PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”

Nicolae Steinhardt: “Doamne, sa vad!“

De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui loan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice intreaba pe cel orb ce voieste sau pe cei orbi ce voiesc sa le faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita. Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica. Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat? (in privinta orbului din nastere evident e ca-i da har peste har: Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu). Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui loan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.

Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobiul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele – micute, neinsemnate – devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii vigilenta noastra neadormita si vrajmasa, o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “

Preluata din: Daruind vei dobandi Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia