INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca

12-12-2016 Sublinieri

101_0471

***

DUMINICA A XXVIII-A DUPĂ RUSALII – PILDA CELOR POFTIȚI LA CINĂ

Predica Parintelui Dosoftei (Manastirea Putna) – 13 decembrie 2015:

Transcriere (de la min. 5:50):

[…] Am dori să spunem câteva cuvinte despre două dintre aspectele pe care le putem înţelege din cele citite în această Evanghelie – despre atitudinea aceasta de îndreptăţire şi despre conţinutul îndreptăţirilor de astăzi, despre ce fel de îndreptăţiri era vorba.

Cele trei îndreptăţiri sunt graduale; ele cresc cumva în intensitatea motivelor şi arată cum se dezvoltă patima îndreptăţirii, atât la nivel personal, al fiecărui om în parte, cât şi la nivelul unei întregi comunităţi.

normal_wedfeastPrimul spune că şi-a luat ogor, al doilea este altul, distinct, dar putem să-l vedem şi pe acesta la o altă vârstă, când ogorul i-a rodit şi el a câştigat mai mulţi bani şi de acum poate să-şi cumpere cinci perechi de boi, nu una singură, iar al treilea e iarăşi distinct, dar îl putem înţelege ca pe o a treia vârstă, în care omul s-a aşezat, cum s-ar spune, la casa sa, şi-a făcut o casă cu tot ce-i trebuie şi de acum îşi întemeiază o familie. Sunt, aşadar, trei vârste diferite şi de fiecare dată răspunsul este neascultarea chemării lui Dumnezeu şi îndreptăţirea cu motivele acelei vârste. Şi asta ne arată că lipsa binelui, dacă nu o facem într-un punct, nu dispare, ci se întăreşte în noi o dată cu vârsta, dar şi cu creşterea pe scara socială. De exemplu, dacă un profesor nu se străduieşte să fie bun acolo, la orele lui, el nu va fi bun nici dacă va fi pus diriginte, nici dacă va ajunge director de şcoală, deşi poate ar vrea să fie bun, însă, pentru că nu s-a pregătit de la început, nu are putere să facă ceea ce trebuie mai târziu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că toţi aceştia sufereau de lene în cele duhovniceşti. Ei nu lucrau cele duhovniceşti. Şi aşa este, aceasta o constatăm în viaţa noastră când lenea în cele materiale, dar şi, mai uşor şi mai fin, lenea în cele duhovniceşti, ne-o scuzăm cu fel de fel de motive. Şi am spus că mai ales în cele duhovniceşti pentru că acestea sunt mai greu de făcut şi în faţa conştiinţei trebuie să găsim motive mai părut profunde pentru a ne masca această lene.

De exemplu, o lene în cele duhovniceşti este lenea de a nu ne spovedi şi atunci când cineva ne întreabă: De ce nu te spovedeşti?“, răspunsul de multe ori este: Pentru că şi preotul are păcate, ştiu eu…Este doar un pretext, o îndreptăţire ca cea de astăzi, pentru că în realitate nu mă spovedesc pentru că nu vreau să fac marele efort lăuntric de a mă smeri şi de a mă spovedi. spovedanie_foto_oana_nechiforNu suport cu adevărat să-mi crape obrazul de ruşine pentru cutare sau cutare lucru al meu, pentru că sunt aşa şi aşa, nu suport să-mi deschid adâncul sufletului cu negrelile lui, cu sensibilitatea lui şi, în general, nu suport să mă încred în altcineva decât în mine, să mă încredinţez, să mă deschid cu totul unui altul. Aceasta înseamnă lene în cele duhovniceşti, aceasta va fi situaţia şi către Hristos. Pentru că cine crede în cuvintele Mântuitorului Hristos înţelege clar că El a rânduit spovedania spre iertarea păcatelor la un preot, care e om, şi nu a spus că va trimite îngeri să-i spovedească pe oameni. Iar acest om care este preotul este mai mult decât un înger când spovedeşte, el este chipul lui Hristos.

Ori altă îndreptăţire care se aude des în perioada postului: De ce nu posteşti?” , Ei, nu sunt ca alţii care postesc, dar sunt răutăcioşi şi au alte păcate. Adică, cumva: “Eu nu postesc de păcate, dar îmi înfrânez răutatea şi alte lucruri…” În realitate, însă, adevărul este că nu postesc pentru că mi-e greu şi-mi găsesc motive; acesta, de exemplu. Cât de banal pare, dar, în realitate, nu pot să mă stăpânesc pe mine să nu mănânc de dulce, iar apoi găsesc alte motive ca să nu recunosc această nestăpânire.

Ori tot ceva specific vremii noastre în general, nu numai acestei perioade: De ce nu te opreşti din desfrânare?“, şi un răspuns obişnuit: “Ştii, pentru mine concepţiile astea, castitatea celor necăsătoriţi şi fidelitatea celor căsătoriţi sunt învechite. Trăim alte vremuri acum.” Nu este aşa deloc. În realitate, acest răspuns ascunde faptul că persoana nu vrea să se oprească pentru că nu este capabilă să facă efortul uriaş de a se elibera din patima desfrânării care o stăpâneşte. Doar găseşte motive, altele decât acesta adânc al persoanei sale.

Tot aşa ne amăgim cu false îndreptăţiri atunci când aşteptăm de la societate, începând cu cei din imediata noastră apropiere, altceva, bine adică, când noi nu facem binele. Este o amăgire să credem că, dacă noi nu ne străduim să trăim cu Dumnezeu, vom putea avea parte de o familie, de prieteni împreună cu care să trăim cu Dumnezeu. Căci cine se aseamănă se adună. Şi ne vom aduna cu cei asemenea nouă. Şi e o amăgire să aşteptăm, dacă noi şi familia noastră, prietenii noştri, nu trăim cu Dumnezeu, să avem parte de un sat, de un oraş, de o societate care să trăiască cu Dumnezeu. Iar asta ne va durea, pentru că cei care nu trăiesc cu Dumnezeu fac foarte mult rău celorlalţi. Cu ştiinţa lor sau fără ştiinţa lor, cu voia lor sau fără voia lor, dar ne vor face rău.

9a1b395d9fd525cac6fa0abd5e0c5770-1565572-700_700Al doilea aspect despre care am dorit să spunem astăzi câteva cuvinte este legat de conţinutul acestor îndreptăţiri. Mântuitorul a ales din zona cea mai apropiată omului, din zona casei, a familiei, din mediul acesta familial cel mai strâns, cel mai intim omului. Şi nu este întâmplător, pentru că acesta joacă un rol foarte important în ceea ce priveşte credinţa omului şi modul în care el răspunde la chemarea lui Dumnezeu şi relaţia cu Dumnezeu. În trecut, oamenii care L-au trăit pe Hristos au ştiut să-L trăiască şi în familie şi cu prietenii şi au ştiut să facă şi o societate cu rânduieli și aşezări şi legi şi reguli și instituţii care să favorizeze viaţa omului în Hristos, viaţa personală. Şi societatea întreagă îl influenţa pe om să trăiască cu Hristos, societatea în care trăia şi pe care o moştenise, primise moştenire concepţia de viaţă de la strămoşii lui. Această influență a societăţii se păstrează, indiferent de ceea ce influenţează ea. Cel mai mult înţelegem atunci când vedem cât de mult se imită oamenii celebri dintr-un film ori cântăreţi, hainele pe care le poartă ori numele pe care le au, imediat sunt copiate de oameni care n-au nicio legătură personală cu ei, dar care, văzându-i des sau apreciindu-i dintr-un motiv sau altul, încep să-i imite.

Am spus că popoarele creştine şi poporul nostru au trăit acest mod de viaţă comunitar cu Dumnezeu. Până astăzi, în vorbirea noastră o mulţime de cuvinte au exact sensurile sau îşi păstrează unul din sensurile din Noul Testament. Când folosim cuvântul “vameş” şi nu ne referim exact la un om care stă acolo la graniţă, ci la un om oarecare, sensul este exact acela din pilda vameşului şi a fariseului şi pe aceasta o cunosc cu toţii, chiar dacă nu au citit-o explicit în Noul Testament. Şi alte lucruri, nu numai acesta, al cuvintelor, ci marile lucruri ale vieţii erau înţelese în această perspectivă. De unde ştia poporul că un copil este un dar al lui Dumnezeu? Pentru că de atâtea ori a ascultat Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor. Ori a auzit că Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, mic se va chema. Ori ştia de rugăciunile părinţilor Maicii Domnului ca s-o dobândească ori ale părinţilor Sf. Ioan Botezătorul. Făcea parte din înţelegerea deplină pe care o primea de când se năștea şi copilărea cu alţii şi simţea că este preţuit ca un dar al lui Dumnezeu pentru familie, dar şi pentru toţi. Astăzi, altă concepţie poate n-a înlocuit-o cu totul, dar se luptă s-o înlocuiască şi cine nu-i atent la această luptă poate fi lesne cuprins: copiii sunt priviţi de multe ori ca o povară pentru înlăturarea cărora se poate orice, chiar a le fi luată viaţa.

Ei bine, acest mediu general al societăţii şi mediul acesta al unei familii care trăia în Dumnezeu a făcut pe om să fie familiar cu Dumnezeu. În sute de ani s-a făcut aceasta, nu dintr-o dată. S-a format o cultură publică, o civilizaţie a trăirii cu Dumnezeu care a uşurat omului familiaritatea cu El. În epoca aceasta, care nu a început acum 25 de ani, nici în 1945, ci cu mult înainte, s-au produs nişte răsturnări care în istoria civilizaţiilor sunt cunoscute, teoretic. Din materia pusă în slujba omului, a mântuirii omului, s-a inversat şi s-a pus omul în slujba materiei. Când omul îşi cumpăra un ogor mai demult făcea milostenie şi mereu făcea milostenie din acel ogor; era un firesc al lui, nu putea să conceapă altfel. Când muncea pentru el, îşi împrumuta animalele şi la un vecin mai sărac sau ducea şi aceluia ceva, carul, căruţa, fără să-i ceară bani. Casele celor trei de astăzi care L-au refuzat pe Dumnezeu, familiile lor, se îmbogăţiseră de curând – un ogor, animalele acelea – ori se realizase o familie. Dar ei nu se îmbogăţiseră în Dumnezeu. Pe când fiecare pas făcut în construcţia vieţii noastre ar trebui să fie şi o îmbogăţire în Dumnezeu.

În vreme de cumpănă, de cernere, de prigoană, atunci cei ce se sfinţesc se sfinţesc prin mărturisire. Prin mărturisirea credinţei, printr-o mucenicie oarecare. Dar în vreme de pace – cât de cât, căci niciodată nu e deplină pace pentru credincioşi – în astfel de vremuri omul se sfinţeşte construind. Construindu-şi viaţa, grupul de prieteni, familia, construind în sens duhovnicesc. Şi dacă această construire a vieţii noastre nu se face în mod conştient, împreună cu Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu, deci dacă nu realizăm un mediu potrivit pentru noi, o familie, prieteni potriviţi, atunci în mod automat, obligatoriu, fără să ne propunem explicit, ne aflăm într-un mediu nepotrivit şi ne dezvoltăm în mod nepotrivit.

constion-peisaj-campenesc-troita-p15967-0În trecut, de exemplu, la fântâni se puneau icoane spre a păzi izvorul de acolo şi curăţia lui; pe dealuri, la intersecţii, se puneau cruci şi, bineînţeles, se purtau acasă şi la gât. În perioada comunistă, mai ales în Rusia, unde a fost mai greu decât la noi din punct de vedere al credinţei, unii oameni, care erau persoane publice, nu puteau să ţină la vedere în casă icoane, dar le ţineau într-un dulap, pe care-l deschideau când erau singuri şi se rugau sau doar dacă aveau un vizitator credincios de încredere. Aşa a fost atunci, dar, într-o formă sau alta, noi nu putem trăi ortodox fără icoană şi cruce. Aceasta nu se schimbă, indiferent de epocă, indiferent de ceea ce este în afară. Şi, dacă nu reușim într-o cât de mică vecinătate a noastră, într-un cât de mic grup, în casa noastră să avem o icoană şi o cruce, atunci noi nu putem să trăim ortodox. Un astfel de mediu, dacă nu-l avem trebuie să-l cerem de la Dumnezeu. Să cerem a avea prieteni credincioşi, cei care vor să-şi întemeieze o familie să ceară de la Dumnezeu să-şi întemeieze o familie în care să se străduiască împreună să trăiască cu Dumnezeu. Pentru că acest mediu – prietenii, viitoarea familie – sunt daruri de la Dumnezeu şi ele trebuie cerute. Câtă putere dă familia fiecărui membru al ei, şi bărbatului, şi soţiei, şi copiilor, căci căldura familiei este unică; aici e odihna, aici e puterea şi inspiraţia şi motivaţia pentru a lucra în afară. Dar, mai mult decât atât, familia este mediu duhovnicesc. Dacă este mediu duhovnicesc, este bine. Iar dacă nu este, atunci este foarte greu. Şi, desigur, în continuare rudele, dar, mai ales, prietenii. Căci şi legătura dintre noi şi prieteni, din dragostea dintre noi, poate să conţină, să poarte Duhul lui Dumnezeu dacă fiecare în parte şi împreună ne străduim sa fim cu Dumnezeu sau poate să nu-L poarte dacă fiecare în parte şi toţi împreună suntem înstrăinaţi de Dumnezeu.

În primul rând, însă, iubiţi credincioși, primul loc unde putem fi cu Dumnezeu sau Îl putem respinge, îndreptăţindu-ne, este inima omului. Ogorul” acesta pe care primul, cel care a refuzat, îl cumpărase, este ceea ce avem fiecare înainte de orice altceva. Avem un suflet care este creat de Dumnezeu, distinct de Dumnezeu, dar nu pentru a fi antagonic cu Dumnezeu, ci pentru a fi într-o comuniune iubitoare cu Dumnezeu. Şi de aceea inima este prima care trebuie cultivată în sensul să răspundă chemării lui Dumnezeu. De aici pleacă toate. Căci inima se cultivă cel mai mult, în ceea ce priveşte legătura cu Dumnezeu, prin Biserică.

Cine-L va refuza pe Hristos din legătura cu un preot, cine-L va ocoli pe Hristos din Liturghie, acela mai repede şi cu ușurință şi cu nebăgare de seamă, poate chiar fără să ştie deloc, Îl va refuza şi din viaţa de zi cu zi. Căci mai greu îi va fi să-L recunoască pe Hristos în împrejurările vieţii, concrete, decât să recunoască pe Mântuitorul Hristos care Se arată în Sfintele Taine şi în sfintele slujbe mult mai limpede, mult mai direct. Începutul căderii este doar atât: absenţa de la biserică. Nu trebuie să facem un anume rău, ci pur şi simplu lipsa de la biserică este suficientă ca să ne îndrepte pe un drum al căderii.

theodoros-rallis-praying-in-church-1876Un alt lucru care hrăneşte inima noastră în Dumnezeu este rugăciunea, căci cum poate fi cineva familiar cu cineva cu care nu vorbeşte?; iar rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Şi, în sfârşit, pentru că este vremea aceasta, a postului, şi totodată o vreme de iarnă în care treburile sunt mai puţine, foarte mult se cultivă sufletul nostru în relaţia cu Dumnezeu prin citirea Sfintei Scripturi şi a Vieţilor Sfinţilor. Nu doar pentru a afla despre Dumnezeu, ci şi pentru a deprinde modul de a fi al lui Dumnezeu, gândul Lui, modul în care El lucrează în omenire. Sfinţii Apostoli L-au cunoscut cel mai bine dintre oameni. Cum ştim noi cum L-au înţeles, ca să-L înţelegem şi noi? Citind scrierile Sfinţilor Apostoli şi faptele lor. La fel cu Vieţile Sfinţilor – sunt atât de bogate, oameni atât de diferiţi care L-au trăit pe Hristos, încât ele sunt nu numai bune, ci aproape obligatorii pentru cine vrea să trăiască cu Dumnezeu, să-şi ia modele de acolo şi să înveţe, să se hrănească, să imite ceea ce au trăit cei care au trăit cu Hristos.

Un mare părinte care este canonizat, a trecut la cele veşnice de curând, după 1990, şi care din punct de vedere intelectual a fost un geniu, adică avea foarte multă minte, foarte multă înţelepciune omenească, sfânt, bineînţeles, fiind, părintele Sofronie Saharov, spunea aşa, în ciuda întregii teologii pe care o cunoştea şi a experienţei duhovniceşti a lui, personale, spunea că Dacă n-aş fi cunoscut Vieţile Sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde. Însă, datorită lor, am putut răbda şi eu mai mult. Dacă acest om, care era dăruit de Dumnezeu cu o minte atât de cuprinzătoare şi a avut o experienţă duhovnicească ca a celor mai mari sfinţi ai Ortodoxiei, precum a Sf. Grigorie Palama ori a Sf. Ioan Teologul, a avut nevoie de aceste cărţi ale Vieţilor Sfinţilor, cu atât mai mult fiecare dintre noi avem nevoie.

[…]

cuvant-pentru-suflet-cu-ce-ganduri-incepem-noul-an01-01-2016-snapshot7

Legaturi:

***

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dosoftei Dijmarescu, Pilda celor chemati la cina

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca

  1. Unul dintre supraviețuitorii tragediei aviatice din Columbia citea Psalmii în momentul prăbușirii avionului: „Și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea”

    http://www.activenews.ro/stiri/Nu-pleca-nicaieri-fara-Biblie-Unul-dintre-supravietuitorii-tragediei-aviatice-din-Columbia-citea-Psalmii-in-momentul-prabusirii-avionului-%E2%80%9ESi-in-umbra-aripilor-Tale-voi-nadajdui-pana-ce-va-trece-faradelegea-138978

  2. Pingback: FRATILOR, VENITI LA HRISTOS, veniti la SFANTA LITURGHIE, veniti la SPOVEDANIE si IMPARTASANIE, veniti ACASA! (video si text) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: GAZDA SI MUSAFIRUL INCOMOD AL LUMII DINTOTDEAUNA: Nimeni nu are locul gata asigurat la Cina, daca nu duce RAZBOIUL DUHOVNICESC PERSONAL CU PATIMILE SALE: “Suntem – acum – aici cu trupul, dar in alta parte cu mintea, la afacerile noastre,
  4. Pingback: “Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORI
  5. Pingback: “Fereste-te de rau si fa binele!” – Pr. CIPRIAN NEGREANU “demasca” VICLENIA NOASTRA DUHOVNICEASCA SUBTILA prin care nu evitam PRILEJURILE PACATULUI si IL ISPITIM PE DUMNEZEU: “Noi nu avem sinceritate in lupta. Suntem fo
  6. Pingback: CEI CARE “ÎI DAU CU FLIT” LUI DUMNEZEU. Preasfințitul Sebastian: “Tu cât din timpul tău Îi dăruiești lui Dumnezeu?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate