Noi sfaturi duhovnicesti pentru infruntarea “razboiului crancen” cu duhurile cazute. PRIMEJDIA STARII DE VISARE sau PATIMA DULCETII LA NIVEL PSIHOLOGIC. “Trebuie sa cerem de la Domnul cu smerenie si cu inima cat mai franta sa ne pazeasca de cursele vrajmasului…”

“Jalnice fiinţe suntem! Nu luăm ceea ce ne este la îndemână, ci alergăm după miraje, deşi ne convingem de mii de ori că mirajul este miraj, nu realitate…”

Vedeti si:

Din scrisorile Cuviosului Nikon Vorobiov:

Duhurile căzute

(continuare)

“[…] T. I. îmi scrie că la ea joacă un rol prea mare imaginaţia şi că aceasta îi zugrăveşte trecutul său, încât se delectează cu ceea ce ar fi putut să devină în tinereţe dacă… etc., etc. Ea scrie aşa: „Păcat vădit, grosolan, nu este aici, însă această «beletristică» mă încurcă incredibil de mult”. Şi încă cum: ea nu numai c‑o încurcă, ci îi otrăveşte toată fiinţa duhovnicească, iar în virtutea legăturii cu trupul i‑o otrăveşte şi pe cea trupească. Se poate pune în mod serios întrebarea următoare: ce o face pe T. I. mai bolnavă, tuberculoza sau această boală lăuntrică? Este vorba de o boală foarte serioasă, de o patimă a dulceţii la nivel psihologic, amestecată cu slava deşartă. Ce nevoie este de aşa ceva? Oare nu ştia Dumnezeu că este de folos pentru T. I. ca viaţa ei s‑o apuce pe acel făgaş pe care a apucat‑o, nu pe cel la care visează ea? Cum îndrăzneşte ea să corecteze judecata lui Dumnezeu? Oare este atât de lipsită de chibzuinţă şi experienţă încât nu ştie de ce se lipseşte în urma visărilor acestora? Domnul a zis că dacă vrem să fim ai Lui trebuie să ne lepădăm de noi înşine! Auzi?! Leapădă‑te de tine însăţi! De ce te osteneşti în deşert? De ce te dai singură în robia celui mai rău vrăjmaş?

Leapădă‑te de tine însăţi, de voia ta, de părerea de sine, de visările despre tine, cea reală şi cea imaginară, leapădă‑te de toţi idolii pe care ţi i‑ai făcut pe pământ! Uneşte‑te, la început măcar prin dorinţă, cu Singurul Adevăr, Care este şi Viaţa, şi Calea! Pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu este de nădejde cel cu sufletul împărţit. De ce îşi vinde ea dreptul de întâi‑născut pentru un blid de linte…? Scrieţi‑i să se lase de toate astea: atunci poate că se va face bine şi trupeşte. Să respingă cu mânie fiecare gând de felul acesta, chemându‑L pe Mântuitorul său. În asta şi constă toată viaţa lăuntrică! Trebuie să condensăm toată viaţa lăuntrică în Rugăciunea lui Iisus, să curăţăm prin ea forma, chipul, altfel spus gândurile şi inima, altfel spus templul lui Dumnezeu Cel Viu, ca în vasul curat să poată intra asemănarea… Sapienti sat (ca să priceapă, înţeleptului îi este de ajuns ceea ce am spus – în lb. latină în original).

Sfătuiţi‑o pe T. I. să dea atenţie în mod serios dispoziţiei sale, altfel se poate descompune, putrezi. N‑are decât să se plângă de aceste cuvinte grele, fiindcă problema aceasta e mult prea gravă – şi, principalul, dacă doreşte se poate îndrepta deplin. Îi doresc foarte mult să pună, cu ajutorul lui Dumnezeu, început bun. Să privească visările acestea ca pe însuşi diavolul, căruia nu‑i e îngăduit să se arate aşa cum este, ca să nu‑i aducă prea multă vătămare lui T. I., ci doar să lucreze prin gând şi închipuire. Să credeţi că el, cu coarne şi copite, e cel care lucrează aici, folosindu‑se de însuşirile fireşti ale lui T. I. Astfel, „dracul” lui Ivan Karamazov se ascundea în gândurile „lui Ivan însuşi”. Aici e puterea dracului: el se ascunde chiar în gândurile noastre, înteţind şi aţâţând simţămintele stârnite de aceste gânduri. Tabloul este cât se poate de limpede. Aşa să şi privească situaţia T. I., să realizeze că tot timpul are de ales între a sta de vorbă şi a se desfăta cu diavolul şi a face asta cu Potrivnicul şi Biruitorul lui. Alegerea ţine de noi, iar ajutorul este întotdeauna pregătit pentru cel care a făcut alegerea bună. Ce este mai puternic ca Dumnezeu? Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri – draci – şi vă plecaţi!

T. I. să nu se supere. Dacă se va lupta, o să‑i crească îndată hemoglobina. Să nu râdeţi! Vă asigur că aşa va fi.

O sfătuiesc foarte stăruitor pe bolnava T. I. să‑şi folosească măcar timpul liber rămas astfel: să spună fără grabă Rugăciunea lui Iisus de o mie de ori pe zi sau şi mai mult, să reducă la minimum discuţiile, umblatul, cititul [de carti lumesti – n.n.]. Mâna stângă să o ţină pe piept. Să rostească rugăciunea aşa cum suspinăm câteodată – din inimă, dar cu frică, şi cu evlavie, şi cu pocăinţă. Această metodă a Părinţilor linişteşte nervii şi odihneşte întreaga fiinţă şi naşte stări noi. Toate gândurile trebuie alungate. Simţământul plăcut şi odihna ce apar în inimă vor înrâuri întregul om şi vor vindeca numeroase boli. Metoda este simplă, foarte eficace, însă puţini sunt cei care doresc să o folosească. Oamenii se ocupă cu te miri ce, chiar taie frunză la câini, numai ce trebuie nu fac. Jalnice fiinţe suntem! Nu luăm ceea ce ne este la îndemână, ci alergăm după miraje, deşi ne convingem de mii de ori că mirajul este miraj, nu realitate.

***

Olgăi C.

„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” – căci era mare foarte. Cine a prăvălit‑o? La porunca lui Dumnezeu, a prăvălit‑o un înger. Tot un înger va prăvăli şi de la uşa inimii dumneavoastră piatra nesimţirii, atunci când va veni vremea. Trebuie să vă arătaţi credincioşia faţă de Domnul în vremea nesimţirii, puţinătăţii de credinţă, îndoielilor, răcelii, în vremea necazurilor, bolilor, neplăcerilor de tot felul. Printr‑o sforţare a voinţei, trebuie să întărim în noi credinţa atunci când ea aproape că s‑a stins, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca omul să arate iar şi iar spre ce năzuieşte, cui dă întâietate.

Stareţii spun că oricărui lucru bun îi premerge sau îi urmează ispită – iar asemenea fapte bune ca rugăciunea din toată inima şi mai ales împărtăşirea n‑au cum să nu atragă după sine răzbunarea diavolului. Acesta îşi foloseşte toate puterile ca să nu ne lase să ne rugăm cum trebuie şi să ne împărtăşim – iar dacă nu poate face asta se străduie pe urmă să ne facă tot felul de mizerii, ca nici urmă să nu rămână din folosul primit. Lucrul acesta îl ştiu prea bine toţi cei ce sunt părtaşi la viaţa duhovnicească. Iată de ce trebuie să cerem de la Domnul cu smerenie şi cu inimă cât mai frântă să ne păzească de cursele vrăjmaşului, care lucrează ori nemijlocit asupra sufletului, ori prin oamenii care îi sunt supuşi.

Să nu vă miraţi de asta! Războiul este crâncen, şi de n‑ar zidi Domnul casa, în zadar s‑ar osteni cei ce o zidesc; de n‑ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. Trebuie să ne încredinţăm milostivelor mâini ale lui Dumnezeu, recunoscându‑ne înaintea Lui neputinţa de a ne feri singuri de vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Să nu vă temeţi! Diavolul nu face ce vrea el, ci numai ceea ce‑i îngăduie Domnul. Uitaţi‑vă în cartea lui Iov.

Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie întotdeauna cu dumneavoastră! Niciodată să nu deznădăjduiţi! Crucea lui Hristos să vă amintească întotdeauna de nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru omul căzut. Oare nu ajunge gândul acesta ca să vă încredinţaţi cu totul lui Dumnezeu? Măcar puţin să caute omul Împărăţia lui Dumnezeu, şi Domnul nu‑l va lăsa vreodată lipsit de ajutor şi de mângâiere. Domnul vă iubeşte! Aşteptaţi‑L pe Domnul cu răbdare!

***

Unui student de la Academia teologică din Moscova

Trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi, ca să nu primim în suflet vreo insuflare a stăpânitorului văzduhului. Oameni mari i‑au căzut în plasă. Adu‑ţi aminte de vedenia Sfântului Antonie cel Mare despre cursele întinse de diavol. De acestea scapă numai smerenia, adică deplina nenădăjduire în sine şi punerea deplină a vieţii tale în mâinile lui Dumnezeu.

Pe tine şi pe ceilalţi corişti v‑a mişcat recunoştinţa enoriaşilor. Păzeşte‑te de asta! Aici este tot una dintre cursele vrăjmaşului. Să fii întotdeauna nepăsător faţă de laude. Dacă vei primi lauda, te vei strădui şi de acum înainte să placi oamenilor, fără să îţi dai seama, şi poţi să devii astfel un fariseu. Nici un artist nu poate să trăiască fără laudă. La fel se întâmplă şi cu mulţi dintre clerici. Iar asta se sfârşeşte prin vrajbă şi ură. Aşa ne învaţă Evanghelia.

Mă bucur că ai simţit măcar puţin lucrarea harului dumnezeiesc. Credinţa e puternică prin contactul real cu Cel Preaînalt. Contactele de acest fel sunt multe, de la cele abia simţite până la: de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Ele fac credinţa din auzire credinţă vie, pe care nu o pot clinti jalnicii atei şi nici măcar toate oştile iadului. Nici un fapt real nu poate fi desfiinţat doar prin raţionamente şi negaţii. De fapt, degeaba scriu – totul e limpede şi aşa.

Domnul să te păzească şi să te ducă la mântuire!

Dumnezeu este dragoste!”

[va urma]

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi: