INVIEREA LUI HRISTOS si cum poate fi ea inteleasa si traita in duh si adevar: “BUCURIA INVIERII este ceva pe care noi o putem trai doar daca invatam mai intai TRAGEDIA CRUCII. Noi stim ca Imparatia lui Dumnezeu este a noastra DOAR DACA IL URMAM!”

11-04-2015 Sublinieri

Icoana_Învierii_Pr_Mihail_pictură_pe_Cruce(sursa: http://www.doxologia.ro/imagine/invierea-domnului-nostru-iisus-hristos)

Cititi si:

***

02943_anastasis_antonio_de_benedictis_425x650

INVIERE SI CRUCE

Mitropolitul Antonie de Suroj

Unde-ți este, moarte, boldul?
Unde-ți este, iadule, biruința?
Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit.
Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos și se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos și viața stăpânește.
Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că
Hristos sculându-Se din morți, începătura celor adormiți S-a făcut.
Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Să nu uităm nici o clipă că sfârșitul călătoriei noastre este întâlnirea cu Hristos Cel Înviat. Unii oameni, deși recunosc importanța Învierii în experiența Apostolilor, se minunează cum de poate avea aceeași importanță centrală pentru noi această experiență. Dar nouă ne este îndeajuns să credem în cuvintele altora și să ne întemeiem credința pe ceva cu totul neverificabil? Aș vrea să subliniez că dintre toate evenimentele istorice ale lumii, Învierea Domnului aparține atât trecutului istoric, cât și realității prezente. Hristos, mort pe Cruce într-o anumită zi; Hristos, înviat din mormânt în trupul Său omenesc slăvit într-o anumită zi: aceste două evenimente aparțin trecutului ca fapt istoric. Dar Hristos, odată înviat, Care trăiește pentru totdeauna în slava Tatălui, aparține istoriei fiecărei zile și fiecărei clipe, fiindcă viață fiind, El este cu noi, după făgăduința Sa, acum și pentru totdeauna. Din acest punct de vedere, experiența creștină este atașată în mod fundamental de evenimentul Învierii, fiindcă este acel singur eveniment din Evanghelii care poate deveni parte a experienței noastre personale. Tot ceea ce primim prin Tradiție, primim prin cuvânt scris sau rostit – relatarea despre Răstignire, diferitele întâmplări pe care Sfânta Scriptură ni le povestește –, totul cu excepția Învierii: pe aceasta o cunoaștem personal, altminteri ne arătăm nepăsători față de evenimentul primordial, esențial al vieții Bisericii și al credinței creștine. Sfântul Simeon Noul Teolog spune:

Cum poate cel care nu cunoaște nimic despre Înviere în această viață să aibă nădejde că o va afla și se va desfăta de ea după moarte?.

Numai experiența Învierii și a Vieții Veșnice pot să preschimbe moartea trupului în somn, iar moartea însăși în Poarta Vieții.

Dacă o astfel de afirmație limpede, categorică ridică întrebări, cere răspunsuri, vă determină să vă puneți întrebarea dacă mai sunteți înlăuntrul chipului creștin de viețuire, cu atât mai bine!

22-apr-in-Invierea-Domnului-de-Dionisie-Rusia-s-15Aceasta este experiența centrală fără de care nu există creștini, nu există creștinism, fără de care credința noastră nu este credință, ci credulitate; nu încredințarea celor nevăzute (Cf. Evr. 11, 1), ci capacitatea de a accepta mărturia celorlalți, o mărturie neverificabilă, o mărturie întemeiată doar pe faptul că cineva a spus ceva care pare incredibil, dar o mărturie pe care, cu toate acestea – din motive la fel de incredibile – noi suntem pregătiți să o primim.

Să ne întoarcem la acest eveniment al Învierii pentru a ne întreba de ce este atât de central, de ce Sfântul Pavel putea spune:

Dacă Hristos nu a înviat, noi dintre toți oamenii suntem cei mai nenorociți, fiindcă zadarnică este credința noastră” (Cf. 1 Cor. 15, 14; cf. 1 Cor. 15, 17).

Într-adevăr, dacă Hristos nu a înviat, întreaga noastră credință, întreaga noastră convingere, viața lăuntrică, nădejdea noastră, totul este întemeiat pe o minciună, totul este întemeiat pe ceva care nu s-a petrecut niciodată și care care nu poate sluji ca temelie pentru nimic.

Să ne gândim acum, fiecare, la Sfântul Pavel și la cei doisprezece Apostoli. Sfântul Pavel, așa cum știți, evreu din neamul evreiesc, elev al celor mai mari cărturari [evrei], un om de o credință arzătoare, întemeiată în Scripturi, fidel fervent al tradiției strămoșilor săi, Sfântul Pavel care este posibil să-L fi întâlnit pe Hristos, care cu siguranță era în contact cu ucenicii lui Hristos, Sfântul Pavel care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-L cunoaște, a-L înțelege și a-L judeca pe acest nou profet – comparând tot ceea ce știa despre el cu tot ceea ce înțelesese din Sfânta Scriptură și din mărturia comunității ebraice – ConvertireaSfApPavel1Sfântul Pavel L-a respins pe Hristos. Indiferent de faptul că el credea în venirea Mesiei, nu L-a putut recunoaște pe Mesia atunci când a venit. Dar a părăsit Ierusalimul cu dorința de a distruge primele semințe ale credinței creștine și se afla pe drum spre Damasc; și chiar în această călătorie, călătoria unui persecutor, s-a aflat față către față cu Hristos Cel Înviat. Iar această întâlnire a dat semnificație și valoare absolută tuturor lucrurilor pe care le negase mai înainte. Atunci când L-a întâlnit pe Hristos Cel Înviat, a cunoscut cu o convingere imediată, orbitoare, că Cel care murise pe Cruce, Cel pe care el refuzase să-L recunoască drept Mesia, era cu adevărat Cel pe care Israel Îl aștepta.

Fiindcă Hristos era înviat, viu înaintea lui după pătimirea unei morți autentice, el putea să recunoască faptul că tot ceea ce Hristos grăise despre Sine și că tot ceea ce era tainic și netâlcuit în Scriptură despre Mesia Cel ce va să vină era adevărat și se referea la Profetul din Galileea. Și în lumina acestei Învieri întreaga credință a Evangheliei devenea posibilă pentru el și pentru mulți alții. Numai din cauza Învierii el Îl poate recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu în Cel care a murit pe Cruce, și că putem primi, cu convingere și certitudine, întreaga relatare din Evanghelie începând cu Buna-Vestire, Nașterea feciorelnică, propovăduirea, minunile și mărturia lui Hristos referitoare la Sine, împreună cu mărturia lui Dumnezeu despre Hristosul Său.

Aceasta este, poate, îndeajuns pentru ca să putem înțelege unul dintre aspectele esențiale ale Învierii și importanța sa, dar dacă ne întoarcem acum la cei Doisprezece, vedem că Învierea a avut o semnificație și mai mare. Moartea lui Hristos pe Cruce a fost ceva mult mai mare și mai de impact pentru Apostoli decât moartea unui prieten, a unui stăpân și a unui conducător. Ei au făcut ceva mai mult decât să jelească pierderea unui prieten iubit, înfrângerea unui conducător în privința căruia ei credeau că va triumfa. Dacă citim cu atenție Evanghelia, din punctul de vedere al relației dintre Apostoli și Domnul, vedem cum, puțin câte puțin, între Stăpân și ucenicii Săi se săvârșește o identificare. După ce au ajuns la El, unii într-un act de credință, alții cu scepticism: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (In 1, 46), după ce au trecut prin toate vicisitudinile ezitării și ale îndoielii, și fiind cu totul câștigați nu doar de ceea ce Hristos propovăduia, ci de întreaga Sa personalitate, îi vedem, înainte de Răstignire, formând un grup care poate fi cu adevărat descris ca fiind separat de lume, ales în sensul de „aleși și răscumpărați”. Hristos a devenit centrul absolut al vieții lor. Când Hristos S-a adresat ucenicilor Săi și i-a întrebat dacă și ei doreau să-L părăsească, Petru a răspuns:

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice(In 6, 68).

Aici avem un grup de oameni, centrat în jurul Cuiva care este Viață Veșnică ce s-a arătat în această lume trecătoare, efemeră, o lume în care păcatul omenesc introduce moartea și stricăciunea; iar acest grup de oameni nu poate exista în afara relației cu Hristos, nu fiindcă între ei există o legătură de afecțiune, prietenie, loialitate, ci fiindcă în El ei trăiesc deja Viața Veșnică, cunosc o nouă dimensiune, nu una specifică unei relații, ci una ontologică, substanțială. Ei cunosc acum nu pur și simplu o viață mai măreață, mai deplină, mai bogată, mai frumoasă; este o viață diferită pe care Hristos le-a dăruit-o.

ImpartireaHainelorIar când Hristos a murit pe Cruce, respins, trădat de cei care s-au așezat în afara acestui cerc de iubire, în afara acestei taine a iubirii dumnezeiești, prezente, întrupate, lucrătoare, transfigurătoare – ei bine, aceasta [moartea lui Hristos] nu este ceva asemănător cu moartea unui prieten și a unui stăpân; este o tragedie cu mult mai mare. Dacă Hristos a putut, cu tot ceea ce El întruchipa, să moară pe Cruce, aceasta înseamnă că ura omenească este mai puternică decât Iubirea dumnezeiască; ura omenească a reușit să alunge Iubirea dumnezeiască, să-L izgonească din locuințele oamenilor, L-a respins și L-a ucis pe Golgota. Iar la această moarte a Iubirii dumnezeiești, această respingere, se adaugă și dispariția prezenței Vieții Veșnice din mijlocul oamenilor: a fost alungată.

Iubirea dumnezeiască ce a fost oferită omului într-un astfel de chip încât să fie pentru el și mustrare, și nădejde măreață, această iubire dumnezeiască este respinsă și, fără ea, cu ce mai rămâne omul? Doar cu ceea ce a fost dintotdeauna al lor, acel amurg în care să se zbuciume, despărțiți de Hristos, un amurg în care se află puțină afecțiune, puțină ură și o mare cantitate de indiferență, un amurg în care oamenii sunt străini unul față de altul, unde relațiile sunt fragile, ținute împreună doar de legături care adeseori se frâng, ținute împreună de iubiri ce se răcesc și pier.

Dar ce spuneți de acei oameni care erau uniți cu Hristos, care trăiseră în mijlocul lor prezența Dumnezeului celui Viu? Tot ceea ce le rămăsese era posibilitatea de a răbda, de a continua să existe, dar nu de a mai trăi. De vreme ce ei gustaseră Viața Veșnică, viața trecătoare a timpului care sfârșește în stricăciune și moarte nu mai reprezenta pentru ei decât perspectiva înfrângerii finale, o amânare a întoarcerii în țărână – ceva ce nu mai putea fi numită viață, ci era o „premoarte. Prin urmare, atunci când Scriptura, prin intermediul imaginilor sau al cuvintelor directe, ne face să înțelegem că în moartea lui Hristos noi toți suntem morți, în măsura în care ne identificăm profund cu El, și că în Învierea Sa noi ne întoarcem la viață împreună cu El, Scriptura ne vorbește despre ceva deosebit de exact și de real. Dar mai este ceva pe care însă nu-l putem percepe ca fiind acel întuneric tragic precum cel care a umplut sufletele Apostolilor, iar acesta este faptul că în Vinerea Mare, indiferent de cât de mult ne străduim să păstrăm în suflet sentimentul că trăim o tragedie, noi știm sigur că la sfârșitul celor trei zile vom cânta despre Înviere. Nu putem să ștergem din minte cunoștința noastră despre Învierea lui Hristos: nu doar fiindcă an de an am trăit-o și nu o putem uita în chip artificial, ci fiindcă, în calitate de mădulare ale Trupului lui Hristos, în calitate de creștini ce sălășluiesc înlăuntrul Tainei lui Hristos – Hristosul deplin Care este Biserica – avem înlăuntrul nostru această Viață Veșnică, care mărturisește că întunericul din Vinerea Mare este deja biruit; înlăuntrul nostru lumina este deja prezentă, viața este deja prezentă, victoria este dobândită, cel puțin parțial. Iar pentru noi este imposibil să nu ne amintim Învierea cea pe cale-să-se-întâmple, deși ne aflăm în Vinerea Mare.

6b158100763c81d0cc0ee1216a66740fPentru Apostoli însă, Vinerea Mare era ultima zi a săptămânii și ultima din viața așa cum o cunoscuseră ei până atunci; în ziua următoare, ziua care precede Învierea, întunericul era la fel de dens, de nedeslușit, la fel de impenetrabil ca în Vinerea Mare, iar dacă Învierea nu ar fi avut loc, toate zilele vieții lor ar fi fost zile de întuneric deplin, zile în care Dumnezeu ar fi fost mort, în care Dumnezeu ar fi fost înfrânt, în care Dumnezeu ar fi fost cu totul exilat din mijlocul neamului omenesc. Și dacă iei aminte la unitatea care se crease treptat între Hristos și ucenicii Săi, într-atât încât viața pe care o trăiau ei era viața Lui, în El și prin El se mișcau, vedeau, percepeau și înțelegeau, vei conștientiza faptul că moartea Sa nu a fost doar acest întuneric deplin și irevocabil al Vinerii Mari – pentru ei, ultima zi a istoriei –, ci a fost și propria lor moarte, fiindcă Viața fusese luată de la ei; nu mai puteau să trăiască, ci numai să existe.

Astfel vei înțelege de ce, pentru Apostoli, Învierea a fost o înnoire atât de deplină, un eveniment atât de hotărâtor: când Hristos, în cea de-a treia zi, S-a înfățișat înaintea lor, toate ușile fiind închise, primul lor gând a fost că au halucinații, că au înaintea ochilor o nălucă (Cf. Lc. 24, 37). Iar Hristos, în acel moment, precum în toate cazurile când S-a arătat după Înviere relatate în Evanghelie, a insistat pe faptul că El nu era o fantomă, nu era o iluzie, ci o prezență cu adevărat corporală. El mănâncă împreună cu ei. De asemenea, înțelegem de ce primele cuvinte rostite de Hristos după înviere sunt cuvinte de pace: „Pace vouă!”. Le aduce pacea care fusese luată de la ei prin moartea Sa, care a fost moartea lor; i-a eliberat din confuzia deznădăjduită, sufocantă în care fuseseră ei aruncați, acea stare crepusculară în care Viața era cu neputință de recunoscut, acea viață tranzitorie din care Veșnicia fusese alungată. Le-a dăruit acea pace pe care o făgăduise, acea pace pe care doar El o putea dărui, acea „pace care era mai presus de înțelegere”, pacea reintegrării în Viață, mai presus de orice îndoială, viața lumii ce va să vină, care deja este prezentă prin Învierea lui Hristos și darul Duhului Sfânt.

icoana inviereBucuria Învierii este ceva pe care noi, de asemenea, trebuie să învățăm să o trăim, dar o putem trăi doar dacă învățăm mai întâi tragedia Crucii. Pentru a învia din nou trebuie să murim. Să murim față de egoismul nostru ce ne stânjenește, să murim față de temerile noastre, să murim față de tot ceea ce face ca lumea să fie atât de îngustă, atât de rece, atât de săracă, atât de crudă. Să murim pentru ca sufletele noastre să poată trăi, să se poată bucura, să poată descoperi izvorul vieții. Dacă facem aceasta, atunci Învierea lui Hristos se va pogorî și asupra noastră.

Dar fără moarte pe cruce nu există înviere, înviere care este bucurie, bucuria vieții redobândite, bucuria vieții pe care nimeni nu ne-o mai poate lua vreodată! Bucuria unei vieți care revarsă, care curge ca un râu peste văi, purtând cu sine însuși raiul reflectat în apele sale scăpărătoare.

Învierea lui Hristos este realitate în istorie fiindcă moartea Sa pe Cruce a fost reală, iar noi credem în aceasta fiindcă aparține istoriei. Îl cunoaștem pe Hristos Cel Înviat nu doar cu inimile noastre, ci și cu totalitatea experienței noastre. Îl putem cunoaște tot mai mult în fiecare zi, așa cum L-au cunoscut și Apostolii. Nu pe Hristos în trup, ci pe Hristos Cel veșnic viu. Pe Hristosul duhului, despre care vorbește Sfântul Pavel, pe Hristos Cel Înviat, Care aparține și timpului și veșniciei fiindcă El a murit o dată pe Cruce, dar este viu pentru veșnicie.

Învierea lui Hristos este evenimentul, singurul eveniment care aparține trecutului, cât și prezentului. Trecutului fiindcă s-a petrecut cu adevărat într-o anumită zi, într-un anumit loc, într-o anumită parte a zile, fiindcă a fost văzută și cunoscută ca un eveniment în timp, în viața celor care L-au cunoscut. Dar aparține, de asemenea, fiecărei zile fiindcă Hristos, odată Înviat, este pentru totdeauna viu, și fiecare dintre noi Îl poate cunoaște personal și dacă nu-L vom cunoaște personal, nu vom fi învățat ce înseamnă a fi creștin.

serbian-orthodox-shurch-rockford-ill-great-and-holy-fridaySă ne întoarcem în Vinerea Mare, ziua în care Hristos a murit pe Cruce pentru ca noi să putem trăi. Într-o cântare tradițională rusească întâlnim versurile:

O, Viață Veșnică, cum de ai fost pus în mormânt,/ O, Lumină, cum de Te-ai stins?

Într-adevăr, Viața Veșnică pare că Se pogoară în mormânt. Lumina cea Veșnică, slava lui Dumnezeu dezvăluită nouă în Fiul pare că S-a stins, pare că a fost luată de la noi pentru totdeauna. Ca să putem cuprinde semnificația Vinerii Mari, semnificația morții mântuitoare a lui Hristos, trebuie să înțelegem semnificația Întrupării. Fiecare dintre noi se naște în timp din neființă. Intrăm într-o viață trecătoare, plină de riscuri pentru a spori în dobândirea statorniciei în Viața Veșnică. Chemați din nimic de cuvântul lui Dumnezeu, pătrundem în timp, dar înlăuntrul timpului putem afla veșnicia, fiindcă veșnicia nu este un timp care nu se termină niciodată.

Veșnicia nu este ceva – este Cineva. Veșnicia este Dumnezeu Însuși, pe Care Îl putem întâlni în scurgerea efemeră a timpului, iar prin această întâlnire, prin comuniunea pe care Dumnezeu ne-o oferă prin har și iubire în libertate reciprocă, putem, de asemenea, să pășim în veșnicie pentru a deveni părtași la însăși viața lui Dumnezeu, devenind după cuvintele îndrăznețe ale Sfântului Apostol Petru, „părtași dumnezeieștii firi(II Pt. 1, 4).

Nașterea Fiului lui Dumnezeu nu este ca a noastră. El nu pătrunde din nimic în timp. Nașterea Sa nu este începutul vieții, o viață ce crește neîncetat; este o mărginire a deplinătății pe care o avea înainte de facerea lumii. Cel care a avut slavă veșnică împreună cu Tatăl înainte de veacuri pătrunde în lumea noastră, în lumea creată, [lume] în care omul a adus păcatul, suferința și moartea. Nașterea lui Hristos este pentru El nu începutul vieții, ci începutul morții. El acceptă tot ceea ce ține de firea noastră și prima zi a vieții Sale pe pământ este prima zi a urcușului Său pe Cruce.

ebf02b5b42f29900402234b19fa62f1aMoartea Sa a fost o trăsătură, o valoare [povară] care-I aparține doar Lui. Nu suntem mântuiți prin moartea lui Hristos fiindcă a fost deosebit de crudă. De-a lungul veacurilor, nenumărați bărbați, femei și copii au suferit chinuri la fel de crude. Mulți au ars în flăcări, mulți au înghețat, mulți au murit în urma unei boli sfâșietoare, de lungă durată, mulți au pătimit torturi și întemnițare în lagăre în timpul cumplitelor războaie. Moartea lui Hristos este unică fiindcă Iisus din Nazaret putea să nu moară. Nu Învierea Sa este minunea incredibilă, ci moartea Sa. Știm din scrierile Sfântului Pavel, cu adevărat din credința întregii Biserici, că moartea este urmarea păcatului, păcatul fiind înțeles ca despărțire a noastră de comuniunea cu Dumnezeu. Iar Hristos este Dumnezeu Însuși întrupat; unit fiind cu Dumnezeirea, omenitatea Sa, omenitatea Sa adevărată este mai presus de moarte, Fiul lui Dumnezeu întrupat face ca trupul Său, ca firea Sa omenească să fie nestricăcioasă și dincolo de realitatea factuală a morții. Și totuși El moare. Acesta este paradoxul și aceasta este tragedia, o tragedie fără seamăn.

Unul dintre sfinții bisericii ortodoxe ne spune că în Întruparea lui Hristos s-au petrecut două evenimente. Pe de-o parte, El devine om, dar ne dezvăluie adevărata omenitate la care suntem chemați – o omenitate înrădăcinată în însăși viața dumnezeiască, nedespărțită de Dumnezeu, cu neputință de a fi cucerită de moarte. Dar pentru a deveni unul din noi, pentru a împărtăși cu noi suferința și starea de părăsire în care trăim, Hristos ia asupra Sa toată povara zdrobitoare a condiției umane, toate limitările care, de altfel, sunt străine omenității Sale slăvite: durerea și istovirea, foamea și setea, și însăși posibilitatea morții, iar când vine ceasul, el moare cu moartea noastră pe Cruce, dar o moarte care este mai mult decât cea pe care o pătimim noi. Murim fiindcă ne stingem, fiindcă trupul nostru degenerează și se frânge, fiindcă nu mai putem fizic trăi. Dacă în cursul acestei vieți trecătoare am dobândit cunoștința de Dumnezeu, o viață trăită în comuniune cu El, atunci moartea nu mai este pentru noi o înfrângere, ci o nouă abundență și deplinătate de viață, așa cum Sfântul Pavel o înțelege când spune că pentru el a muri nu înseamnă a-și pierde viața, ci a se îmbrăca, a se înveșmânta cu veșnicia. Pentru noi însă a muri este întotdeauna o tragedie; sufletul și trupul sunt despărțite, întregul ființei omenești este rupt în bucăți și trebuie să așteptăm învierea trupului și biruința Vieții Veșnice pentru a deveni cu adevărat, deplin ceea ce suntem chemați să fim.

Dar în moartea lui Hristos are loc ceva diferit. El moare, deși nu poate să moară, El moare, deși este nemuritor, chiar în firea Sa omenească unită nedespărțit cu Dumnezeirea Sa. Sufletul Său, fără a fi despărțit de Dumnezeu, este smuls din trupul Său, în timp ce și sufletul, și trupul Său rămân unite cu Dumnezeirea. El va zace nestricăcios în mormânt timp de trei zile, fiindcă trupul Său nu poate fi atins de stricăciune. Este plin de Dumnezeiasca Prezență. Este pătruns de ea așa cum o sabie de fier este pătrunsă de focul cuptorului, iar sufletul lui Hristos coboară la Iad strălucind de slava Dumnezeirii Sale. Moartea lui Hristos este o sfâșiere a unui trup nemuritor de un suflet nemuritor – al unui trup care nu putea să moară de un suflet care este viu, care întotdeauna rămâne viu. Aceasta face ca moartea lui Hristos să fie o tragedie care depășește puterea noastră de înțelegere, fiind mai presus de orice suferință pe care o putem trăi sau imagina omenește. Moartea lui Hristos este un act de iubire supremă; a avut dreptate când a spus:

Nimeni nu ia viața de la Mine; o dăruiesc singur, de bunăvoie (Cf. In 10, 17-18).

Nimeni nu-L putea ucide, pe El, Cel Nemuritor; nimeni nu putea stinge Lumina care este strălucirea măreției lui Dumnezeu. El Și-a dat viața, a acceptat moartea imposibilă pentru a împărtăși cu noi întreaga tragedie a condiției umane.

purtarea_sfintei_cruci._cruce._hristosDomnul Însuși a luat, așadar, peste umerii Săi prima cruce, cea mai grea, cea mai înspăimântătoare, dar după El mii și mii de bărbați, femei și copii și-au luat propria cruce – cruci mai mici, dar cât de adesea aceste cruci, care sunt mai mici decât a lui Hristos, ni se par atât de înfricoșătoare Nenumărate mulțimi de oameni au pășit cu iubire, în ascultare, pe urmele lui Hristos, bătând calea cea lungă, calea cea tragică, dar care duce de la acest pământ la însuși tronul lui Dumnezeu, în Împărăția lui Dumnezeu. Ei merg, purtându-și crucea, ei merg de două mii de ani, ei – cei care cred în Hristos. Ei pășesc urmându-L, mulțime după mulțime, iar pe drum vedem cruci, nenumărate cruci, pe care sunt răstigniți ucenicii lui Hristos. Cruci, o cruce după altă cruce, și oricât de departe am căuta cu privirea, vedem cruci din nou și din nou. Vedem trupurile mucenicilor, îi vedem pe eroii duhului, îi vedem pe monahi și pe monahii, preoți și păstori, dar și mai mulți, cu mult mai mulți, sunt oamenii simpli, obișnuiți, smeriți ai lui Dumnezeu, care au luat de bunăvoie asupra lor crucea lui Hristos. Această procesiune nu are sfârșit. Ei pășesc de-a lungul veacurilor știind că Hristos ne-a prezis că ei vor cunoaște întristare pe acest pământ, dar Împărăția lui Dumnezeu este a lor. Ei pășesc purtând crucea cea grea, respinși, urâți din cauza adevărului, din cauza numelui lui Hristos. Pășesc, pășesc, aceste victime curate – bătrâni și tineri, copii și adulți – ucise de cei care-L urăsc pe Dumnezeu.

Dar noi unde ne aflăm? Vom sta doar și vom privi această lungă procesiune, acest șir de oameni cu ochi luminoși, plini de neostoită nădejde, de iubire nezdruncinată, de bucurie puternică în inima lor? Să nu ne alăturăm lor, să nu ne alăturăm acestei mulțimi de oameni care se mișcă veșnic, oameni care sunt victime pe pământ, dar și copii ai Împărăției? Oare nu ne vom lua crucea pentru a-L urma pe Hristos? Hristos ne-a poruncit să-L urmăm. Ne-a invitat să cinăm în Împărăția Sa și El Se află în fruntea acestei procesiuni. Da, El Se află alături de cei care merg. Este acesta un coșmar? Cum poate trupul și sângele să rabde această tragedie, vederea tuturor acestor mucenici, din vechime și din timpurile noastre? Fiindcă Hristos a înviat, fiindcă nu vedem în Domnul Care pășește înaintea noastră pe proorocul din Galileea înfrânt, așa cum Îl vedeau schingiuitorii Săi, persecutorii săi. Noi Îl cunoaștem în slava Învierii. Noi știm că fiecare cuvânt pe care l-a rostit este adevărat. Noi știm că Împărăția lui Dumnezeu este a noastră doar dacă Îl urmăm.

(Din: Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflecții – O călătorie duhovnicească, Editura Doxologia, 2014)

reuters_Orthodox_easter_13apr12-878x606

Legaturi:

***

 

***


Categorii

1. Slider, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Vinerea Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “INVIEREA LUI HRISTOS si cum poate fi ea inteleasa si traita in duh si adevar: “BUCURIA INVIERII este ceva pe care noi o putem trai doar daca invatam mai intai TRAGEDIA CRUCII. Noi stim ca Imparatia lui Dumnezeu este a noastra DOAR DACA IL URMAM!”

  1. Hristos a inviat cu moartea pe moarte calcand si celor vii si din mormanturi viata daruindu-le!Paste fericit!Lumina lina a sfintei invieri de a treia zi sa inalte sufletele noastre spre inaltul cerului.Slava CELEUI ce a inviat din morti , luminand iarasi in bezna ce ne inconjoara.

  2. Pingback: Bucuria Învierii | Eu Sunt De Vina
  3. @ Andrei:

    Nu, nu vin, dar dincolo de foarte multe hule si de speculatii literare, in eseul lui CTP sunt si lucruri care se apropie de suprinderea adevarului tragic al mortii pe Cruce a Mantuitorului si a intelesului Invierii.

  4. Adevarat a Inviat ! Iisus Hristos sa ne lumineze cu Lumina Adevarului sa reusim sa tinem treaza credinta nostra. Doamne Ajuta!

  5. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: PAZIND IN INIMA, INTRU NADEJDE, MANGAIEREA HARULUI, IN ASTEPTAREA ZILEI CELEI MARI. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legatura intre INTAMPINAREA DOMNULUI si A DOUA VENIRE. “Nu putem
  7. Pingback: PE CRUCE, IMPREUNA CU HRISTOS… De ce este SUFERINTA o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul NEW AGE – un fel de CREȘTINISM FĂRĂ CRUCE” (Arhim. Zaharia) | Cuvântu
  8. Pingback: IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferința de la Ploiești (aprilie 2016) a Părintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci când simțim că nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci când simțim că suntem
  9. Pingback: SAMBATA MARE A SEMANARII LACRIMILOR – SEMINTELE INVIERII. Durerea sfasietoare si plansul adanc al Maicii Domnului – in poezii si in imnele Bisericii: “Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am
  10. Pingback: “…nu ştiu altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta RĂSTIGNIT” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! “Auzi? Înviază Hristos! Adică tu, adică eu, adică toţi aceştia pentru care plângem!” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ
  14. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
  15. Pingback: “Când lumea se sălbăticeşte cu toată puterea pentru a ne opri de la adâncimea Vieţii întru Hristos…” – RUGĂCIUNEA ŞI CRUCEA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate