“O, dumnezeiescul, o, iubitul…”

“O, dumnezeiescul, o, iubitul, o preadulcele Tău glas! Căci cu noi Te-ai făgăduit să fii cu adevărat până la sfârşitul veacului, Hristoase; pre care întărire şi nădejde, credincioşii avându-Te, ne bucurăm”. (Canonul Învierii Domnului Iisus Hristos)

***

Vedeti si:

***

Duminica Tomii

Părintele Zaharia de la Essex

Prima duminică din Penticostar este Duminica Tomii. Pericopa evanghelică ne vorbeşte despre arătarea Domnului ucenicilor la opt zile după Înviere. Toma, care lipsise atunci când Domnul li Se arătase prima dată ucenicilor, nu a crezut în mărturia acestora, ci a voit să vadă şi să atingă pentru a crede. Domnul l-a îndemnat să „pună degetul său în semnul cuielor şi mâna sa în coasta Lui” (cf. Ioan 20, 25), iar Toma, chiar mai înainte de a-L atinge, doar pentru că pătrunsese în prezenţa lui Hristos cel Înviat, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, a strigat cu glas mare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Am putea spune că, într-un anume fel, Toma a fost primul care a primit harisma vorbirii în limbi. Atunci când puterea mântuirii, puterea lui Hristos cel Înviat, s-a revărsat în inima lui, din pieptul său a ţâşnit acest strigăt: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Darul vorbirii în limbi a fost un dar aparte, pe care Dum­nezeu l-a dat Bisericii primare prin venirea Mângâietorului. Atunci când oamenii au simţit revărsarea Duhului lui Dum­nezeu înlăuntrul inimii lor, au scos strigăte de bucurie, de sla­vă şi de mulţumire. Tot ce ştiau era că Dumnezeu îi învăluise cu Duhul Său. La început, creştinii au considerat acest dar ca fiind cu totul deosebit şi de mare preţ, pentru că prin el toţi si întăreau în credinţă. Însă, mai apoi, Apostolul Pavel, în întâia sa Epistolă către Corinteni, îl va aşeza la capătul listei daruri lor Duhului Sfânt, avertizându-i pe credincioşi să nu se folosească de acest dar în public (cf. 1 Cor. 14, 27-28).

După cum spun Sfinţii Părinţi, locul darului vorbirii în lim­bi a fost luat de rugăciunea minţii, de neîncetata chemare a Numelui lui Hristos. Credincioşii au aflat acest mijloc de a-şi cultiva inima şi nu mai aveau nevoie de harisma vorbirii în limbi pentru a păstra viu simţământul prezenţei lui Hristos înlăuntrul lor.

Duhul aducerii de mulţumită este atât de puternic, încât cel ce i se încredinţează întru totul îşi iese parcă din minţi şi din pieptul lui ţâşnesc strigăte pe care n-ar îndrăzni niciodată să le scoată în prezenţa celorlalţi, deoarece le-ar uzurpa spaţiul duhovnicesc. Însă atunci când intrăm în cămara noastră (cf. Matei 6, 6), putem să-I aducem Domnului rugăciuni de proslă­vire şi de cerere cu „suspine negrăite“ (Rom. 8, 26).

Vedem că Dumnezeu i-a îngăduit lui Toma să şovăie pentru ca noi să cunoaştem tainele Împărăţiei Sale. Prin mijlocirea necredinţei binecuvântate a ucenicului, îngăduite de pronia lui Dumnezeu, El ne face cunoscută adevărata lege a credinţei (cf. Rom. 3, 27): „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Adică suntem binecuvântaţi atunci când le întemeiem pe toate pe făgăduinţa lui Dumnezeu, când, fie că îl vedem sau nu înlăuntrul nostru, credinţa noastră rămâne neîmpuţinată, iar alipirea noastră de poruncile şi de Duhul Lui este la fel de strânsă. Aceasta este legea vieţii pe care ne-o oferă Biserica în Duminica Tomii, reînsufleţind în noi cuvintele înţelepte ale lui Hristos.

Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cer­caţi ca să ni se vădească adevărata inimă. Fiecare dintre noi este în aceeaşi măsură cel ce a văzut şi a crezut, precum şi cel ce nu vede şi totuşi crede, pentru că nouă, tuturor celor ce ne­-am alăturat Bisericii, Dumnezeu ne-a dat la început un mare har ca să ne unim cu El. În această primă perioadă a harului era ca şi cum Îl vedeam pe Domnul întru totul viu în inima noastră şi ni se părea atât de uşor să-L urmăm. Puteam chiar să primim ocările semenilor noştri fără să ne răzvrătim, fără să ripostăm şi să ne arătăm iscusinţa şi superioritatea. Atunci când Hristos era prezent în inima noastră, eram gata să ne smerim şi să ne rugăm, iar pomenirea lui Dumnezeu nu se depărta de la noi nici în timpul somnului, nici când eram treji. Cuvântul Lui era atât de dulce în inima şi pe buzele noastre, încât voiam neîncetat să cercetăm Scriptura. Nesfârşite sunt suişurile pe care Domnul le pune în inima noastră în această primă perioadă a harului!

Însă mai apoi, Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi şi retra­ge de la noi acest har simţit. Harul se împuţinează şi de multe ori se îndepărtează, încât simţim în inimă o mare uscăciune, însă abia atunci se va vădi adevărata înclinaţie a inimii noastre, căci, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, „dispreţul este cel ce pune inima la încercare”. Adică dispreţul şi ocara pe care le suferim din partea semenilor noştri, uscăciunea inimii pe care o resimţim atunci când se depărtează harul de la noi, durerea ce ne copleşeşte atunci când suntem încercaţi în această viaţă, toate acestea vor scoate la iveală adevărata noastră inimă. Însă vom fi cu adevărat binecuvântaţi doar dacă vom păstra învăţătura pe care ne-a dat-o Domnul atunci când am trăit experienţa Învierii Sale.

Dacă în perioada de uscăciune şi de pustiire duhovnicească îi aducem Domnului aceleaşi rugăciuni şi dacă stăm înaintea Lui cu aceeaşi credinţă, preamărindu-L şi dându-I slavă şi în­dreptăţire, şi luăm asupra noastră toată ruşinea şi fărădele­gea, atunci suntem cu adevărat binecuvântaţi, căci „am rămas neclintiţi, ca cei ce-L văd pe Cel nevăzut” (cf. Evrei 11, 27). Îi aducem acum lui Dumnezeu ceea ce I-am adus şi atunci când Îl vedeam întru totul viu în inima noastră. Noi toţi avem tre­buinţă să păstrăm acest început, căci în viaţa aceasta toate sunt schimbătoare şi trecătoare. De multe ori ne vom afun­da până în cele mai de jos ale pământului, iar uneori Dum­nezeu ne va ridica din nou cu mângâierea şi puterea harului Său. însă noi trebuie să păstrăm cu sfinţenie lecţia aceasta pe care ne-a dat-o harul. Astfel, învăţăm să ne folosim toată priceperea pentru a descoperi mereu noi căi, noi cugete care să ne apropie şi mai mult de Hristos, astfel încât această a doua perioadă devine foarte creativă duhovniceşte.

Fie că simţim sau nu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noas­tră, noi păstrăm neclintită credinţa că Hristos este adevărat şi că Şi-a vădit adevărul prin viaţa şi moartea Sa. De aceea pentru noi încetează să mai aibă însemnătate dacă îl vedem şi suntem reînnoiţi de prezenţa Lui sau dacă Se depărtează de la noi şi, lipsiţi fiind de vederea Feţei Sale, simţim cum moartea ne împresoară. Nu are importanţă dacă suferim sau suntem fericiţi, dacă trăim sau murim (cf. Rom. 14, 8). Important este să-L cunoaştem pe Cel Înviat din morţi, să statornicim cu El o legătură personală, să-I fim bineplăcuţi, urmându-I porun­cile. Dumnezeu rămâne pentru noi binecuvântat şi milostiv în veac, iar noi suntem slugile Lui pentru totdeauna. O astfel de credinţă biruieşte lumea şi ne face părtaşi la izbânda lui Hris­tos cel Înviat (cf. 1 Ioan 5,4).

(in: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018)

***

Părintele Savatie Baștovoi:

Îndoiala lui Toma nu este un păcat. Ea se înscrie în îndoiala pe care trebuie să o avem față de îngerii luminoși în care se poate îmbrăca răul, sau îngerul care poate vesti o altă Evanghelie de care ne vorbește apostolul Pavel. Credința și încredințarea sînt lucruri diferite. A crede orice minune nu este o virtute, dimpotrivă, este o cale sigură spre cădere. Toma s-a îndoit nu pentru că nu avea credință – el nu avea încredințare. Încredințarea este descoperirea care se face în Duhul Sfînt, vederea minunii, nu credința oarbă. Toma era într-o stare de bucurie în presimțirea întîlnirii cu Cel iubit. El era atît de bucuros și de nerăbdător să-L vadă pe Hristos Cel înviat, încît se temea că totul este neadevărat. Este acea formă de necredință pe care o avem cînd ni se spune că a venit cineva iubit fără să ne anunțe: nu cred, cum a fost posibil?, zicem noi. Așa a reacționat și Toma: mi-ați dat o veste atît de minunată încît nu pot să o cred! De aceea Hristos nu-l ceartă, ci îl cheamă să-L atingă. Nimeni din ucenici nu l-a atins după Înviere, deși toți au fost frămîntați de îndoiala lui Toma. Această îndoială reiese din felul cum procedează cu ei Hristos: văzînd că se îndoiesc de prezența Lui aievea, le-a cerut ceva de mîncare. Nu le-a zis să-și bage degetele în coasta Sa, dar le-a arătat într-o altă formă că este reală arătare, mîncînd în fața lor. Deci, toți ucenicii au fost încercați de îndoială, dar nimeni din ei nu a avut sinceritatea lui Toma să o spună atît de direct: vreau să pun degetul în rana Lui ca să mă conving! Prin Toma, toți ucenicii au pus degetul în rana lui Hristos. Și noi toți. Iubirea are pragurile ei de îndoială pentru a se ridica și mai sus. Îndoiala lui Toma a sporit iubirea, căci a fost o îndoială venită dintr-o prea mare bucurie la aflarea veștii că Hristos a înviat. Hristos a înviat, dragii mei!

[…]

În patimile Sale Hristos a murit, iar moartea s-a resimțit în tot Universul, astfel că și soarele s-a întunecat. S-au întunecat și oamenii, toată făptura a trăit o moarte spirituală, manifestată prin pierderea harului, a credinței, a curajului – Petru se leapădă, apostolii se ascund de frica arhiereilor – nu sînt acei apostoli curajoși de după Înviere care au propovăduit și au primit moartea mucenicească. În aceeași stare era și Toma, desigur. De aceea nu s-a aflat cu ceilalți, era într-o cădere sufletească. Dar s-a ridicat îndată la aflarea veștii, așa cum Petru a sărit să alerge la mormînt. Hristos S-a arătat pe cale ucenicilor, s-a arătat pe malul mării – nu erau toți împreună, i-a adunat pe rînd după Înviere. Iar Toma a aflat la urmă – nu cred că este un păcat frica lui. E o frică omenească pe care au trăit-o toți apostolii, sub diferite forme și pe care Hristos nu a mustrat-o, căci erau în zilele cînd harul s-a retras din lume, zilele pătimirii și a morții lui Hristos. De aceea, atunci cînd a intrat la apostoli, unde ei erau ascunși de frică, nu le-a zis: fricoșilor și necredincioșilor și păcătoșilor! Ci a zis: Pace vouă.

***

Pr. Dumitru Ichim:

Precizările făcute în cuvântul duhovnicesc al Părintelui le găsesc deosebit de importante ca prilej de meditație la această luminoasă duminică dedicată Sf. Apostol Toma. S-a stabilit în mulțime sintagma greșită de ”Toma necredinciosul” și tot auzim pe unii afirmând că ar fi undeva prin Biblie afirmația că ‘‘crede și nu cerceta”. Dimpotriva găsesc foarte bine venite cuvintele de astăzi care ne arată că există o diferență între credință, încredere și încredințare, că Sf. Scriptură ne îndeamnă ‘‘puneți toate la încercare”, ”cercetați Scripturile și veți afla adevărul”. Sf. Apostol Toma L-a iubit foarte mult pe Iisus Hristos, încât, la un moment dat, când toți apostolii erau înfricoșați că Iisus va fi prins și omorât Toma plin de curaj îi îndeamnă să nu-L părăsească și ”să mergem și să murim împreună cu El”. Nicăieri Biblia nu ne îndeamnă la o credință oarbă, ci la o credință vie, o credință luminată de dragoste.

În cazul de față, ”necredința” lui Toma era a unuia care iubește și nu a unuia căruia îi este frică. Este ”necredința” prea plinului de iubire, când nu esti indiferent de persoana iubită, necredința prea plină de credință când ”nu-ți vine să crezi” de bucurie. La cuvintele Părintelui Savatie nu pot adăuga decât îndemnul de a medita la cele spuse atât de simplu și înălțător de adevărat. Poate că această Duminică a Tomii ar putea fi numită și Duminica Dragostei. În acest context îmi amintesc de poetul apocrif care când Iisus îl cheamă pe Toma să aducă degetul si să-l pună în semnul cuielor, ci deschizându-și amândoi brațele s-au îmbrățișat cu dor, iar Toma doar numai atât a mai putut rosti strângându-L pe Iisus la piept: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Legaturi: