Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce ne impartasim, ce este PACAT in viata noastra?

10-12-2016 Sublinieri

79419a19ea0bfa9df82cfd1036c33b2e

Arhim. Varnava Iankos:

Căutarea lui Hristos

Astăzi este duminica celor chemaţi la cină. În această pildă (v. Luca 14, 16-24, Matei 22,1-14) pe care am citit-o, se menţionează că, deşi Domnul a chemat pe mulţi la cina cea mare, aceia au refuzat invitaţia, unii pentru că erau prinşi de grijile proprietăţilor lor, alţii pentru că erau ocupaţi cu plăcerile, alţii cu grijile, cu căsătoria adică. Ei au refuzat prin aceste pretexte participarea lor la cina cea mare pe care a pregătit-o Domnul. Atunci Domnul l-a trimis pe slujitorul său să-i cheme să vină pe ciungii şi pe şchiopii de pe drumuri şi, deoarece mai era încă foc, i-a poruncit slujitorului ca să-i silească şi pe alţii să intre.

Vedem, aşadar, că preocuparea de viaţa noastră, grijile vieţii noastre, îndeletnicirea noastră cu proprietăţile, cu achiziţiile şi cu preocupările cotidiene ne desprind de posibilitatea de a participa la cină, de posibilitatea de a participa la Cina Domnului, la Trupul lui Hristos. Pentru ca Cina este Trupul lui Hristos, este Dumnezeiasca Liturghie. Iar Dumnezeiasca Liturghie, Trupul lui Hristos, este perspectiva vieţii noastre.

În Biserică ne luptăm duhovniceşte nu pentru ca să devenim mai buni şi să fim răsplătiţi, ci ne luptăm duhovniceşte ca să participăm la Cină. Ne luptăm ca să alungăm departe tot ce intervine în această posibilitate a participării la Cină, a participării la Trupul lui Hristos. Ducem, aşadar, o luptă duhovnicească ca să asigurăm şi să păzim această relaţie, darul acestei legături. Deoarece relaţia cu Hristos nu este izbânda noastră personală, este un dar, este o îngăduinţă a lui Hristos Domnul. Iar lupta noastră duhovnicească este aceea de a ne despărţi de tot ce ne împiedică de la această posibilitate a dăruirii, a Trupului şi a Sângelui lui Hristos.

ps-macarie-impartasind-credinciosii-romani-din-diaspora_w1000_h662_q100Viaţa noastră este un parcurs ce are această perspectivă a Trupului lui Hristos. Biserica ne pregăteşte pentru această perspectivă, viitoarea perspectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, care este acel praznic al mâncării şi al băuturii lui Hristos. Cum, însă, ne pregăteşte Biserica? Prin însăşi perspectiva ei propriu-zisă. Perspectiva Hristos, pregătirea Hristos. Noi existăm, aşadar trăim, ca să fim mădulare ale trupului lui Hristos. Acesta este Raiul nostru, aceasta este Împărăţia Cerurilor, întru această pomenire ne întăreşte Biserica. Ne întăreşte într-această pomenire şi perspectivă prin Dumnezeiasca Liturghie. Pentru că Dumnezeiasca Liturghie este pregustarea, este perspectivă, este simţire a acestui dar, a acestui adevăr. Drept pentru care, când omul începe să uite, să cadă în uitarea acestei realităţi, vine Dumnezeiasca Liturghie şi-i aduce aminte de Trupul lui Hristos. Nu ca o recompensă a virtuţii sale, ci ca o constantă amintire pentru a rămâne statornic şi concentrat pe această perspectivă a Trupului lui Hristos.

Dumnezeiasca Împărtăşanie nu este un fapt magic, care dintr-odată ne relaxează şi ne linişteşte, ci este o reînsufleţire a acestei ţinte a noastre, adică a raportării, a doririi unei neîncetate asumări a Trupului şi a Sângelui lui Hristos.

Drept păcat este definit a fi tot ce este străin de această posibilitate. Drept păcat este definit a fi tot ce ne separă de această realitate, tot ce ne privează de posibilitatea părtăşiei la Cină. Prin urmare, păcatul în Biserică nu este un fapt moral, adică faptul că am încălcat anumite porunci, ci este hulirea acestei posibilităţi, hulirea (atacarea) acestei relaţii, privarea de această gustare, de această participare la Cină.

Aşadar, tot ce încalcă această dorire a lui Hristos este păcat, este un fapt antihristic. Fie că acesta este constituit din proprietăţile noastre, fie că sunt plăcerile noastre, fie că este tovarăşul nostru de viaţă. Tot ceea ce este promovat cu o pasiune mai puternică decât dorirea acestei Cine Tainice este păcat. Păcatul, aşadar, nu este căderea de la un fapt moral, ci este hulirea acestei relaţii.

Ţinta noastră este această relaţie. Raiul este această relaţie. Statornicia în Dragostea lui Dumnezeu, faptul de a ne hrăni veşnic din Dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este lupta duhovnicească pe care o facem. Biserica ne dă aceste merinde, Trupul şi Sângele lui Hristos. Aceasta este dragostea – ne spune Domnul nostru —, aceasta este bucuria noastră, aceasta este viaţa noastră. Orice altceva în afara acesteia este o minciună.

Ce se întâmplă însă cu restul vieţii mele? Adică numai în mod extraordinar, ideologic, prin mijlocirea unor înalte idei filosofice mă apropii de Dumnezeu? Restul vieţii mele, serviciul meu, femeia mea, bărbatul meu, copiii mei, chinurile mele, bucuriile mele, neputinţa mea, sănătatea mea, toate acestea ce sunt? Cum se integrează în această perspectivă?

Toate acestea trebuie să fie integrate în Cină. Viaţa noastră nu este ceva păcătos, însă poate să devină ceva păcătos, dar poate să devină şi ceva mântuitor. Când? Atunci când toate acestea devin drumuri, ramificaţii, căi care conduc la acest parcurs, la această raportare a căutării lui Hristos.

Dumnezeiasca Liturghie ce este? Este arătarea acestei posibilităţi că nu mă apropii de Dumnezeu printr-o anumită idee, printr-o mincinoasă teorie a virtuţii, ci este nevoie ca întreaga mea existenţă să participe la acest praznic. Ce este Dumnezeiasca Liturghie? Pâinea şi vinul. Adică întreaga mea viaţă şi proprietăţile mele şi plăcerile mele şi tovarăşul meu de viaţă să fie o raportare a lor la Hristos, altoirea lor în Hristos. Aceasta este perspectiva lui Hristos. Doar astfel devin şi acestea Hristos. Adică prin abordarea lor euharistică, „ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.

Drept pentru care întrebăm, ce este viaţa duhovnicească? Este sfărâmarea persistenţei pe noi înşine, fie că aceasta se numeşte păcat, fie că se numeşte virtute, precum şi recunoaşterea faptului că viaţa mea este Hristos.

Eu exist nu ca să mă îndeletnicesc în chip nebunesc cu cele pământeşti ca o tăgăduire a Trupului lui Hristos, ci ca stabilă, definitivă, dacă vreţi, persistentă atitudine asupra faptului că Hristos este „toate şi în toţi”. Întreaga mea viaţă este Hristos.

Drept pentru care cele pe care le primim devin mântuitoare şi binecuvântate dacă-mi dau această statornică încredinţare în mine însumi că da, aceasta este bucuria mea, Cina Domnului”. Şi ce este Cina? Este faptul de a ne adăpa şi de a ne hrăni din Dragostea lui Dumnezeu.

Aşadar, ce este bucuria mea? Este certitudinea şi statornica mărturie că Dumnezeu mă iubeşte. Aceste merinde, care nu sunt nişte merinde psihologice, sunt Dumnezeiasca Liturghie – o statornică recunoaştere şi mărturie că biruinţa asupra morţii, trecerea peste aceasta este Hristos.

Şi Raiul El este. Spunem aceasta în mod statornic şi o mărturisim zilnic atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos ca merinde şi ca perspectivă, ca început şi sfârşit. El este Hristos.

52_impartasirea_apostolilor

***

Relație de viață

Am citit astăzi una dintre parabolele Domnului nostru (v. Luca 14, 16-24, Matei 22, 1-14), aceea a chemării la cina domnească. In cuprinsul ei se spune că un om a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi oameni să participe la această cină a bucuriei. Au refuzat, însă, unul după altul invitaţia; unul pretextând grija pentru soţia lui, altul grija pentru protejarea proprietăţilor sale, iar altul noile perechi de boi pe care le cumpărase. Spunând cinci perechi de boi, parabola înţelege simţurile omului.

Aşadar, robirea omului faţă de simţurile sale şi faţă de grijile vieţii cotidiene îl împiedică să vină la această cină, la Cina Împărăţiei Cerurilor. La Cina la care se oferă Trupul cel Stăpânesc, Trupul Domnului nostru.

Biserica este statornicită în principal ca vatră, ca locaş şi casă, iar cel mai însemnat lucru pe care-l putem face într-o casă este ca noi, oamenii, să venim în contact şi în relaţie unii cu alţii. Această relaţie şi acest contact se exprimă, în principal, prin cină, prin mâncare, prin oferirea mesei. Această oferire a mesei se referă şi la Împărăţia Cerurilor, deoarece aceasta este posibilitatea de a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, Dragostea lui Dumnezeu este gustare, este hrană, este simţire şi bucurie.

Împărăţia lui Dumnezeu, aşadar, nu este o stare izolată, un proces individualist. Se înfăţişează fiecare el însuşi şi îl gustă pe Dumnezeu şi se desfătează de darurile şi de răsplăţile ostenelilor şi ale faptelor sale, ci Împărăţia lui Dumnezeu este posibilitatea de a avea relaţii în Hristos unul cu altul, drept pentru care nu s-ar putea exprima această coexistenţă şi relaţie cu altceva mai puternic decât prin înţelesul de cină.

Prin urmare, nu poate fiecare, el însuşi, în mod individual, să se desfăteze de Împărăţia Cerurilor, ci poate doar în comuniune, de obşte, iar aceasta se exprimă în principal prin statul la masă. Masa, aşadar, este aceea care oferă în mod simbolic înţelesul deschiderii, al spargerii singurătăţii omului şi a posibilităţii sale de a se deschide spre dragostea lui Dumnezeu.

Avem, aşadar, parabola chemării la cina cea mare. Însă omul nu poate realiza comuniunea, nu suportă masa cinei. Vrea să câştige el însuşi, vrea să se întoarcă spre familia lui, spre femeia lui, vrea să se întoarcă spre lucrurile sale, spre munca lui.

Vedeţi, dificultatea noastră este exact aceasta: Cum să spargem hotarele individualismului nostru. Şi este realmente o hulire a trupului Bisericii însuşi acest proces şi însăşi această strădanie a omului de a exista în mod individualist. Ca o strădanie de evlavie individuală, de cucernicie individuală si de îmbunătăţire a moralei individuale şi a purtării sale.

Strădania omului nu este doar aceea de a stăpâni peste patimile sale, ci de a stăpâni peste patimile sale prin relaţia cu Hristos şi cu celălalt. Aceasta nu este o nevoinţă artificială, adică să urc pe un alt nivel de îmbunătăţire al minţii şi al inimii mele. Nu poate fi concepută înlăuntrul Trupului lui Hristos vreo îmbunătăţire a minţii şi a inimii, dacă nu trece prin relaţie. Şi încă mai mult, această îmbunătăţire este valorizată dacă este adevărată sau mincinoasă prin mijlocirea relaţiei cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru.

... Este o rană grea în Trupul Bisericii şi un semn al secularizării în adevăratul sens al cuvântului atunci când omul ignoră masa (Bisericii) şi se întoarce spre o rugăciune individuală, de la care aşteaptă o simţire de plăcere şi de mulţumire pe care desigur că o socoteşte a fi duhovnicească. Nu este o plăcere duhovnicească, ci psihologică, pentru ca să se simtă bine cel ce se roagă. Noi spunem „merg la Biserică”, dar să facem un tur de galop şi să-i întrebăm pe oameni „de ce mergeţi la Biserică?”. Un număr foarte mare va răspunde „deoarece mă simt bine”. Nu aceasta este esenţa.

În Biserică nu mergem ca să ne simţim bine şi frumos, mergem ca să ne vedem realitatea noastră care este urâtă şi să depăşim această urâţenie. Nu făcându-ne o injecţie, nu dopându-ne organismul nostru sufletesc cu cântările si icoanele din biserică, ci împărtăşindu-ne la Cina Împărăţiei. Atunci şi cântările şi icoanele ne conduc la această posibilitate, la faptul că Împărăţia Cerurilor şi Hristos este masa. Unul care hrăneşte din harul şi din Dragostea lui Dumnezeu nu poate să nu aibă nevoia de a se hrăni şi din prezenţa celuilalt, dar în acelaşi timp să hrănească şi el prezenţa celuilalt.

Drept pentru care acest refuz al oamenilor din parabolă ce arată? Unul dintre ei, se zice, era căsătorit, altul avea cinci perechi de boi, iar celălalt avea un ogor pe care-l cumpărase şi trebuia să-l cerceteze. Aşadar, toţi erau oameni integri, cinstiţi, erau oameni dinamici. Atunci când toţi aceşti oameni cinstiţi nu au venit la cină, stăpânul casei a ales să-i invite pe oamenii invalizi, pe ciungi, pe şchiopi, pe săraci şi, când a constatat că încă mai este loc, i-a silit să intre şi pe aceia care erau afară, pe drumuri şi pe la garduri, adică pe aceia care erau în afara hotarelor Bisericii.

Aceasta ce înseamnă? Oamenii cinstiţi sunt cei botezaţi, cei „în regulă”, adică noi. Noi însă ce facem? Suntem simbolic „în regulă”, pentru că suntem botezaţi şi se poate să urmăm şi vreo oarecare postire şi vreo oricare altă lucrare duhovnicească şi astfel să ne simţim asiguraţi. Atât de asiguraţi încât să lăsăm cu tot dreptul ca voinţa noastră să se concentreze pe femeia noastră, pe bărbatul nostru, pe lucrurile noastre, pe grijile noastre. Drept pentru care ce se întâmplă? Toate acestea funcţionează nu într-o corelare, ci unul anulează pe celălalt şi în cele din urmă rămânem numai cu unul dintre ele. Ne numim doar creştini sau oameni duhovniceşti, adevărul însă se vede în cât suntem de legaţi de lucrurile sau de modul nostru de viaţă în parcursul nostru cotidian.

Şi îi avem şi pe cei lipsiţi de integritate, pe cei necinstiţi. Există şi acei „invalizi”, adică aceia care-L caută pe Dumnezeu şi nu L-au găsit. Există şi neputincioşi, aceia care înţeleg că acelea pe care le trăiesc nu-i satură, sau nu ştiu unde să se întoarcă. Iar lipsa lor este aceea că nu au aflat numele lui Hristos. Hristos, însă, vede inima lor şi-i sileşte să intre înăuntru. Îi conduce la această cină într-un anumit fel cu sila pentru că omul smerit, acela care înţelege că are nevoie de hrană, acela va intra.

În vreme ce noi considerăm că suntem luminaţi. Nu suntem însă luminaţi, ci „pretinşi luminaţi”, care ne-am aranjat şi, în cele din urmă, odată cu trecerea timpului, ne-am stricat înlăuntrul nostru şi ne-am divinizat femeia, căsătoria, relaţiile, aşadar munca şi proprietăţile noastre.

Noi se poate ca să avem numele de creştini, dar ne hrănim cu viaţa cotidiană a eului nostru. Astfel noi ne-am scurtcircuitat şi ne vine o anumită epuizare. Iar creştinul de astăzi este un creştin mort şi nu poate insufla pe nimeni, nici măcar pe el însuşi.

După aceea Domnul, se spune în parabolă, când a văzut că mai există şi alt loc, i-a silit să intre la cină şi pe aceia care se aflau „pe la garduri, afară”.

Din ce motiv? Pentru că aceştia încă nu-L cunoscuseră pe Stăpânul casei. Astfel, într-un anumit mod Dumnezeu îi „sileşte” prin faptul de a se face într-o mai mare măsură descoperit. Nu-i trage zorindu-i, ci, atunci când se arată Hristos viu, de-acum ca lumină adevărată, într-un mod mai presus de fire, aceasta este o formă de silire. Oamenii nu au auzit, nu au văzut, nu sunt capabili prin lucrurile lor omeneşti, dar au dispoziţie bună, chiar dacă sunt în afara Bisericii. Şi acest Domn îi sileşte prin faptul de a se face mai mult descoperit fără însă ca să-i priveze de libertate. Aşadar, aceasta face Dumnezeu.

Noi avem nevoie să înţelegem în cele din urmă că bucuria noastră este relaţia care se exprimă prin mâncare şi băutură. Mâncarea şi băutura sunt împărtăşire de Dragostea lui Dumnezeu. Aşa cum, atunci când ai două iubite, dragostea ta se micşorează pentru una dintre ele, şi în cele din urmă nu mai eşti în niciun fel îndrăgostit şi, prin urmare, nu guşti relaţia în mod corect, aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu. Dumnezeu vrea această exclusivitate, erosul nostru şi dragostea noastră să se îndrepte spre El. El este mâncarea şi băutura.

Orice lucru sau fapt (eveniment) se judecă drept păcat sau nu, în măsura posibilităţii încorporării lui în Trupul lui Hristos ca să fie făcut nestricăcios. Mâncarea, relaţia, dragostea şi altele câte îl chinuiesc pe om în ceea ce priveşte conţinutul lor moral sau nu, devin păcat deoarece nu putem să le încorporăm în Trupul lui Hristos pentru a fi făcute nestricăcioase. Şi ce sunt? Sunt evenimente moarte! Devin pricini ale morţii. Acestea trebuie să fie încorporate în Trupul lui Hristos, ca să devină pricini ale Învierii.

Pricină a Învierii mele poate să fie mâncarea atunci când devine oferire a dragostei prin Hristos aproapelui. Iar relaţia poate să devină experiere a Învierii dacă o lucrez cu o dispoziţie de deschidere faţă de celălalt, de oferire către celălalt, de cedare a drepturilor mele „în dragoste şi în libertate” către celălalt. Să dau locul meu altuia ca să răsufle, să-l fac pe altul să se simtă fără griji şi confortabil. Să se simtă celălalt mare, însemnat şi important.

Aceasta este o lucrare a lui Hristos, este o posibilitate. Şi aceasta trebuie s-o facă omul. Dacă o face cu propriile lui puteri va înnebuni. Dacă, însă, o va face cu dragostea lui Dumnezeu, cu care se hrăneşte, se va dezvolta, se va elibera încă mai mult şi se va îmbogăţi încă şi mai mult.

În consecinţă, toată problema este să se concentreze mintea noastră pe această Cină a Împarăției Cerurilor, care constă în a ne hrăni din dragostea lui Dumnezeu. Atunci va exista posibilitatea de a se integra, poate chiar în mod automat, întreaga noastră viaţă în Trupul lui Hristos şi să fie făcută nestricăcioasă. Astfel, vom înţelege că acestea nu sunt antagonice şi adverse, ci sunt posibilități ale împreună-lucrării, una cu cealaltă. Lucrurile să fie pentru Hristos şi Hristos pentru lucruri.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

1037898

Va mai recomandam pentru Duminica a 28-a dupa Rusalii:

***

Cateva legaturi tematice:

***

 

***

 


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Pilda celor chemati la cina, Preot Varnava Iankos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce ne impartasim, ce este PACAT in viata noastra?

  1. Pingback: CUI NE DĂM INIMA? Păcatul suficienței de sine | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: FRATILOR, VENITI LA HRISTOS, veniti la SFANTA LITURGHIE, veniti la SPOVEDANIE si IMPARTASANIE, veniti ACASA! (video si text) | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. Riscul duhovnicesc al “osificarii”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul
  4. Pingback: INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “MORALA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: “Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: GAZDA SI MUSAFIRUL INCOMOD AL LUMII DINTOTDEAUNA: Nimeni nu are locul gata asigurat la Cina, daca nu duce RAZBOIUL DUHOVNICESC PERSONAL CU PATIMILE SALE: “Suntem – acum – aici cu trupul, dar in alta parte cu mintea, la afacerile noastre,
  9. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
  10. Pingback: “NU-ȚI ȚINE RĂNILE INIMII DOAR PENTRU TINE!”/ “Binecuvântată fie neputința mea!” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Imparatia Cerurilor s-a apropiat de noi, ne este la indemana… Pana cand o ignoram, o uitam, o tradam? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realități, nu simboluri. Este o PROFANARE să ne gândim sau să ne apropiem de ele ca și cum ar fi realități biologice obișnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS
  13. Pingback: “SFINTELE TAINE sunt realitati, nu simboluri. Este o PROFANARE sa ne gandim sau sa ne apropiem de ele ca si cum ar fi realitati biologice obisnuite, perisabile” – Marturisirile limpezi si puternice ale unor EPISCOPI ROMÂNI (PS MACARIE,
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate