasta?”, ar putea spune cineva? “Pentru familia mea mă lupt din răsputeri, mă străduiesc să devin şi iubitor de oameni, pentru ea lucrez.” Nu, în realitate nu este aşa. Cum putem să judecăm corect starea noastră? Să vedem dacă toate acestea vin să ne creeze o asigurare sentimentală sau o putere propulsoare spre Hristos.

Nu acestea reprezintă ţinta noastră. Nu este perspectiva vieţii noastre. Cel ce spune că scopul familiei este naşterea de prunci este încă un om pământesc. Scopul vieţii de familie şi al căsătoriei este Hristos. Iar copiii noştri se poate să devină un antidot al lui Hristos, să devină un fapt potrivnic lui Hristos, care ne satisfac în locul lui Hristos şi nu prin Hristos şi spre Hristos.

Prin urmare, toată problema este să cercetăm în interiorul nostru cine este comoara noastră. Să analizăm mai mult acest lucru. Se poate ca cineva să fie păstor şi să facă pastoraţie în Biserică şi să adune lume. Un altul ar putea să fie un lucrător social şi să lucreze pentru lume. Dar toate acestea să fie făcute pentru propria lor recunoaştere, pentru propria lor slavă şi nu ca să fie o posibilitate propulsoare spre Hristos şi o posibilitate a mărturisirii şi a descoperirii lui Hristos.

Prin urmare, toate acestea nu se mişcă într-un plan exterior, aşadar [nu contează] cât de dinamici şi de muncitori suntem, ci în ce măsură putem să ajungem la o abordare isihastă şi de comuniune a noastră şi a inimii noastre. Aşadar, dacă ne vor fi luate toate acestea, care reprezintă o comoară pentru noi, munca noastră, poate chiar şi lucrarea noastră creştină, putem noi să ne simţim bine? Rămânem oameni deplini? Sau simţim că ne-am pierdut pământul de sub picioare?

Dacă ne-am pierdut averea noastră, dacă ne-am pierdut sănătatea, dacă ne-am pierdut familia noastră, dacă dăm greş chiar şi în creşterea copiilor noştri, ne pierdem pământul de sub picioare, sau există ceva mai puternic, şi acesta este Hristos? Piatra credinţei, Hristos, acolo sus unde este zidită Biserica noastră. […]

Atunci vom înţelege că adevărata cină nu sunt nici proprietăţile noastre, nici perechile de boi, nici femeia noastră, nici bărbatul nostru şi copiii noştri. Adevărata cină este aceea la care ne cheamă Domnul nostru.

De ce însă preferă să-i lase deoparte pe cei chemaţi? Cine sunt cei chemaţi? Noi suntem, despre noi vrea să spună Hristos aici. Noi, care suntem nişte creştini aranjaţi, cu serviciul nostru, cu familia noastră, cu lupta noastră, cu Liturghia noastră. Despre noi vrea să spună. Şi ce va face Domnul? Ne va lăsa pe noi şi-i va invita pe cei ce sunt în afara Bisericii. Care nu-L cunosc pe Hristos, însă au gândul cel bun, dar nu le-a descoperit nimeni adevărul lui Hristos. Deşi se pare că ei au o viaţă extra-bisericească, cu toate acestea, au mărinimie, au bunătatea lui Hristos, care, dacă li s-ar fi descoperit Hristos, L-ar fi recunoscut şi ar fi zis: „Acesta este comoara, nimeni nu ne-a zis de El, nimeni nu ni L-a arătat asa cum este El cu adevărat”.

Pe aceştia îi va alege Hristos. Nu-i va alege pe cei aranjaţi. Îi va alege pe aceia care căutau adevărul si nu-l cunoşteau, pentru care nu s-a aflat vreun vestitor adevărat al Cuvântului lui Hristos, ca să le arate adevărul şi să-i odihnească. Au alergat la orice fel de sistem filosofic ca sa caute „gunoaiele de sub tinichele”. Şi le va spune Hristos: „Aici este Adevărul“, şi ei vor spune „dar noi pe acesta l-am căutat de atâta timp. Aici este Viața”.

Pentru că viaţa este Trupul şi Sângele lui Hristos şi prin această viaţă învie şi cotidianul nostru.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Va mai recomandam pentru Duminica a 28-a dupa Rusalii:

***

Legaturi tematice: